Se ştie despre colonelul Sebastiano Procolo
că s-a stabilit în Valle di Fondo în primăvara lui l925. Unchiul său Antonio
Morro, murind, îi lăsase o parte dintr-o imensă proprietate de păduri la zece
kilometri de sat.
Cealaltă
parte, mult mai mare, fusese atribuită fiului unui frate mort al ofiţerului:
lui Benvenuto Procolo, un băiat de doisprezece ani, orfan şi de mamă, care
trăia într-un colegiu particular nu departe de Fondo. Tutore al lui Benvenuto
până atunci fusese unchiul Morro. Ca urmare, grija băiatului fu încredinţată
colonelului.
Pe-atunci,
şi aşa rămase aproape până la sfârşit, Sebastiano Procolo era un om înalt şi
slab, cu mustăţi arătoase, albe, de o vigoare ieşită din comun, încât se
povesteşte că ar fi fost în stare să spargă o nucă între arătător şi degetul
mare al mâinii stângi (Procolo era stângaci).
Când
îşi dădu demisia din armată, soldaţii regimentului său răsuflară uşuraţi,
pentru că greu se putea imagina un comandant mai rigid şi mai meticulos. Ultima
oară când el, ieşind, trecu prin poarta cazărmii, alinierea gărzii avu loc cu o
deosebită iuţeală şi precizie, cum nu se-ntâmpla de ani de zile; trompetul,
care era totuşi cel mai bun din regiment, se depăşi într-adevăr pe sine însuşi,
prin trei semnale de „atenţie” care deveniră proverbiale, prin splendoarea lor,
în toată garnizoana. Şi colonelul, cu o uşoară arcuire a buzelor care putea
părea un surâs, arătă că interpretează ca un semn de omagiu emoţionant ceea ce
în fond era o manifestare a unei intime jubilări pentru plecarea sa.
<Notă>
Un surâs adevărat nu a fost văzut
niciodată pe chipul lui Procolo.
Morro,
moşier liniştit, socotit omul cel mai bogat al văii, nu-şi exploatase prea
grozav proprietăţile. Ordonase într-adevăr tăierea multor copaci, dar numai
într-o zonă restrânsă a pădurilor sale. Codrul cel mai frumos, deşi mai mic, aşa-numitul
Bosco Vecchio, adică Pădurea Bătrână, fusese păstrat în întregime. Acolo erau brazii
cei mai bătrâni din regiune şi poate din lume. De sute şi sute de ani nu fusese
tăiat nici măcar un copac. Colonelului îi revenise ca moştenire tocmai Pădurea
Bătrână, cu o casă care fusese locuinţa lui Morro şi cu o fâşie dintr-un alt
teren împădurit, care s-ar putea numi înconjurător.
Morro,
ca de altfel toată populaţia văii, avea pentru codrul acela imens o veneraţie
autentică şi înainte de a muri încercase, dar în zadar, să facă să fie declarat
monument al naturii.
La
o lună după moartea bătrânului, ca recunoştinţă pentru meritele sale silvice,
autorităţile din Fondo inauguraseră, în luminişul din pădure, unde se afla casa
lui Morro, o statuie a defunctului, în lemn sculptat şi lăcuit în culori vii.
Toţi
o găsiră într-adevăr asemănătoare şi splendidă. Dar când, la ceremonia de
inaugurare, un orator spuse:„…E deci potrivit ca din opera sa să rămână un semn
nepieritor spre amintire”, mulţi dintre cei prezenţi îşi dădură coate, râzând şiret:
şase luni, probabil, putea să reziste o astfel de statuie, dar apoi va putrezi.
Giovanni
Aiuti, om de vârstă mijlocie, fostul administrator al lui Morro, a fost acela
care s-a dus să-l ia pe colonelul Procolo de la gară, în ziua sosirii lui, cu o
maşină de tip vechi. Prima lor discuţie n-a fost dintre cele mai cordiale.
(Adesea bunul Aiuti avea apoi să se căiască fiindcă se arătase în acea ocazie
poate puţin prea indiscret.)
—
Extraordinar! îi spuse el colonelului, imediat după prezentări. Dar ştiţi că
semănaţi cu sărmanul Morro? Aveţi chiar acelaşi nas.
—
A, zău? Întrebă colonelul.
—
Chiar foarte asemănător, explică Aiuti, s-ar spune aproape acelaşi, dacă nu
s-ar şti…
—
Aveţi obiceiul să glumiţi pe-aici, mi se pare? făcu rece colonelul.
—
Chiar un adevărat obicei nu este, răspunse Aiuti, foarte încurcat, dar se glumeşte,
uneori… O, Doamne! Glume fără pretenţii.
Cei
doi se-ndreptară imediat cu automobilul spre casa lui Morro. Şoseaua, pe primii
doi kilometri, alerga printre câmpurile din fundul văii; apoi urca printre pajişti
goale; la circa patru kilometri de casă începea să intre în pădure, o pădure
rară, cu copaci înalţi, dar plăpânzi; la vreun kilometru de sosire ajungea pe
un plai, unde se deschidea un luminiş larg. De acolo se vedea, şi astăzi se
vede perfect, vestita Pădure Bătrână, întinsă între doi munţi ca nişte
cozonaci, urcând până în culmea văii. Pe creasta cea mai de sus se ivea o
stâncă galbenă, înaltă poate de o sută de metri, numită Corno del Vecchio; pleşuvă
şi roasă de ani, avea un aer posomorât care nu atrăgea simpatia.
În
acel prim drum, aşa povesti apoi Aiuti, colonelul găsi prilej să se enerveze de
trei ori. Prima dată, a fost la o curbă abruptă a şoselei, puţin sub luminiş,
unde automobilul se opri, din lipsă de benzină. Aiuti reuşi să-i ascundă lui
Procolo, puţin cunoscător în motoare cu explozie, adevărata cauză pentru care
se oprise maşina. Spuse că i se întâmpla mereu aşa, la urcuşul acela, pentru că
automobilul era foarte vechi şi nu suporta eforturi mari. Colonelul, fără să
protesteze, nu-şi ascunse însă propria ciudă:
—
Morro, întrebă el, cum făcea?
—
Morro, răspunse Aiuti, avea o iapă şi un docar. Iapa, lucru ciudat, a murit
chiar a doua zi după stăpân. Era un animal foarte devotat.
<Notă> Această minciună îl constrânse apoi pe Aiuti, în următoarele călătorii
făcute singur, să oprească automobilul pe urcuşul acela şi să facă ultimii doi
kilometri pe jos. Altfel, s-ar fi dat de gol.
A
doua furie a colonelului se arătă la picioarele unei zade mari şi uscate toată.
Pe când cei doi mergeau pe jos, se auzi coborând din înalt un strigăt răguşit.
Procolo, privind în sus, văzuse, cocoţată pe una dintre ultimele crengi, o
pasăre neagră, de dimensiuni neobişnuite.
Aiuti
lămuri că aceea era bătrâna coţofană-paznic pe care sărmanul Morro o preţuia
grozav: stătea zi şi noapte în copac şi când trecea cineva pe drum, cânta pe
limba ei, pentru a-i preveni pe cei care erau în casă. Strigătul, în fapt, se
auzea chiar şi la mari distanţe. Priceperea păsării consta în faptul că
strigătul de alarmă era emis doar în caz că cineva ar fi urcat spre casă: celor
care coborau spre vale, pasărea nu le dădea nicio importanţă. De aceea, servea
în modul cel mai perfect de santinelă.
Procolo
declară imediat că treaba aceea nu-i plăcea. Ce încredere putea oferi o
asemenea pasăre? Ar fi trebuit să pună un om, unchiul, dacă voia semnalizări
sigure. Şi apoi, pasărea aceea dormea, desigur; cum putea atunci să
supravegheze în timpul somnului? Aiuti îi atrase atenţia că de obicei coţofana
dormea cu un ochi deschis.
—
Gata, gata… spuse atunci colonelul Procolo, întrerupând conversaţia şi reluând
drumul, bătând cu bastonul în pământ, fără a arunca măcar o privire pădurii
care începea să fie a sa.
A
treia oară Procolo se-nfurie când ajunse la casă. Era o clădire veche, mai
degrabă complicată, care putea fi considerată chiar pitorească.
Atenţia
noului proprietar fu atrasă întâi de toate de o sfârlează de fier agăţată pe un
horn.
—
O gâscă, mi se pare, nu-i aşa? întrebă. Aiuti admise că sfârleaza avea chiar
forma unei gâşte; o comandase Morro, să fi fost trei ani de atunci. La aceasta
colonelul adăugă că, după părerea lui, se impuneau în casa aceea nişte
schimbări.
Din
fericire, veni o adiere uşoară de vânt, dintre acelea care nu lipsesc aproape
niciodată în pădurile de o anumită întindere, şi colonelul putu observa că
gâsca, învârtindu-se, nu făcea nici cel mai mic zgomot. Această constatare păru
să-l însenineze întrucâtva.
Între
timp, ieşise din casă Vettore, servitorul unchiului Morro, de vreo şaizeci de
ani, anunţând colonelului că, sluga dumnealui, cafeaua era servită.
În
dimineaţa următoare, spre orele l0.30, sosiră la casă, anunţaţi cum se cuvine
de coţofană, cinci oameni. Erau membrii Comisiei Silvice, veniţi pentru o
inspecţie.
Şeful
îi spuse colonelului că legea impune vizite de control, pentru a verifica dacă
proprietarii nu abuzau de tăierea copacilor. Nu era cazul lui Morro care, deşi
exploatând la maximum păduricea din jurul luminişului (care pentru câţiva ani
trebuia acum să fie cruţată), lăsase în condiţii optime toate pădurile care
acum îi aparţineau lui Benvenuto şi nu se atinsese niciodată de faimoasa Pădure
Bătrână, mândria văii. Dar formalităţile erau formalităţi şi vizita trebuia
făcută.
Colonelul
se arătă oarecum rezervat, dar în fond nu-i displăcu să fie însoţit imediat
pentru a vedea Pădurea Bătrână, de care auzise atâta vorbindu-se.
Procolo
şi Comisia porniră la drum. Odată traversată zona de pădure acum defrişată (şeful
Comisiei se miră grozav că Morro lăsase să se taie copacii pe-ncetul, rărind
păduriştea, încât s-o expună la o distrugere grozavă în caz de furtună), cei şase
sosiră la o îngrăditură în spatele căreia începea o zonă de pădure mult mai
deasă, cu brazi de diverse calităţi, venerabili şi foarte înalţi.
Nu
se vedeau urme de tăiere. Chiar la margine zăcea un copac mare, răsturnat
probabil de bătrâneţe sau de vânt. Nimeni nu se-ngrijise să-l ia şi toate
ramurile se acoperiseră cu un mucegai moale şi verde.
Se
purtă o discuţie.
Colonelul
întrebă dacă măcar în Pădurea Bătrână putea să facă tăieri.
Şeful
Comisiei răspunse că interdicţii speciale nu existau; bineînţeles, nu trebuiau
depăşite anumite limite. Interveni atunci unul dintre cei patru membri ai
Comisiei, un oarecare Bernardi, om înalt şi foarte robust, de vârstă nedefinită
şi cu o expresie cordială:
—
Interdicţii nu există, spuse el, dar pot să jur că dumneavoastră, colonele, nu
sunteţi mai prejos decât nobilul dumneavoastră unchi Morro. Sunt brazii cei mai
bătrâni care se cunosc. Şi sunt sigur că dumneavoastră nu veţi avea intenţia…
—
Intenţiile mele, îl întrerupse Procolo, nu le cunosc nici eu, dar nu mi se pare
că ar fi vreun motiv pentru atâta indiscreţie, iertaţi-mi expresia…
—
Ascultaţi-mă o clipă, făcu celălalt, şi nu vă aprindeţi. Cu multe secole în
urmă pământul acesta era cu totul despădurit. Proprietar era banditul Giacomo,
zis Giaco, un om plin de iniţiativă, care avea o mică armată a sa. Într-o zi,
se-ntoarse fără nici un soldat, obosit mort şi rănit. Atunci se gândi: trebuie
să fim mai atenţi, într-o zi sau alta mă urmăresc şi eu n-am o gaură unde să mă
ascund; trebuie să plantez o pădure, în care să mă pot adăposti. Zis şi făcut,
plantă pădurea asta, dar cum copacii creşteau încet, trebui să aştepte până la
optzeci de ani. Atunci înrolă nişte soldaţi şi plecă într-o nouă expediţie. Au
trecut de-atunci ani şi ani, dar cine vă spune, colonele, că Giacomo nu se mai
poate întoarce? Vă voi spune mai mult: este aşteptat dintr-un moment într-altul
şi poate să revină chiar în seara asta. Şi, putem fi siguri, nu va mai avea niciun
ban şi niciun soldat. Va fi urmărit de sute de oameni, poate chiar de femei, toţi
înarmaţi cu puşti şi bâte. El va avea doar un mic iatagan şi va fi flămând şi
obosit. Nu va avea dreptul să-şi găsească pădurea lui neatinsă, să se poată
ascunde? Nu e tot a lui?
—
Orice răbdare are o limită, izbucni atunci colonelul. Astea-s vorbe de nebun.
—
Nu mi se pare că am spus nimic absurd, făcu Bernardi, cu vocea mai ridicată. A
te atinge de codrul acesta ar fi un lucru nedrept, iată ce vă spun.
Mai
mormăi câteva cuvinte şi apoi se-ndepărtă, pătrunzând singur în Pădurea
Bătrână.
Şeful
Comisiei, ca să-şi justifice colegul, observă că era un om ciudat, cam nervos;
dar cunoştea pădurile ca nimeni altul: când era vorba să vindece un copac, era
foarte preţios.
Colonelul
părea acum prost dispus şi o luă singur înapoi, în acelaşi timp, dinăuntrul
pădurii veni un glas: „Colonele, colonele, veniţi un moment să vedeţi!”
—
Cine strigă în felul acesta? Îl întrebă Procolo pe şeful Comisiei.
—
Nu înţeleg, făcu celălalt surprins în mod neplăcut, nu înţeleg deloc.
—
Anumite familiarităţi, încheie colonelul, care recunoscuse vocea lui Bernardi,
anumite familiarităţi nu le suport bucuros, spuneţi-i-o, dacă credeţi de cuviinţă.
Şi
se-ndreptă spre casă cu pas iute, în timp ce în inima pădurii se auzea tot mai
slab strigătul: „Colonele, colonele!”
Faptul
care urmează se petrecu nu se ştie bine dacă a doua zi sau la două zile după
vizita Comisiei Silvice. Procolo se plimba după cină pe pajiştea din faţa
casei. Amurgul era pe sfârşite când se auzi semnalul coţofenei.
Colonelul
îl întrebă pe Vettore cine ar putea sosi la ora aceea. Vettore răspunse că nu ştia
deloc.
După
douăzeci de minute încă nu sosise nimeni. Atunci coţofana strigă pentru a doua
oară.
—
O dată poate să greşească, dar de două ori nu s-a-ntâmplat niciodată, observă
Vettore.
Colonelul,
mergând în sus şi în jos pe pajişte, aşteptă trei sferturi de oră, fără ca
nimeni să apară, într-un sfârşit, se hotărî să se culce şi-l însărcină pe
Vettore să facă de pază.
Erau
orele 2l,30 când stinse lumina şi se-ntoarse pe burtă, ca să adoarmă. Chiar
atunci se auzi pentru a treia oară chemarea coţofenei. Dar nu veni nimeni.
Vocea
se mai auzi la 22,30, la 23,l0, la 24 fix, la l,40, la 2,55 şi la 3,43.
Colonelul începea de fiecare dată să aştepte nervos, alungându-şi somnul. De
fiecare dată aprindea lumina şi privea ceasul de aur.
La
3,49, când pentru a zecea oară auzi glasul păsării, colonelul sări din pat,
se-mbrăcă, luă o puşcă şi nişte cartuşe şi o apucă pe drum, spre copacul coţofenei.
În
noaptea aceea era lună, de-abia începea să apună.
Ajuns
la marginea pădurii, deşi era destulă lumină, colonelul nu mai pricepea dacă
depăşise sau nu copacul coţofenei. Dar deodată, chiar peste capul său, răsună
chemarea răguşită a păsării.
Ridicând
ochii, Procolo recunoscu, pe una din crengile cele mai înalte, coţofana-paznic.
Atunci ridică puşca, ochi şi trase.
Stingându-se
ecoul împuşcăturii, rămaseră doar strigătele ascuţite ale coţofenei care fusese
lovită şi se zbătea pe ram.
Colonelul
înţelese perfect că erau blesteme teribile.
—
Mă săturasem de glumele acestea prosteşti. Nu vreau să-mi pierd somnul din
cauza ta, strigă Sebastiano Procolo. De zece ori ai dat semnalul în noaptea
aceasta şi n-a venit nimeni.
—
Laşule! îi strigă coţofana, acum m-ai rănit rău. Nu, n-am să-ţi spun pe cine am
văzut trecând noaptea asta, nu, n-am să-ţi spun.
—
N-ai văzut nimic trecând, spuse colonelul. Dovada e că ai început să strigi şi
când am apărut eu, deşi veneam de-acasă.
—
Adormisem puţin, te-am văzut nemişcat aici dedesubt. Nu am înţeles cine-o fi.
Putea să fie foarte bine cineva venit de jos… O fi îngăduit să greşeşti odată!
Între
timp, coţofana coborâse cu mare greutate din creangă în creangă până la
aproximativ un sfert din înălţimea copacului. Ca să se ţină dreaptă, rănită cum
era, se sprijinea de aripi ca de nişte proptele, încercând să-şi ascundă
slăbiciunea.
Urmă
o tăcere şi apoi începură să se audă mici lovituri regulate la baza
trunchiului. Colonelul îşi dădu seama că erau picături de sânge care cădeau de
sus.
—
Cine a trecut pe-aici? Pentru cine ai dat semnalul? mai întrebă Sebastiano
Procolo.
—
Nu-ţi spun, răspunse coţofana, n-are rost să insişti.
O
altă tăcere. Se auzi din nou picuratul pe trunchi.
—
Poate e o rană fără importanţă, observă colonelul.
—
N-are importanţă, nu te îngrijora de asta. De altfel, într-o zi sau alta trebuia
să plec din locul acesta blestemat. Naivă ce eram: credeam că serviciul meu de
semnalizări este binevenit. Dar locul acesta nu-l pot suferi. Totul e vechi şi decrepit,
totul putrezeşte. Morro a murit. Şi nici cu vârsta ta nu-i de glumit, dragul
meu domn colonel.
—
Te mai împuşc odată, dacă nu isprăveşti, făcu Procolo mânios.
Coţofana
bombăni ceva, fără să se poată înţelege. Glasul deveni mai neclar ca de obicei şi
ieşea cu greu.
—
M-ai lovit pe la spate, spuse în sfârşit coţofana. Poate va trebui să mor.
Lasă-mă atunci să spun o poezie.
—
O poezie?
—
Da, zise coţofana cu tristeţe, e singura mea distracţie. Numai că mă oboseşte.
Rimele nu-mi reuşesc aproape niciodată. Bineînţeles, trebuie să mă asculte
cineva, altfel n-are rost. Doar de două ori în acest ultim an...
—
Bine, spuse colonelul, întrerupând-o, hai, repede, atunci!
Urmă
o tăcere care făcu să se audă picuratul stropilor de sânge, acum slab şi rar.
Coţofana se ridică din toate puterile, sprijinindu-se pe aripi, înălţă capul
spre lună. Apoi se auzi vocea ei răguşită, cu un fel de dulceaţă în ea:
Mi-amintesc
zilele în care-mi spuneau: „Desigur, tu vei iubi mult, vei avea o viaţă uşoară şi
plăcută, mult mai lungă decât a noastră”.
Aşa
spuneau fraţii mei. Eu mă grăbeam să le răspund: „Nu eu, ci voi veţi deveni
de-o-ndemânare excepţională…”
Aici
coţofana se opri, gâfâind, ca să-l prevină:
—
Îmi pare rău, am pierdut o silabă. Se-ntâmplă uneori, aşa, nu se ştie cum…
Colonelul,
cu dreapta, făcu un semn indulgent de toleranţă.
—
Deci, reluă atunci pasărea, rămăsesem la: „Nu eu, ci voi veţi deveni
de-o-ndemânare excepţională. Veţi deveni celebri. Poate vi se vor face
monumente. Veţi fi mai buni cu mult ca mine şi veţi muri mult mai târziu.” Fraţii
mei atunci spuneau: „De ce vrei meritele să-ţi ascunzi? Ai
asemenea calităţi încât să obţii cel mai mare succes”.
Atunci
mă prefăceam iritată: „Nu, fraţilor, voi sunteţi cei ce veţi triumfa într-o
zi-n Americi, printre roşii nori napoleonici”.
Nu
se isprăvea aici discuţia. In april, în august, în septembrie, chiar şi-n
decembrie, în recile curente, mereu aceste eterne complimente.
—
Ai făcut o rimă! observă cu voce tare colonelul de jos.
—
Da, răspunse coţofana, am observat… Păcat că…
Sebastiano
Procolo era atent. Văzu capul coţofenei muindu-se de parcă i-ar fi lipsit
sprijinul, Tot trupul se aplecă într-o parte, rămase un moment în echilibru şi
apoi căzu din ram în ram, până se izbi de pământ.
Colonelul
ridică pasărea de jos, o cântări într-o mână, apoi o lăsă jos încet. Când
plecă, noaptea era pe sfârşite.
Cand am citit prima data povestea asta, acum o mie de ani, am învățat că "pădure" în limba italiană e de gen masculin, nu feminin, că în limba română...
RăspundețiȘtergereÎmi place tare mult Buzzati...
Marele portret...
L'occhio malo...