Povestile lui Wilhelm Hauff (22)

Şeicul din Alexandria (2)

Puţină vreme după ce tinerii aceştia vorbiseră cu moşnea­gul despre şeicul Ali Banu, se întîmplă ca ei să treacă din nou pe această uliţă, cam pe la ceasul rugăciunii de dimineaţă. Amintindu-şi de moşneag şi de istorisirea lui, îl căinară cu toţii pe şeic, privind spre casa lui. Dar care nu le fu mirarea cînd văzură totul minunat împodobit! Pe terasa pe care se plimbau roabe gătite fluturau flamuri şi steaguri; în sala casei erau aşternute covoare scumpe, iar treptele largi ale scării fuseseră îmbrăcate în mătăsuri de preţ; pînă şi pe uliţă era întins un postav subţire, frumos ţesut, din care mulţi ar fi dorit să-şi facă un veşmînt de sărbătoare sau o pătură pentru picioare.

    —    Ia uite cît s-a schimbat şeicul în cîteva zile! Strigă tînărul grămătic. O da vreo serbare? Vrea să-şi arate cîntăreţii şi dănţuitorii? Ia priviţi ce covoare! Nimeni nu are aşa ceva în toată Alexandria! Şi postavul ăsta de pe caldarîm! E păcat de el, zău aşa!

—   Eu cred, spuse un altul, că aşteaptă un oaspete de seamă, căci asemenea pregătiri se fac cînd vine stăpînitorul vreunei ţări mari sau cînd un efendi cinsteşte o casă călcîndu-i pragul. Oare cine o fi venind azi aici?

—     Ia priviţi, oare colo, devale, nu se zăreşte moşneagul de acum cîteva zile? El le ştie pe toate şi o să ne poată lămuri.

—     Hei, moşule! Nu vrei să vii încoace o clipă?

Auzind strigătele şi văzind semnele pe care i le făceau, moşneagul se apropie şi-i recunoscu pe tinerii cu care stătuse de vorbă deunăzi.

Ei îi arătară pregătirile ce se făceau în casa şeicului şi-l întrebară dacă nu ştie ce oaspete de seamă era aşteptat.

 —    Vă închipuiţi, de bună seamă, răspunse el, că Ali Banu dă o serbare de bucurie, sau că un om mare îi cinsteşte casa? Lucrurile nu stau aşa; după cum ştiţi, azi e ziua a douăsprezecea din Ramadan, şi în această zi a fost dus în robie fiul lui.

 —  Pe barba Profetului! strigă unul dintre tineri. Aid parcă s-ar pregăti o nuntă, o sărbătoare, deşi e vestita lui zi de jale. Ce zici de toate astea? Nu crezi că şeiful are min­tea cam zdruncinată?

 —    Nu crezi că te pripeşti din nou cu judecata, tînărul meu prieten? întrebă bătrînul zîmbind. Şi de data asta să­geata a fost ascuţită şi înţepătoare şi arcul întins. Totuşi ai nimerit departe de ţintă. Aflaţi deci că şeicul îl aşteaptă as­tăzi pe fiul său.

 —    Deci l-a găsit? strigară tinerii, bucuroşi.

 —     Nu, şi poate ca nu va fi găsit curînd, dar aflaţi că acum opt sau zece ani, cînd şeicul petrecea această zi cu jale şi cu plînsete, dînd drumul robilor şi miluind cu mîncare şi bău­tură pe mulţi săraci, s-a întîmpiat să-l ospăteze şi pe un derviş care zăcea ostenit, vlăguit, la umbra casei. Dervişul era însă un om sfînt şi se pricepea să ghicească viitorul şi să citească în stele. După ce fu omenit de mîna milostivă a şeicului, se apropie de acesta şi îi spuse: «Cunosc pricina mîhnirii tale; nu e oare astăzi ziua a douăsprezecea a lunii Ramadan, şi n-ai pierdut în această zi pe fiul tău? Alină-ţi durerea: această zi de jale va fi odată zi de bucurie, căci într-o astfel de zi se va întoarce cindva fiul tău». Aşa vorbi dervişul. Ar fi un păcat pentru orice musulman să se îndoiască de spusele unui asemenea om; durerea lui Ali nu s-a ogoit, dar în această zi el aşteaptă mereu întoarcerea fiului său, împodobindu-şi casa, şi sălile, şi scările, de parcă l-ar aştepta să sosească din clipă în clipă.

 —   Minunat! rosti grămăticul. Dar aş vrea să văd şi eu cum sunt toate rînduite atît de frumos, cum el însuşi tînjeşte în mijlocul acestor minunăţii şi, mai ales, aş vrea să ascult poveştile spuse de robii lui.

 —     Nimic mai uşor, răspunse moşneagul. Mai-marele robilor din casa şeicului mi-e prieten de mulţi ani şi mă lasă întotdeauna în sală să stau într-un locşor unde nu mă vede nimeni, ascuns de mulţimea slugilor şi prietenilor. Am să vorbesc cu el, să vă dea voie înăuntru. Sunteţi numai patru şi s-ar putea să îngăduie. Veniţi aici pe la ceasul al noulea şi am să vă apun dacă puteţi intra.

Astfel vorbi bătrînul. Tinerii îi mulţumiră şi se îndepăr­tară arzînd de nerăbdare să vadă ce se întîmplă.

La ceasul hotărît veniră în piaţa din faţa casei şeicului şi aici îl găsiră pe moşneag, care le spuse că mai-marele robilor îi dăduse învoirea să intre cu ei. El o luă înainte, dar nu pe poarta şi pe scările bogat împodobite, ci pe o uşă lăturalnică, pe care apoi o închise cu grijă; îi conduse apoi prin mai multe coridoare, pînă ajunseră în sala cea mare. Aici era mare îmbulzeală — oameni bogat înveşmîntaţi, bărbaţi de seamă ai oraşului şi prieteni ai şeicului care veniseră să-i aline dure­rea, precum şi robi de tot felul şi de toate neamurile. Dar toţi erau mîhniţi, căci îşi iubeau stăpînul şi jeleau împreună cu el.

La capătul sălii, pe un divan bogat, şedeau cei mai de vază prieteni ai lui Ali şi erau slujiţi de robi. Şeicul şedea jos, lîngă ei, căci durerea pentru fiul său nu-i îngăduia să şadă pe covorul bucuriei. Îşi sprijinea capul în mîini şi părea să dea puţină ascultare îmbărbătărilor pe care i le şopteau prietenii săi. In faţa lui se aflau cîţiva bărbaţi, tineri şi bătrîni, îmbră­caţi în veşminte de robi. Bătrînul le spuse tinerilor săi prie­teni că aceştia erau robii cărora Ali Banu le va da drumul în acea zi. Printre ei se aflau şi cîţiva franţuzi şi moşneagul le arătă mai ales pe unul dintre ei, care era negrăit de frumos şi foarte tînăr. Şeicul îl cumpărase pe o sumă mare, numai cu cîteva zile înainte, de la un neguţător de robi din Tunis, şi acum totuşi îi dădea drumul, fiind încredinţat că, cu cît va trimite mai mulţi franţuzi în ţara lor, cu atît Profetul îi va înapoia mai repede fiul.

După ce se aduseră tutun şi băuturi răcoritoare, şeicul făcu un semn mai-marelui robilor. Acesta se ridică. In sală se lăsă o linişte adîncă. El păşi în faţa robilor cărora urma să li se dea drumul şi rosti cu glas limpede:

— Voi care veţi fi dezrobiţi azi din mila stăpînului meu Ali Banu, şeicul din Alexandria, îndepliniţi acum cele ce se obişnuiesc în această zi, în casa lui, şi începeţi să povestiţi!

Robii începură să şuşotească între ei. Apoi, un bătrîn rob ceru cuvîntul şi prinse a povesti.

P21