Muc cel Mic (1)
În Nicheea, oraşul meu drag în care m-am
născut, trăia odată un om căruia i se zicea Muc cel Mic. Eram copil pe vremea
aceea, dar îmi aduc bine aminte de el. Poate, fiindcă din pricina lui am mîncat
o dată de la tata o bătaie soră cu moartea.
Cînd l-am cunoscut, Muc cel Mic era un flăcău bătrîn, dar nu mai înalt
de cîteva picioare; pe deasupra, avea şi o înfăţişare tare ciudată: pe un trup
mic şi plăpînd, un cap mare, mare de tot, mai mare decît vreun alt cap de om.
Muc trăia într-o casă uriaşă, singur-singurel, şi tot singur îşi făcea de mîncare;
nu se arăta pe uliţă decît o dată pe lună şi dacă pe la vremea prînzului nu
s-ar fi zărit ridicîndu-se un fum gros din hornul casei sale, nimeni n-ar fi
ştiut dacă Muc cel Mic mai trăieşte ori ba; seara se plimba pe acoperiş, şi de
jos, din uliţă, ţi se părea că un cap de uriaş umblă de unul singur încolo şi
încoace.
Tare răutăcioşi eram noi, băieţii, pe vremea aceea: cîtu-i ziulica de
mare ne ţineam numai de năzbîtii. Ziua, cînd Muc cel Mic pleca de-acasă, era o
adevărată sărbătoare pentru noi; ne strîngeam din vreme în faţa casei lui şi îl
aşteptam să iasă; uşa se deschidea şi în prag se ivea un cap mare cu un turban
şi mai mare, urmat de un trupşor pirpiriu, îmbrăcat cu o fărîmă de feregea
ponosită de sub care se zăreau nişte şalvari largi, încinşi cu un brîu lat; în
brîu era înfipt un hanger lung, atît de lung, că anevoie îţi puteai da seama
dacă Muc atîrnă de hanger sau hangerul de Muc.
De cum păşea pe uliţă, porneam să chiuim de vuia văzduhul; ne zvîrleam
tichiile în aer şi ţopăiam nebuneşte în jurul lui. Dar Muc ne întîmpina dînd
grav din cap şi cobora cu paşi domoli uliţa, tîrîndu-şi tălpile — asta din
pricina imineilor( încălţăminte ) lui nemaivăzut de mari.
Noi, băieţii, ne luam după el strigînd întruna: «Muc cel Mic! Muc cel
mic!» I-am făcut şi o strigătură hazlie, pe care i-o cîntam adesea; suna cam aşa:
Muc, Muc, Muc, micuţule Muc,
Hai la joacă nu sta cuc!
Casa ta e mare, mare,
Capul tău pereche n-are:
Uriaş ca un ceaun!
Muc, piticul nostru bun,
Sari şi ia-te după noi!
Prinde unul, prinde doi,
Muc, Muc, Muc, piticul Muc!
Aşa ne distram adesea pe socoteala lui şi trebuie să mărturisesc, spre
ruşinea mea, că eu eram capul răutăţilor; îl trăgeam mereu de mica lui feregea
şi o dată l-am călcat din spate pe imineii lui uriaşi, iar bietul Muc s-a
împiedicat şi a căzut.
Întîmplarea aceasta mi s-a părut nespus de hazlie, dar mi-a trecut
curînd pofta de rîs cînd l-am văzut pe Muc cel mic îndreptîndu-se spre casa
tatălui meu. A intrat la noi în casă şi a zăbovit un timp acolo. Eu am stat
pitit după poartă pînă cînd Muc a ieşit, însoţit de tatăl meu, care îl ţinea
cuviincios de mînă şi îşi luă rămas bun de la el cu multe plecăciuni. Nu prea
mă simţeam în apele mele, aşa că am rămas o bună bucată de vreme în
ascunzătoarea mea. În cele din urmă, însă, foamea care m-a răzbit s-a dovedit
mai tare decît frica de bătaie şi, pocăit, cu capul plecat, m-am înfăţişat
înaintea tatălui meu.
— Am aflat că l-ai supărat pe bunul Muc! zise el cu faţa întunecată. O
să-ţi spun povestea lui şi n-o să mai rîzi de el. Dar înainte şi după ce ţi-o
voi spune, ai să-ţi primeşti papara obişnuită.
«Papara obişnuită» erau cele douăzeci şi cinci de lovituri, pe care
tata, din păcate, le număra cu multă grijă. Scoase ţeava lungă a pipei sale,
deşurubă muştiucul de chihlimbar şi, mai mînios ca oricînd, îmi trase o bătaie
straşnică.
După ce isprăvi cu toate cele douăzeci şi cinci de lovituri, îmi porunci
ca altădată să mă port cu luare-aminte şi începu să-mi spună povestea lui Muc
cel Mic.
Tatăl lui Muc, pe care-l chema de fapt Mucrah, fusese un om de vază în
Nicheea, numai că era tare sărac. Trăia aproape tot atît de singuratic cum
trăieşte astăzi feciorul lui. Pe Muc nu-l prea avea la inimă — îi era ruşine de
înfăţişarea lui de pitic şi îl lăsa să crească la voia întîmplării, cu mintea
neluminată de învăţătură.
La şaisprezece ani, Muc era încă un copil vesel, dar tată-său, om zgîrcit
la zîmbet, avea pentru el numai vorbe de dojeană: că pentru vîrsta lui e încă
prea copilăros, necopt la minte, ba chiar şi prost...
Într-o bună zi, bătrînul a căzut rău de tot şi de aici i s-a tras
moartea. Muc cel Mic a rămas singur pe lume, neştiutor şi sărac.
Neamurile cîinoase, cărora tatăl lui le rămăsese dator pînă peste cap,
îl goniră din casă pe sărmanul băiat, povăţuindu-l să plece în lumea largă
să-şi caute norocul. Muc cel Mic se găti bucuros de drum.
O singură rugăminte a avut şi el: să i se dăruiască straiele tatălui
său. Ruga i-a fost împlinită pe dată. Straiele nu i se potriveau deloc, căci
părintele lui fusese un om voinic şi înalt. Muc nu stătu însă mult pe gînduri:
le reteză poalele şi le îmbrăcă. De strîmtat însă uitase să le strîmteze şi de
aceea veşmintele sale, cu care mai umblă şi astăzi, par atît de ciudate:
Turbanul uriaş, brîul lat, şalvarii largi, mica feregea albastră, toate erau
moştenire părintească şi le-a purtat de atunci întruna. Ba îşi înfipse în brîu
şi hangerul lung cu înflorituri al tatăluj său, îşi luă un băţ şi purcese la
drum.
Umblă voios ziulica întreagă, că doar plecase în căutarea norocului. De
zărea în praf vreun ciob scînteind în soare, îl vîra iute în buzunar, în
credinţa că ciobul se va schimba pe dată în cea mai frumoasă nestemată; de
vedea strălucind în depărtare cupola vreunei moschei sau oglinda sclipitoare a
unui lac, se grăbea plin de nădejdi într-acolo, căci îşi închipuia că a ajuns
în ţara minunilor. Dar, vai! De cum se apropia, nălucirile piereau ca un vis,
iar oboseala şi foamea îi aminteau că se afla încă pe lumea asta, a muritorilor
de rînd.
Două zile şi două nopţi rătăci el amărît şi flămînd, dar de noroc tot nu
dădu; hrană îi erau doar roadele cîmpului, iar culcuş pămîntul tare. In zorii
celei de a treia zi, de pe o înălţime zări o cetate mare. Semilunile sclipeau
pe minaretele sale şi steagurile colorate fîlfîiau pe acoperişuri făcîndu-i
parcă semn să se apropie. Uimit, Muc se opri şi cuprinse cu privirea cetatea şi
împrejurimile ei. „Aici e norocul lui Muc cel Mic! îşi zise el. Acum, ori
niciodată!" Şi cu toate că era istovit, sări în sus de bucurie. Îşi adună
apoi toate puterile şi se îndreptă într-acolo.
Deşi cetatea părea foarte aproape, ajunse la zidul ei abia spre amiază,
pentru că nu-l mai ţineau picioarele şi din timp în timp simţea nevoia să
poposească la umbra unui palmier, ca să-şi mai tragă sufletul. În sfîrşit
ajunse în faţa porţii! Îşi netezi mica lui feregea, îşi înfăşură mai bine
turbanul, întinse brîul în toată lăţimea lui şi îşi aşeză mai oblic hangerul
cel lung; apoi îşi scutură colbul de pe iminei, luă băţul şi păşi hotărît în
cetate.
Bătu îndelung uliţele în sus şi-n jos, dar nu văzu nici o uşă care să i
se deschidă şi nu auzi nici un glas care să îl întîmpine: «Intră, micule Muc,
mănîncă şi bea după pofta inimii şi odihneşte-ţi picioarele trudite de atîta
drum!»
Tot colindînd aşa, Muc ajunse în faţa unei case mari, arătoase şi tocmai
cînd se uita la ea cu mult jind, se deschise o fereastră şi se ivi o bătrînă
care strigă cu glas cîntat:'
Hai fuguţa! Hai, fugita!
Plină, plină-i străchinuţa!
Hai, vecinilor, la noi!
Masa-i pusă pentru voi.
Vecineilor, fuguţa,
Plină, plină-i străchinuţa!
Şi pe uşa casei dădu buzna o droaie de cîini şi de pisici. Muc stătu o
clipă pe gînduri dacă să se lase pradă ispitei, dar, luîndu-şi deodată inima în
dinţi, păşi în urma cîtorva pisicuţe. Ele cunoşteau desigur mai bine ca el
drumul spre bucătărie.
Pe scară, Muc se întîlni cu bătrîna pe care o văzuse la fereastră.
Femeia se uită la el încruntată şi-l întrebă ce pofteşte.
— Ai chemat toată lumea la masă,
răspunse Muc, şi, fiindcă sunt tare flămînd, am venit şi eu.
Bătrîna rîse şi-l întrebă:
— De unde vii, om ciudat? Toată lumea ştie că eu gătesc bucate numai
pentru drăguţele mele de pisici, şi doar din cînd în cînd mai chem să le ţină
tovărăşie şi niscaiva oaspeţi de prin vecini, precum vezi.
Atunci Muc cel Mic îi povesti batrînei cît de greu o dusese după moartea
părintelui său şi o rugă să-i îngăduie în ziua aceea să mănînce şi el laolaltă
cu pisicile. Înduioşată de trista lui poveste, femeia îl pofti în casă şi-i
dădu sa mănînce şi să bea pe săturate. După ce prichindelul mai prinse puteri,
ea îl privi lung şi grăi:
Muc cel Mic se învoi bucuros, căci mîncarea pisicilor îi fusese pe plac.
Şi aşa rămase slugă la cucoana Ahavţi. Slujba era uşoară, dar ciudată. Stăpîna
Ahavţi avea doi cotoi şi patru pisici. In fiecare dimineaţă, Muc cel Mic le
pieptăna blana şi le dădea cu pomezi scumpe. Cînd stapîna pleca de acasă, Muc
se îngrijea de pisici; la ceasul mesei le punea străchinuţe cu mîncare, şi
noaptea le culca pe perne de mătase şi le învelea cu macaturi de catifea. Stăpîna
Ahavţi avea şi cîţiva caţei; pe aceştia însă nu-i alinta ca pe pisici, pe care
le iubea de parcă ar fi fost propriii ei copii.
Altminteri, Muc cel mic trăia aici tot atît
de singuratic ca şi în casa părintească: nu dădea ochi cu altcineva decît cu
stâpîna lui, încolo se învîrtea ziulica toată numai între cîini şi pisici. O
vreme a dus-o bine: mîncare cît îi trebuia, iar treabă putină. Bătrîna se arăta
îndeajuns de mulţumită de sluga ei. Pe zi ce trecea, pisicile deveneau însă tot
mai zvăpăiate: cînd pleca bătrîna de acasă, se zbenguiau şi zburdau prin odăi
ca nişte zănatice, răsturnau tot ce le ieşea în cale, spărgeau vase din cele
mai frumoase; de cum simţeau însă pe scară paşii stăpînei Ahavţi, se ghemuiau
pe perniţele lor şi mişcau din codiţă ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. La
vederea harababurii din casă, stăpîna Ahavţi se făcea foc şi pară şi arunca
toată vina pe Muc. Degeaba căuta el să se dezvinovăţească. Mironosiţelor de
pisici ea le dădea mai multă crezare decît jurămintelor de nevinovăţie ale
slugii ei.
Muc cel
mic era tare mîhnit — nu-şi aflase, aşadar, norocul nici de asta dată; se
gîndi deci să părăsească slujba aceasta. Dar încă din prima lui călătorie
văzuse cît de amar e traiul fără bani şi de aceea se hotărî să-şi dobîndească
într-un fel oarecare simbria, căci stâpîna Ahavţi de făgăduit i-o făgăduia,
dar de dat nu i-o dădea. Se găsea în casa stăpînei Ahavţi o cămară totdeauna
încuiată, în care Muc nu intrase niciodată. O auzise de multe ori pe stăpînă-sa
cotrobăind pe acolo şi tare-ar fi vrut Muc să afle ce taine ascunde. Acuma,
stînd şi chibzuind cum să-şi facă rost de bani pentru drum, numai ce-i veni în
minte cămara aceea! Nu cumva o fi tăinuită acolo vreo comoară? Dar uşa era
totdeauna bine zăvorîtă şi nu era chip s-ajungi la comoară.
Într-o dimineaţă, după ce stăpîna Ahavţi
plecă de acasă, un căţeluş vitregit de ea — şi care îl îndrăgise pe Muc pentru
bunătatea lui — îl apucă pe băiat cu dinţii de şalvarii lui laţi şi începu să-l
tragă, de parcă i-ar fi făcut semn să se ia după el. Muc, căruia ii plăcea să
se joace cu căţeluşul, îl urmă. Ajunse în odaia de culcare a stăpînei Ahavţi,
înaintea unei usiţe pe care el n-o băgase de seamă pînă atunci. Uşa era întredeschisă.
Căţeluşul intră. Muc — după el, şi nu mică îi fu mirarea cînd se trezi în
încăperea mult rîvnită. In zadar căută el bani prin toate ungherele — nici urmă
de aşa ceva. Straie vechi şi vase care de care mai năstruşnice erau împrăştiate
peste tot. Mai cu osebire îi atrase privirea un vas de cleştar cu izvoade
meşteşugite, îl ridică, îl întoarse pe toate părţile... dar, vai! Vasul avea un
capac aşezat uşor deasupra şi, din nebăgare de seamă, Muc scăpă capacul, care
se făcu ţăndări.
Băiatul
înlemni de spaimă şi multă vreme nu-şi putu veni în fire. Soarta îi era
pecetluită. Trebuia să fugă cît mai grabnic, dacă nu voia ca bătrîna să-l
omoare în bătăi. Înainte de a pleca, Muc îşi aruncă privirea spre lucrurile
stăpînei Ahavţi — doar-doar o găsi ceva de trebuinţă! Ochii i se opriră asupra
unor conduri mari, mari de tot. Nu erau prea frumoşi, dar imineii pe care îi
avea el in picioare se făcuseră ferfeniţă; afară de asta, condurii îl atrăgeau
şi pentru faptul că erau mari, şi el nădăjduia că în felul acesta oamenii îl
vor socoti şi pe el un bărbat în toată
firea. Zvîrli dar cît colo vechii lui iminei şi încălţă condurii cei mari.
Într-un colţ era rezemat un toiegel cu măciulia ca un cap de leu; stătea acolo
fără nicio întrebuinţare. Îl înhăţă şi pe el şi o zbughi afară. Alergă spre
odăiţa lui, îşi îmbrăcă mica feregea, strînse mai tare turbanul moştenit de la
tatăl său şi, după ce-şi înfipse hangerul în brîu, o luă la sănătoasa cît îl
ţineau picioarele. Din casă în uliţă, din uliţă afară din cetate, fugea, fugea
de frica bătrînei, mîncînd pămîntul; abia de-şi mai trăgea, bietul de el,
sufletul. De cînd era nu alergase atît de iute — îl împingea parcă o putere
nevăzută şi îi era cu neputinţă să se
mai oprească.
Îşi dădu seama că nu e lucru curat cu condurii. Zbura cu ei, nu alta.
Încercă în fel şi chip să se oprească, dar în zadar. Deznădăjduit, începu să
strige, de parcă ar fi strunit nişte cai:
—
Ptrr... Ho... Ptrrr!
Ca prin farmec condurii se opriră, iar Muc
se trînti istovit la pămînt.
Mult s-a mai bucurat Muc cel Mic de condurii
lui. Aşadar, tot dobîndise el ceva de pe urma slujbei sale — se alesese cu un
lucru care să-l ajute în căutarea norocului.
Bucuros, dar sleit de puteri, Muc adormi
degrabă; trupul lui micuţ avea un cap, nu glumă, şi nu-i era deloc uşor să şi-l
ţină pe umeri. În vis i se arătă prietenul lui, căţeluşul stăpînei Ahavţi, cel
care-l ajutase să găsească condurii; se făcea că-i spune:
— Dragul meu Muc, nu ştii să dai condurilor
o întrebuinţare cu folos; află că de ai să te răsuceşti cu ei de trei ori pe
călcîie, ai să zbori unde vrei; iar cu toiagul ai să găseşti comori, căci de se
află undeva ascuns aur, toiegelul te vesteşte ciocănind de trei ori în pămînt;
iar de se află argint, numai de două ori.
Aşa visă Muc cel Mic. Cînd se trezi, îşi
aminti de visul lui năstruşnic şi se gîndi să facă de îndată o încercare.
Încălţă condurii, ridică un picior şi începu să se răsucească pe celălalt
călcîi.
Oricine a încercat vreodată să se
învîrtească de trei ori în şir pe un călcîi, încălţat cu nişte conduri uriaşi,
nu s-ar mira că o asemenea ispravă Muc n-a izbutut s-o facă dintr-odată; şi
apoi mai trebuia pus la socoteala şi capul lui greu, care-l trăgea ba într-o
parte, ba în alta.
Sărmanul pitic căzu de cîteva ori cu nasul în pămînt, dar nu se dadu
bătut: se mai apucă o dată şi încă o dată de aceeaşi treabă pînă ce izbuti. Se
învîrti ca o sfîrlează pe un călcîi şi îşi dori să ajungă undeva pe aproape,
într-un oraş mare.
Nici n-apucă bine să-şi sfîrşească gîndul, că se înălţă în văzduh,
purtat de condurii năzdrăvani, care vîsleau prin nori atît de iute, încît, pînă
să se dezmeticească, Muc se trezi într-o piaţă cu multe tarabe, în jurul cărora
forfoteau cu treburi o mulţime de oameni.
Colindă încolo şi încoace printre ei, pînă socoti că e mai cuminte s-o ia
pe uliţe mai neumblate, căci prin piaţă, în înghesuială, îl călca pe conduri ba
unul, ba altul, mai-mai să-l dea grămadă! În învălmăşeală, hangerul său ascuţit
împungea oamenii, aşa încît cu chiu cu vai prichindelul scăpă nebătut.
Muc cel Mic începu să chibzuiască în ce fel şi-ar putea agonisi cîţiva
bănuţi. E drept că avea un toiegel care îi descoperea comorile ascunse, dar cum
să dea el de un asemenea loc unde să fie îngropat aur sau argint? La nevoie, ar
fi putut face şi altceva; să-şi arate oamenilor făptura lui hazlie şi aşa să cîştige
bani; era însă prea mîndru ca s-o facă. Pînă la urmă îşi aduse aminte de
iuţeala picioarelor sale. Cu condurii năzdrăvani ar putea să-şi agonisească
cele de trebuinţă — îşi zise el — şi hotărî să intre undeva în slujbă ca
ştafetă.
Socotind că împăratul din această cetate plăteşte o astfel de slujbă mai
bine ca pe oarecare alta, află unde este palatul lui. Un străjer care stătea de
veghe la porţile palatului îl întrebă pentru ce a venit. Auzindu-l pe Muc că e
în căutarea unei slujbe, îl trimise la păzitorul robilor.
Muc îi spuse şi acestuia, fără zăbavă,
păsul lui: cum ar vrea şi el să intre în slujbă, ca ştafetă a împăratului.
Păzitorul robilor cătă lung la el şi-i spuse:
— Cum? Cu picioarele tale de o
şchioapă vrei să slujeşti ca ştafetă a împăratului? Piei din faţa mea! N-am
chef să-mi pierd timpul cu toţi zănaticii!
Muc cel mic stărui însă, spunînd că e gata să se ia la întrecere cu cea
mai bună ştafetă împărătească. Vorbele lui îi părură nespus de caraghioase
păzitorului de robi, care-i porunci ca pînă în seară să fie pregătit pentru
încercare.
După ce îl duse pe Muc la bucătărie şi
porunci să i se dea să mănînce şi să bea pe săturate, păzitorul robilor se
înfăţişă împăratului şi-i povesti despre ciudatul omuleţ şi despre cererea lui.
Împăratul, om hîtru, se bucură că păzitorul îl oprise pe Muc la curte; va avea
astfel prilejul să petreacă puţin pe socoteala piticului. Porunci apoi să se
rinduiască toate
cele de trebuintă
pe pajistea din spatele palatului, pentru ca intreaga curte să poată lua parte la petrecere. După ce-I mai aminti odată păzitorului să-l
ingrijească bine pe pitic, \mpăratul dădu de veste printilor si printeselor de la curte despre
alegerea care urma să aibă
loc în seara aceea. Aceştia, la rîndul lor îşi anunţară slujitorii. Vestea se
răspîndi îndată şi, cînd se înseră, toată curtea, plină de nerăbdare, era
adunată cu mic, cu mare, pe paiiştea unde fusese înălţată o podină, pentru ca
lumea să poată vedea cum aleargă piticul cel lăudăros.
Împăratul
se sui pe podină înconjurat de fiii şi fiicele sale, iar Muc cel mic păşi pe pajişte
şi făcu o temenea graţioasă în faţa înălţimilor lor. Prichindelul fu întîmpinat
cu chiote şi rîsete. Năstruşnică figură! Un trup nevolnic, un cap mare,
feregea, şalvari lungi, un hanger lung înfipt într-un brîu lat, picioare mici
încălţate în conduri uriaşi — cum să nu te pufnească rîsul la vederea lui! Dar
Muc cel mic nu se fîstîci deloc auzind rîsete. Mîndru, rezemat în toiegelul
său, îşi aştepta potrivnicul. După dorinţa lui Muc, păzitorul robilor alesese
pentru întrecere pe cel mai bun alergător al împăratului. Acesta se înfăţişă
acum pe pajişte, şi amîndoi, Muc şi alergătorul, stăteau şi aşteptau semnalul
de pornire. Potrivit rînduielii, cînd prinţesa Amarza ridică vălul, amîndoi
zvîcniră din loc, pornind de-a lungul pajiştii ca două săgeţi slobozite din
acelaşi arc.
La început, Muc fu întrecut cu mult de
potrivnicul lui. Apoi însă, cu condurii săi zburători, îl ajunse din urmă cît
ai clipi din ochi, îl întrecu şi sosi la ţintă cu mult înainte de celălalt,
care încă mai alerga gîfîind. Privitorii fură cuprinşi de o mare mirare; se
aşternu o tăcere adîncă: abia cînd împăratul începu să bată din palme, mulţimea
izbucni în chiote şi strigăte: «Trăiască Muc cel mic, învingătorul!»
Muc cel mic fu adus în faţa împăratului.
Aruncîndu-se la picioarele acestuia, el îl rugă:
— Înălţimea ta! Am făcut dinaintea luminatei tale
feţe numai o încercare a meşteşugului meu. Binevoieşte a îngădui să mi se dea o
slujbă de ştafetă la curtea înălţimii tale!
Împăratul grăi:
— Muc, tu vei fi ştafeta mea de frunte; vei sta
aproape de împăratul tău, vei primi simbrie de o sută de galbeni pe an şi vei
mînca la masă cu cei mai de seamă slujitori ai mei.
Muc cel
mic crezu că de astă dată îşi aflase în sfîrşit norocul. Era plin de voie
bună. Se bucura de mare trecere la împărat, căci îi îndeplinea treburile cele
mai tainice şi mai grabnice, şi pe toate le ducea la capăt cu multă grijă şi cu
nespusă repeziciune.
Ilustratii de Marcela Cordescu
Ilustratii de Marcela Cordescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu