Mici intamplari cu animale (201)

S-a întîmplat să găsim păstrăvii în toane bune, adică porniţi pe vînătoare. Îndată ce sărutau musculiţele noastre mincinoase din pleasna undiţei, unda de cristal a Frumoasei răspundea din horbota şuvoiului fulgerarea argintie, şi unul după altul se zbăteau, aduşi spre mal, peştii cu puncte roşii. Mărunţişul se alegea cu o spaimă şi, eliberat îndată din prinsoarea delicată a cîrligului minuscul, ţîşnea spre adînc. În coşuri, culcaţi pe pat de urzici, s-au strîns destui. Frumuşei, mărişori, dar niciunul dintre cei voinici, pe care trebuie să-i joci şi să-i oboseşti pînă îi poţi aduce în gura minciocului. 

Prietenul meu, cu care undeam alături, jinduia şi aici la recorduri, ca şi atunci cînd alegea taurul de cerb în boncăluit. S-a cam plictisit de mediocritatea prăzii, a schimbat musculiţele cu un cîrlig zdravăn şi a ales din cutie o rîmă apetisantă. Pe cînd eu continuam să avînt artificialele pînă la malul de dincolo şi să le las să plutească între două ape trecînd în curbă peste şuvoiul din mijloc, el, prie­tenul meu, adîncea momeala cărnoasă în cotloanele săpate sub stîncile ţărmului. A scos cîţiva frumoşi, apoi deodată i s-a încovoiat varga, gata să se rupă, şi i-a cîrîit aspru mulinetul, lăsînd sfoară peştelui care porni în iureş nebun. În sfîrşit, un peşte mare! În sfîrşit agitaţia plăcută a unei lupte între pu­terea peştelui, delicateţea undiţei şi îndemînarea pescarului! Iată păstrăvul obosit: se lasă adus spre mal abia împotri­vindu-se, îşi arată laturile clătinîndu-se; îl ridică minciocul.

Păstrăv voinic, aproape să bată kilogramul. Şi gros în trup şi împodobit cu puncte negre şi roşii. Nici nu s-a prins în vara aceea pe acolo altul asemenea lui.

L-am admirat, apoi am rămas uimiţi. „Păstrăvul ăsta-i orb, complet orb!" Avea amîndouă orbitele goale, două găuri adînci, din care de mult pieriseră globii ochilor. Nici urmă de rănire, de sîngerare; pielcuţa din fundul ochilor era subţire, lucie, al­bicioasă, vindecată.

I-am deschis stomacul: ticsit de carabeţi, de rîme, de mus­culiţe. Şi canibal era — am găsit resturile macerate ale unui păstrăvior.

Cum se nutrea oare păstrăvul ăsta orb, cum se ferea de duş­mani, cum se orienta prin apă găsindu-şi locurile de vînătoare şi cele de odihnă? Cum a putut simţi rîma coborîtă încet în apă, şi îndată a prins-o fără greş, ieşind din cuptorul de sub mal, unde stătea la pîndă?

Era o minunată dovadă a însemnătăţii pe care o are „linia laterală", acea linie cu puncte mai închise pe care o vedem şi la păstrăvi, pornind de la cap, trecînd peste coaste şi sfîrşin­du-se la coadă. Ihtiologii socotesc acest organ de simţ chiar ca pe cel mai important, compensînd insuficienţa văzului şi a au­zului peştilor. Linia laterală este excitată de vibraţiile de frec­venţă joasă ale apei fie în curentul ei liber, fie reflectate de vreun obstacol cît de mic; un fel de pipăit de la distanţă. Peştele nostru, complet lipsit de vedere, şi-a găsit calea prin apă cu precizie, călăuzit de linia laterală, şi a simţit chiar şi adîncirea rîmei, i-a localizat perfect situaţia şi a apucat-o ca şi cînd ar fi văzut-o.

Am comparat linia de puncte de pe laturile acestui peşte orb cu cele ale celorlalţi din coşurile noastre. Mi se părea mult mai bine marcată — poate o hipertrofiere în urma folosirii mai intense, înlocuind vederea.

Cauza orbirii? Poate lovitură de sloi de gheaţă, poate vidră, poate vreo boală... Mă gîndeam la boala urîtă „micoza ocu­lară", dar aceasta pare că trage numai un văl albicios peste cornee, fără să distrugă întreg globul ochiului. Tot vreun ac­cident ciudat trebuie că a fost.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor