Povestile lui Wilhelm Hauff (19)

Povestea despre prinţul cel neadevărat (1)

A fost odată o cinstită calfă de croitor, pe nume Labacan, care învăţa meseria la un meşter iscusit din Alexandria. Nu se putea spune că Labacan mînuia cu stîngăcie acul; dimpotrivă, făcea treabă foarte bună. De asemenea, ar fi fost nedrept să-l socoteşti leneş. Ceva însă tot nu era în bună rînduială la el, căci deseori putea să coasă ceasuri în şir, pînă ce acul se în­cingea şi aţa fumega; atunci făcea treabă ca nimeni altul. Dar alteori, şi din păcate lucrul acesta se întîmpla mai adesea, şedea adîncit în gînduri, privea ţintă drept înaintea lui, iar faţa şi întreaga-i făptură aveau atunci ceva atît de ciudat, încît meşterul şi celelalte calfe nu vorbeau niciodată de starea aceasta altfel decît: «Labacan arată din nou ca un om de neam».

 

Vineri seara, cînd ceilalţi oameni, după rugăciune, se duceau liniştiţi acasă la treburile lor, Labacan, îmbrăcat într-un veşmînt frumos, pe care şi-l agonisise cu multă trudă, ieşea din moschee, se plimba cu paşi rari şi mîndri prin pieţe şi pe uliţele oraşului, iar cînd vreunul din tovarăşii săi îl întîmpina cu «Pacea fie cu tine» sau «Cum merge, prietene La­bacan?», făcea un mic semn binevoitor cu mîna sau cel mult catadicsea să dea încrezut din cap. Cînd meşterul îi spunea în glumă: «In tine se ascunde un prinţ, Labacan», calfa se bucura de aceste cuvinte şi răspundea: «V-aţi dat seama şi dumnea­voastră?» sau: «De mult timp sunt încredinţat de lucrul acesta».

Cinstitul Labacan se purta astfel cam de multă vreme. Dar meşterul îi trecea cu vederea această nerozie, pentru că, altminteri, era un băiat de treabă şi un lucrător priceput. Dar iată că într-o zi, Selim, fratele sultanului, care tocmai sosise la Alexandria, trimise meşterului un veşmînt de sărbătoare, spre a-i face cîteva schimbări, iar meşterul îl dădu lui Labacan, deoarece lucra mai bine ca toţi.

Seara, după ce meşterul şi calfele plecară spre a se odihni după munca zilei, o dorinţă nestăpînită îl mînă pe Labacan îndărăt, la atelier, unde se afla veşmîntul fratelui împăratului. Se opri îndelung, gînditor, în faţa straiului împărătesc, minunîndu-se cînd de bogăţia fireturilor, cînd de culorile sclipitoare ale catifelei şi mătăsii. Nu putu să se stăpînească, ţrebuia să-l îmbrace; şi iată că-i venea atît de bine, de parc-ar fi fost făcut pentru el.

— N-oi fi şi eu prinţ, tot atît de bun ca oricare altul? se întrebă el, plimbîndu-se în sus şi în jos prin odaie. Nu mi-a spus chiar meşterul că sunt născut să fiu prinţ?

Odată cu veşmîntul, calfa părea să fi îmbrăcat şi un cuget regesc; nu putea gîndi altfel decît că era un fiu de rege, necu­noscut, şi de aceea hotărî să plece în lume şi să părăsească acest loc, unde oamenii fuseseră pînă acum atît de mărginiţi încît să nu-i recunoască stirpea sub părelnica sa obîrşie de rînd. Bo­gatul veşmînt i se păru trimis de o zînă bună; se feri deci să nesocotească un dar atît de scump: îşi adună puţinii bani pe care-i avea şi, ajutat de întunericul nopţii, plecă pe porţile Alexandriei.

Prinţul cel necunoscut stîrni uimire pretutindeni în călă­toria sa, căci veşmîntul bogat şi înfăţişarea serioasă şi demnă nu se potriveau cu faptul că mergea pe jos. Cînd era întrebat despre aceasta, răspundea, cu o căutătură ascunsă, că avea temeiurile sale. Dîndu-şi însă seama că era de rîsul lumii călă­torind pe jos, cumpără cu bani puţini un cal bătrîn, potrivit pentru el, deoarece animalul, fiind liniştit şi blînd, nu-l punea în încurcătură silindu-l s-o facă pe călăreţul priceput, ceea ce nu i-ar fi fost cu putinţă.

    Intr-o zi, pe cînd mergea călare pe uliţă, la pas, cu Murva — aşa îşi botezase calul — se apropie de el un călăreţ care-l rugă să-i îngăduie a-l întovărăşi, deoarece drumul pare mai scurt cînd ai cu cine schimba o vorbă. Călăreţul era un tînăr vioi, chipeş şi un tovarăş plăcut. Curînd el începu să-l întrebe pe Labacan de unde vine şi unde se duce; şi se brodi că şi el, ca şi calfa de croitor, cutreiera prin lume fără ţintă. Ii spuse că se numeşte Omar, că e nepotul lui Elfi-bei, nefericitul paşă din Cairo; trebuia să ducă la îndeplinire o însărcinare pe care i-o dăduse unchiul său pe patul de moarte.

Labacan nu-i vorbi cu inima tot atît de deschisă despre el, dar îi dădu a înţelege că era de viţă aleasă şi călătorea de plăcere.

Cei doi tineri se plăcură unul pe altul şi-şi urmară drumul împreună. In cea de-a doua zi a călătoriei lor, Labacan îl întrebă pe Omar despre sarcina pe care o avea de îndeplinit şi, spre uimirea lui, află următoarele:

Elfi-bey, paşa din Cairo, îl crescuse pe Omar din fragedă copilărie, iar acesta nu-şi cunoscuse părinţii. Cînd Elfi-bey fu lovit de duşmanii săi şi, după trei bătălii nefericite, silit să fugă rănit de moarte, îi mărturisi tînărului că nu-i era nepot, ci fiul unui stăpînitor puternic, care, speriat de prorocirile cititorilor în stele, îl îndepărtase pe tînărul prinţ de la curtea sa, jurînd să nu-l revadă decît în ziua cînd va împlini douăzeci şi doi de ani. Elfi-bey nu-i spusese numele tatălui său, ci îi poruncise ca în a patra zi a lunii viitoare, Ramadan, în ziua cînd va împlini douăzeci şi doi de ani, să se afle lîngă bine­cunoscutul obelisc El-Serujah, la patru zile de drum spre răsărit de Alexandria. Acolo va trebui să înmîneze oamenilor pe care-i va găsi lingă obelisc un hanger dăruit de acela care se dăduse drept unchiul său şi să rostească: «Iată, eu sunt cel pe care-l căutaţi». Dacă ei vor răspunde: «Lăudat fie profetul care te-a ţinut în viaţă», va trebui să-i urmeze, căci îl vor duce la tatăl său.

Labacan, calfa de croitor, tare se minună de această poves­tire; din clipa aceea el se uită cu ochi pizmaşi la prinţul Omar, supărat că soarta îi hărăzise cinstea de a fi odraslă de stăpînitor, după ce fusese crescut ca nepot al puternicului paşă. Iar lui, care era înzestrat cu tot ce-i trebuie unui prinţ, soarta, ca o batjocură, îi dăruise o viaţă obişnuită. Se cerceta cînd pe el, cînd pe prinţ. Trebui să recunoască faptul că tînărul era chipeş; ochi ageri şi frumoşi, nas bine croit, purtare blîndă şi binevoitoare, pe scurt, întreaga lui înfăţişare era foarte plăcută. Dar oricîte însuşiri îi găsea însoţitorului său, se gîndea totuşi că el, Labacan, ar fi fost un fiu mai potrivit pentru un tată atît de sus-pus decît adevăratul prinţ.

Acest gînd îl urmări pe Labacan toată ziua şi cu acest gînd adormi la popasul următor; cînd se trezi dimineaţa şi privirea îi căzu asupra lui Omar, care dormea alături liniştit, visînd de bună seamă la apropiata-i fericire, încolţi în el gîndul să dobîndească prin şiretenie sau cu sila ceea ce soarta vitregă nu-i îngăduise; hangerul, semnul de recunoaştere al prinţului, era înfipt în brîul acestuia; îl trase încet, ca să-l împlînte în pieptul stăpînului său. Dar gîndul ucigaş înspăimîntă sufletul paşnic al calfei; se mulţumi deci să ia hangerul şi se apucă să-şi pună şaua pe calul cel ager al prinţului; pînă avea să se trezească Omar şi să se vadă jefuit de toate nădejdile sale, necredinciosul său tovarăş va fi departe.
Ziua cînd Labacan îl jefui pe prinţ se nimeri a fi tocmai întîia zi a sfintei luni Ramadan; mai avea deci patru zile pen­tru a ajunge la obeliscul El-Serujah, pe care-l cunoştea bine. Deşi locul unde se afla acest obelisc era la o depărtare de cel mult două zile de călătorie, el se grăbi să sosească acolo, fiindu-i mereu teamă că va fi ajuns din urmă de adevăratul prinţ.
La sfîrşitul celei de-a doua zi, Labacan zări obeliscul El-Serujah. Era aşezat pe un dîmb într-o cîmpie deschisă şi putea fi văzut de la o depărtare de două-trei ceasuri de drum. Zărin- du-l, inima lui Labacan bătu mai tare; deşi în ultimele două zile avusese destulă vreme să chibzuiască ce trebuie să facă, cugetul lui încărcat îi stîrnea teama; gîndul că era sortit să fie prinţ îl îmbărbătă însă din nou şi astfel se îndreptă plin de încredere către ţinta lui.
Împrejurimile obeliscului El-Serujah erau nelocuite, pustii, şi noul prinţ s-ar fi aflat la grea ananghie dacă n-ar fi avut merinde pentru cîteva zile. Se aşeză deci sub nişte palmieri, lîngă calul său, şi aşteptă cele ce aveau să se întîmple.
Pe la miezul zilei următoare văzu o caravană mare, cu cai şi cămile, venind pe cîmpie către obeliscul El-Serujah. Cara­vana se opri la poalele dîmbului pe care se afla obeliscul; se ridicară corturi arătoase şi totul părea a spune că e vorba de călătoria unui paşă sau a unui şeic bogat. Labacan bănui că mulţimea pe care o vedea venise acolo pentru el şi ar fi dorit să se arate chiar atunci în chip de viitor stăpîn; dar îşi potoli pornirea de a se da drept prinţ, deoarece chiar a doua zi dimineaţă aveau să i se împlinească cele mai îndrăzneţe năzuinţe.
Razele soarelui de dimineaţă îl treziră pe fericitul croitor pentru cea mai însemnată clipă a vieţii sale, clipă ce avea să-l ridice de la cea mai joasă treaptă lîngă un tată din os domnesc; e adevărat că atunci cînd puse frîul calului său spre a se în­drepta către obelisc, îşi dădu seama de pasul necinstit pe care-l făcea, şi iar e adevărat că se gîndi la durerea pe care trebuia s-o resimtă fiul de prinţ, înşelat în nădejdile sale; dar zaru­rile fuseseră aruncate şi el nu mai putea să dea îndărăt de la cele hotărîte. Ingîmfarea îi şoptea că arată destul de impunător ca să se dea drept fiul unui rege atotputernic. Îmbărbătat de acest gînd, se aruncă în şa, îşi adună tot curajul ca să-şi pună calul în galop şi, astfel, ajunse într-un pătrar de ceas la poalele dîmbului. Descălecă şi-şi legă calul de unul din tufarii ce creşteau acolo; apoi scoase hangerul prinţului Omar şi urcă pe coastă. La picioarele obeliscului stăteau şase bărbaţi în jurul unui bătrîn cu înfăţişare măreaţă de rege; veşmîntul strălu­citor din ţesătură de fir, şalul de Caşmir alb cu care era încins, turbanul alb, împodobit cu nestemate scăpărătoare, arătau că este un bărbat bogat şi de vază.

Labacan se îndreptă spre el, se plecă adînc şi spuse, în timp ce-i întindea hangerul: 
—   Iată, eu sunt cel pe care-l căutaţi! 
— Lăudat fie Profetul care te-a ţinut în viaţă! răspunse bătrînul, cu lacrimi de bucurie. Imbrăţişează-ţi bătrînul tată, scumpul meu fiu Omar!
Bunul croitor fu nespus de înduioşat de aceste cuvinte adînc simţite şi, cu un amestec de fericire şi de ruşine, se aruncă în braţele bătrînului.
Dar bucuria noii sale stări avea să dureze netulburată numai o clipă; cînd se desprinse din braţele bătrînului, văzu un călăreţ gonind din cîmpie spre dîmb. Călăreţul şi calul aveau o înfăţişare jalnică: calul, de încăpăţînare sau de obo­seală, nu mai voia să înainteze; se tîra cu mers împiedicat care nu era nici pas, nici trap; călăreţul îl îndemna cu mîinile şi cu picioarele să se mişte mai repede.
Labacan îl recunoscu de îndată pe Murva al său şi pe ade­văratul prinţ Omar; dar duhul rău al minciunii pusese stăpînire pe el; hotărî deci să-şi susţină drepturile dobîndite, cu fruntea sus, orice s-ar întîmpla.
Călăreţul făcea semne încă din depărtare; ajungînd în sfîrşit la poalele dîmbului, cu toată încetineala lui Murva, sări din şa şi se năpusti sus pe dîmb. 
—   Opriţi! strigă el. Oricine aţi fi, opriţi şi nu vă lăsaţi amăgiţi de acest mişel înşelător; eu mă numesc Omar, şi niciun muritor să nu îndrăznească a se folosi de numele meu!
La auzul acestei întorsături a lucrurilor, pe feţele privito­rilor se întipări o adîncă mirare; bătrînul, mai ales, părea foarte uimit; se uită întrebător cînd la unul, cînd la celălalt. Labacan însă vorbi cu o linişte greu stăpînită: 
—   Cinstite stăpîne şi părinte, nu te lăsa amăgit de acest om! După cîte ştiu, este un croitor smintit din Alexandria pe nume Labacan şi e vrednic mai mult de mila decît de supăra­rea noastră.
Aceste cuvinte îl aduseră pe prinţ în pragul nebuniei şi, spumegînd de furie, vru să se arunce asupra lui Labacan; dar ceilalţi se aşezară între ei şi-l ţinură, iar stăpînitorul spuse: 
—   Într-adevăr, scumpul meu fiu, bietul om e nebun; să fie legat şi aşezat pe unul din dromaderii noştri; poate că-i vom putea fi de folos nefericitului.
Furia prinţului se potoli; plîngînd, îi zise stăpînitorului: 
—   Inima mea îmi spune că-mi eşti părinte şi te rog din suflet să mă asculţi, în amintirea mamei mele. 
— Doamne fereşte! răspunse bătrînul. Iar începe să vor­bească fără şir; cum poate ajunge un om la asemenea gînduri nebuneşti?
Apoi luă braţul lui Labacan şi păşi sprijinit de el spre poalele dîmbului. Amîndoi încălecară pe nişte cai mîndri, acoperiţi cu cioltare de preţ, şi porniră în fruntea caravanei peste cîmpie. Nefericitului prinţ însă i se ferecară mîinile, apoi fu legat de un dromader, iar doi călăreţi rămaseră în preajma lui pentru a-i supraveghea orice mişcare.
Bătrînul era Saaud, sultanul wahaabiţilor. Multă vreme nu avusese copii; în cele din urmă i se născuse prinţul multdorit. Dar cititorii în stele, chemaţi să prevestească soarta băiatului, îi spuseră că pînă la douăzeci şi doi de ani îl paşte primejdia de a fi izgonit de un duşman. De aceea, spre mai multă siguranţă, sultanul îl încredinţase pe prinţ, spre a fi crescut, vechiului şi încercatului său prieten Elfi-bey, iar el aşteptase douăzeci şi doi de ani, îndurerat, întoarcerea lui.
Toate acestea sultanul le povesti celui pe care îl credea fiul său şi se arătă deosebit de mulţumit de înfăţişarea şi pur­tarea acestuia.

Ajunşi în ţara sultanului, ei fură întîmpinaţi pretutindeni de către locuitori cu strigăte de bucurie, căci vestea despre sosirea prinţului se întinsese ca o flacără prin toate oraşele şi satele. Pe uliţele pe unde treceau erau înălţate bolţi din flori şi ramuri, covoare strălucitoare de toate culorile împodobeau casele, iar mulţimea lăuda cu glas tare pe Alah şi pe profetul său, care le trimisese un prinţ atît de chipeş. Toate acestea umplură de fericire inima mîndră a croitorului; cu atît mai nefericit se simţea adevăratul Omar, care urma alaiul, legat şi adînc deznădăjduit. Nimănui nu-i păsa de el în mijlocul acestei bucurii, care, de drept, i se datora lui. Mii şi mii de glasuri strigau numele lui Omar, iar pe el, adevăratul purtă­tor al acestui nume, nu-l lua nimeni în seamă; cel mult, unul sau altul întreba pe cine duceau atît de straşnic cetluit, şi cumplit suna răspunsul în urechile prinţului: 
—  E un croitor smintit!
Caravana ajunse în sfîrşit în oraşul de scaun al sultanului, unde totul fusese pregătit pentru primirea lor cu şi mai multă strălucire ca în celelalte oraşe. Soţia sultanului, o femeie mai în vîrstă şi respectabilă, aştepta, cu toţi curtenii, în sala cea mai măreaţă a palatului. Pardoseala sălii era acoperită cu un covor uriaş, iar pereţii — împodobiţi cu pînză albastră, ţinută cu şnururi şi ciucuri de aur sau prinsă în ţinte mari de argint.
Caravana sosi pe înserat; în sală fuseseră aprinse nenu­mărate lămpi rotunde, colorate, prefăcînd noaptea în zi. In fundul sălii, însă, unde şedea pe tron soţia sultanului, luminile şi culorile îţi luau cu deosebire ochii. Aşezat pe patru trepte, tronul era numai aur şi ametiste mari.
Patru din cei mai nobili emiri ţineau deasupra capului ei un baldachin de mătase roşie, iar şeicul din Medina îi făcea vînt cu un evantai din pene de păun.
Astfel aştepta soţia sultanului pe soţul şi pe fiul ei; nici ea nu-l văzuse de la naştere, dar cel multaşteptat i se arătase adeseori în vis, astfel încît l-ar fi putut recunoaşte dintr-o mie.
Iată că se auzi larma alaiului ce se apropia; vuietul surle­lor şi al timpanelor se amesteca cu uralele mulţimii; copitele cailor răsunau în curtea palatului, paşii celor sosiţi se auzeau tot mai aproape, uşile sălii se dădură în lături şi, trecînd printre rîndurile slujitorilor îngenuncheaţi, sultanul, mînă în mînă cu fiul său, se îndreptă repede spre tronul mamei. 
—  Iată, spuse el, ţi-l aduc pe cel căruia îi duci dorul de atîtâ vreme.
Soţia însă îi curmă vorba. 
—  Acesta nu este fiul meu! strigă ea. Acesta nu este chipul pe care Profetul mi l-a arătat în vis!
În clipa în care sultanul voia s-o convingă să nu se lase înşelată de vise, uşa sălii se deschise şi prinţul Omar năvăli înăuntru, urmărit de paznicii din mîinile cărora se smulsese cu toată puterea. Se aruncă gîfîind la picioarele tronului: 
—   Aici vreau să mor! strigă el. Dă poruncă să fiu omorît, tată crud, căci nu mai pot îndura această ruşine!
Toţi încremeniră la auzul acestor vorbe şi se grămădiră în jurul nefericitului; paznicii veniră în goană, voind să-l lege din nou, cînd soţia sultanului, care privise toate acestea mută de mirare, sări de pe tron. 
—   Staţi! strigă ea. Acesta e cel pe care ochii mei nu l-au văzut niciodată, dar pe care inima mea îl recunoaşte!
Paznicii, fără voia lor, îl lăsară pe Omar, dar sultanul, cuprins de mînie aprigă, le porunci să-l lege pe nebun. 
—    Eu sunt cel care hotărăşte aici, spuse el cu glas poruncitor. Aici nu ne luăm după vise muiereşti, ci după anumite semne sigure. Acesta — şi arătă spre Labacan — acesta este fiul meu, căci el mi-a adus hangerul, semnul de recunoaştere al prietenului meu Elfi. 
—    Hangerul mi-a fost furat! strigă Omar. Încrederea mea neştiutoare a fost înşelată!
Dar sultanul nu ascultă glasul fiului său, căci era obişnuit să urmeze în toate, cu încăpăţînare, numai hotărîrile sale; de aceea porunci ca nefericitul Omar să fie scos cu sila afară din sală.
Apoi se duse cu Labacan în încăperile lui, plin de mînie împotriva soţiei sale, cu care trăise timp de douăzeci şi cind de ani în bună înţelegere.
Adînc mîhnită de cele petrecute, soţia sultanului era pe deplin încredinţată că un înşelător pusese stăpînire pe inima sultanului, căci pe acel tînăr nefericit i-l arătaseră toate visele ca fiind fiul ei.

   Cînd durerea i se mai alină, chibzui la un mijloc prin care să-şi încredinţeze soţul de nedreptatea ce o făcea. Lucru greu, căci acela ce se dădea drept fiul ei adusese hangerul — semnul de recunoaştere — şi, după cum aflase, îl pusese pe Omar să-i povestească atîtea despre viaţa lui din trecut, încît putea să se dea drept fiul ei, fără teamă.Ea îi chemă la dînsa pe oamenii care-l însoţiseră pe sultan la obeliscul El-Serujah, ca să-i povestească totul cu de-amănuntul, apoi se sfătui cu roabele ei cele mai credincioase. Ele chibzuiră şi îşi dădură cu părerea în fel şi chip; la urmă vorbi bătrîna şi înţeleaptă circaziană Melehsala: 
—   Dacă am auzit bine, luminată stăpînă, cel care a adus hangerul spunea că acela pe care-l crezi fiul tău se numeşte Labacan şi e un croitor zurliu. 
—   Aşa-i, răspunse soţia sultanului. Şi ce-i cu asta? 
—   Nu crezi, urmă cealaltă, că înşelătorul i-a dat fiului tău chiar propriul său nume? Şi dacă-i aşa, iată un mijloc minunat pentru a-l da în vileag pe înşelător, mijloc pe care am să  ţi-l spun în taină..
Soţia sultanului îşi plecă urechea către roabă şi aceasta îi şopti un sfat ce păru să-i placă, fiindcă se pregăti pe dată să meargă la sultan.
Soţia sultanului era o femeie înţeleaptă, care cunoştea bine slăbiciunile bărbatului ei şi ştia să le folosească. De aceea se prefăcea a-i da dreptate şi a-şi recunoaşte fiul, dar ceru să i se îndeplinească o dorinţă. Sultanul, căruia îi părea rău că-şi supărase soaţa, i-o încuviinţă, şi ea vorbi: 
—   Vreau să-i pui pe amîndoi la o încercare de măiestrie: alta i-ar pune poate să călărească, să se bată cu săbiile sau să arunce cu suliţa, dar acestea sunt lucruri pe care le ştie oricine; nu, vreau să le cer ceva pentru care e nevoie de minte ageră. Fiecare dintre ei să coasă deci cîte un caftan şi cîte o pereche de şalvari, şi să vedem care din ei le face mai frumos.
Sultanul izbucni în rîs şi zise: 
—   Ei, te-ai gîndit la ceva tare înţelept! Fiul meu să se ia la întrecere cu un croitor smintit şi să vedem care din ei face un halat mai frumos? Nu, asta nu!
Soţia lui îi aminti însă că făgăduise să-i îndeplinească dorinţa, iar sultanul, care era un om de cuvînt, se înduplecă pînă la urmă, dar jură că, oricît de frumoase veşminte ar face croitorul cel smintit, el nu-l va recunoaşte drept fiul său.
Sultanul se duse el însuşi la fiul lui şi-l rugă să-i facă maică-sii pe plac, căci ea dorea să-i coasă cu mîna lui un caftan. 
Bunului Labacan îi crescu inima de bucurie; dacă asta era totul, se gîndea el, soţia sultanului îşi va vedea curînd dorinţa împlinită.
Fură orînduite două încăperi — una pentru prinţ, cealaltă pentru croitor — unde trebuia să-şi arate fiecare iscusinţa, după care li se dădu numai cîte o bucată de mătase, foarfece, ac şi aţă.
Ilustratii de Livia Rusz

P18