joi, 27 martie 2014

Mici intamplari cu animale (209, final)

Sunt oare impresionate animalele de moartea semenilor? (2)
In august, pe vremea alergatului căprioarelor, stăteam la pîndă într-un pătul dintr-un teren de munte. Patulul era clădit cu măiestrie între patru molizi mari din marginea unei tăieturi presărate cu mici boschete de brădui. A fost şi amurgul din ziua aceea unul dintre nenumăratele pe care le-am petrecut în amvonul înalt al observatoarelor, şi care au cuprins poate ceasurile cele mai pline de încîntări din cariera mea de vînător.
In faţa observatorului a apărut devreme, printre ierbăria înaltă, pata roşie, desluşindu-se apoi capul suriu, botişorul ne­gru, corniţele frumoase. Am rezemat arma de balustrada pătulului, am ochit cu grijă, căpriorul a sărit înalt din picioarele din fată, semn că glonţul a lovit în loc bun, în spata, şi a dis­părut in cîteva sărituri largi într-un mănunchi de brăduştei din apropiere. Acolo a rămas, căzut, mort.
Aprind ţigara, şi parcă îmi pare rău că a ieşit căpriorul atît de curînd, terminîndu-mi-se pentru azi vînătoarea. Dar de ce să mă grăbesc? Priveliştea, singurătatea ademenesc şi nu este pîndă în pătul fără să se arate ceva ce interesează. Colo pe seară, găsesc eu căpriorul, îl iau în spate şi-l duc la cabană. Mai rămîn. Aşez arma la o parte şi iau binoclul, ca pe rînd să ob­serv aici o căprioară ieşind sfiicioasă din pădure să ciugulească frunza şi florile bisacănului, colo una cu doi iezi zburdalnici, ca să mă facă să tresar zborul zgomotos al unui cocoş de munte care trece pe deasupra tăieturii bătînd repede din aripile prea scurte pentru trupul lui greu, ca să mă văd deodată înconjurat de o ceată veselă de piţiguşi codaţi, mici în trup cît nuca, neînfricaţi de omul despre care nu ştiu ce fiară e.
Iată un alt căprior. Dacă nu ar zace unul, l-aş judeca vred­nic de glonţ. Aşa, îl las — doar nu recoltez, ci vînez. Vine precis pe urma celui năpăstuit. Adulmecă, prinde în nări urma asemenea unui copoi. Cînd i se pare că o pierde miroase îm­prejur, se îndreaptă. Probabil că îl crede un rival cu mireasă, pe care vrea să i-o răpească. Acum ajunge la locul împuşcătu­rii. Trece mai departe, ca după cîţiva paşi să se cutremure, gata să sară înapoi. Ştiu de ce: a dat de sînge. Işi întinde gîtul, mai păşeşte cu mare grijă. Acum a intrat în boschetul de brădui. Abia o clipă: îl aud brăhnind scurt si ţîşneşte din desime nebun de groază, apucă pe coastă la deal în fugă cum n-am mai văzut, nu alege locul, se loveşte de tufe; şi-a pierdut capul. N-am mai pomenit la sălbăticiuni ceva care să arate atîta spaimă. Desigur, a dat peste ţapul mort, a înţeles şi a fost cuprins de groaza morţii.
***
Coincidenţele sunt stranii, adeseori uimitoare. Iată că peste vreo doi ani, mă găseam din nou în acelaşi pătul, aşteptînd alt căprior. A venit, a căzut, dar în văzul meu, pe loc deschis. Şi iarăşi am avut plăcere să mai zăbovesc în înserarea prie­tenoasă.
Intre copacii mari din culmea de dincolo de tăietură se iveşte un cerbulean. Stă, îşi întoarce în dreapta şi în stînga capul împodobit cu coarne cu opt raze pe ele, se socoteşte ce să facă. Binoclul mi-l aduce aproape. De la o vreme coboară încet în tăietură, culege de pe jos, culege cîte o frunză fragedă, dă cu capul şi cu picioarele după nişte blestemaţi de tăuni care îl necăjesc, se scarpină cu coarnele pînă unde ajunge cu ele, coboară agale panta. Mi-a venit în minte întîmplarea de acum doi ani. Cum s-a îndreptat în mers cerbul acesta, va da de căpriorul căzut. Cum se va speria! Cum o va lua la goană!
Se opreşte, cu ochii ţintă la căpriorul mort. Pare că nu-şi dă seama ce ar putea să fie pata roşie care zace în verdele tăie­turii. Bate şi din picior, nehotărît, nerăbdător, curios. Se apro­pie încet, ajunge, întinde botul, adulmecă; vine chiar lîngă leş şi mi se pare că îl şi atinge cu nasul. Şi... se întoarce încet şi, nepăsător, continuă să pască liniştit. A sărit numai tîrziu, cînd am mers să ridic căpriorul, fiindcă începea a se înnopta.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!