Muc cel Mic (2)
Ceilalţi
slujitori ai împăratului nu-l vedeau însă cu ochi buni: nu le plăcea să împartă
bunăvoinţa stăpînului cu un pitic care nu ştia altceva decît să alerge. Puseră
deci la cale tot felul de uneltiri împotriva lui, dar toate dădeau greş, căci
împăratul arăta o încredere nemărginită celei dintîi ştafete a sa, care îi
ducea toate veştile de taină. (La asemenea înaltă cinstire ajunsese Muc!)
Muc ştia
despre toate aceste uneltiri împotriva lui, dar avea o inimă prea blîndă ca să
se răzbune; chibzuia mai degrabă cum să se facă folositor duşmanilor săi,
pentru ca ei să-1 îndrăgească. Îşi aduse aminte de toiegel, de care, în prea
marea-i fericire, uitase. Dacă ar afla o comoară, îşi zicea Muc, curtenii ar
ţine mai mult la el. Auzise şoptindu-se de mai multe ori că, pe vremuri, cînd
năvăliseră duşmanii în ţară, tatăl împăratului şi-ar fi îngropat multe din
comorile sale; se mai spunea că bătrînul a purces din astă lume fără a apuca să
destăinuiască fiului său unde era tainiţa lor. De atunci Muc nu mai pleca fără
toiegel, nădăjduind că într-o bună zi avea să dea de locul unde se afla ascunsă
comoara bătrînului împărat. Într-o seară, plimbîndu-se prin grădina palatului,
ajunse departe, într-un colţ îndepărtat, puţin umblat, şi deodată simţi că
toiegelul îi saltă în mînă şi prinde a ciocăni de trei ori în pămînt. Pricepu
numaidecît despre ce era vorba. Scoase hangerul, crestă cu el pomii dimprejur,
ca să recunoască locul, şi se furişă înapoi spre palat; făcu rost de o cazma şi
aşteptă să se înnopteze.
Comoara îi
dădu însă mult de furcă lui Muc cel mic. Braţele lui erau firave, iar cazmaua
— mare şi grea; după două ceasuri de trudă, abia de săpase o groapă de două
picioare. În sfîrşit, cazmaua se izbi de ceva tare şi se auzi un zăngănit ca de
fier. Muc începu să sape mai îndîrjit, pînă dădu de un capac mare, de fier.
Atunci coborî în groapă să vadă ce se ascunde sub capac şi găsi o oală plină cu
galbeni. Dar cu slabele-i puteri nu putu să ridice oala, aşa că îşi umplu mai
întîi buzunarele cu galbeni, vîrî şi la brîu, puse şi în mica lui feregea,
făcînd din ea o legătură plină cu aur, pe care abia putu s-o ia la spinare,
apoi acoperi cu grijă ce mai rămăsese. Avea noroc de conduri, căci altfel nu
s-ar fi putut urni cu atîta povară de aur. Ajunse nevăzut la palat, se
strecură în iatacul său şi piti galbenii sub pernele divanului.
Muc cel
mic era încredinţat că, stăpînind atîta bănet, toţi duşmanii săi de la curte or
să-i fie de acum înainte cei mai buni prieteni si sprijinitori. Cît de
neştiutor în ale vieţii era bietul Muc, crezînd că prietenii adevăraţi se
dobîndesc cu aur... Vai! Mai bine şi-ar fi gătit de îndată condurii de drum,
şi-ar fi luat la spinare bocceaua cu galbeni şi s-ar fi făcut nevăzut.
Aurul pe
care-l dăruia acum din belşug în dreapta şi în stînga îi făcu pe ceilalţi slujitori ai curţii să-l pizmuiască şi mai mult.
— Face bani calpi, zicea
marele bucătar Ahuli.
— I-a
dobîndit cu vorbe dulci de la
împărat, scrîşnea păzitorul robilor, Ahmet.
Dar duşmanul său
cel mai aprig, vistiernicul Arhaz, care nu o dată dăduse iama cu mîna-i lungă
prin vistieria împăratului, spuse pe şleau:
— E hoţ!
Se sfătuiră cu
toţii şi, într-o bună zi, Korhuz, marele paharnic, se înfăţişă foarte mîhnit la
împărat. Amărăciunea i se citea pe faţă, aşa că împăratul îl întrebă de îndată
ce are pe suflet.
— Vai! răspunse
el. Sunt tare îndurerat, căci am pierdut bunăvoinţa stăpînului meu.
— Ce vorbe sunt astea, prietene Korhuz? se miră împăratul. De cînd să nu
mai fi lăsat să strălucească soarele mărinimiei mele asupra ta?
Marele paharnic îi răspunse că împăratul îl copleşeşte cu aur pe
căpetenia ştafetelor, iar preacredincioşilor săi sfetnici nu le mai arată
milostivirea sa. Mult se minună împăratul la auzul ăstor vorbe şi porunci să i
se dea îndată seama despre galbenii pe care-i împărţea Muc în dreapta şi în stînga.
Uneltitorii îi strecurară lesne în minte bănuiala că Muc a furat aurul, într-un
fel sau altul, din vistieria ţării. Aşa ceva se brodea de minune pentru
vistiernic, căci nu-i prea plăcea să dea socoteală de banii vistieriei.
Împăratul porunci ca Muc să fie urmărit în taină, spre a fi prins asupra
faptului.
În noaptea ce urmă acestei nefericite zile, Muc luă cazmaua — galbenii
scoşi erau pe sfîrşite din pricina dărniciei sale — şi se furişă în grădina
palatului, spre comoara tăinuită, pentru a lua o altă grămadă de aur.
Străjerii, în frunte cu marele bucătar Ahuli şi cu vistiernicul Arhaz, îl
urmăriră de departe pas cu pas şi, în clipa cînd luă galbenii din oală şi îşi
umplu feregeaua, se năpustiră asupra lui, îl legară zdravăn şi-l aduseră de
îndată în faţa împăratului. Împăratul, nemulţumit fiindcă-l treziseră din somn,
întîmpină plin de mînie pe cea dintîi ştafetă a sa şi îi puse bietului Muc tot
felul de întrebări. La picioarele împăratului zăcea oala dezgropată, cazmaua şi
feregeaua plină cu aur. Vistiernicul spuse că atît el, cît şi străjerii l-au
văzut pe Muc cum se trudea să îngroape oala în pămînt. Împăratul îl întrebă pe
Muc dacă e adevărată învinuirea ce i se aducea şi îi ceru să mărturisească de
unde anume a luat aurul pe care voia să-l îngroape în grădină. Muc cel Mic,
ştiindu-se nevinovat, spuse că ulcica cu aur o găsise în grădină şi că nu voia
nicidecum s-o îngroape, ci, dimpotrivă, s-o dezgroape. La auzul acestor vorbe,
toţi cei de faţă izbucniră într-un rîs cu hohote, dar împăratul se făcu foc în
faţa acestui răspuns pe care-l socotea o sfruntată neobrăzare a lui Muc cel Mic
şi strigă:
— Nevrednicule, cum, după ce ai furat, mai vrei să-l şi minţi prosteşte
şi mîrşav pe stăpînul tău? Vistiernice Arhaz, răspunde! Acest aur lipseşte din
vistieria mea?
Vistiernicul arătă că lucrul e
neîndoielnic. Ba chiar că el şi-a dat seama că lipseşte şi mai mult aur, nu de
puţină vreme, din vistieria împărătească. Poate să jure că Muc este hoţul.
Împăratul porunci ca Muc cel Mic să fie ferecat în lanţuri şi zvîrlit în turn,
iar vistiernicului îi dădu aurul pentru a-l pune la loc în vistierie.
Vesel de izbînda lui, Arhaz plecă acasă, unde îşi număra galbenii
sclipitori; omul acesta mîrşav nu spuse însă nimănui că pe fundul oalei găsise
un răvaş în care era scris:
«Vrăjmaşul a năvălit în ţară. De aceea
ascund aici o parte din vistieria mea. Blestemul împărătesc să-l ajungă pe cel
care va găsi aurul şi nu-l va da de îndată fiului meu!
Sadi împărat».
În temniţa sa, Muc cel Mic era frămîntat de gînduri negre; ştia bine că
cel care fură pe împărat e osîndit la moarte, totuşi nu voia să dea în vileag
faţă de împărat taina toiegelului. Vezi bine, se temea ca împăratul să nu-i
răpească toiegelul şi condurii. Din păcate, condurii năzdrăvani nu-i puteau
veni într-ajutor, căci, ferecat în lanţuri cum era, oricît s-ar fi zbătut, de
răsucit pe călcîi nu se putea răsuci.
A doua zi, însă, cînd i se vesti osînda
la moarte, chibzui că tot mai bine ar fi să trăiască fără toiegelul fermecat
decît să-l păstreze şi să moară; trimise vorbă împăratului că-l roagă să-i îngăduie
o întîlnire tainică şi îi dezvălui însuşirile toiegelului său. Mai întîi
împăratul nu-l crezu, dar Muc făgădui că, de nu va fi omorît, îl va încerca în
faţa lui. Împăratul îi dădu cuvîntul său împărătesc că-l va lăsa în viaţă dacă
se adeveresc spusele lui şi porunci să se îngroape în pămînt nişte galbeni,
fără ştirea lui Muc. Îi ceru apoi să găsească galbenii cu toiegelul său. Cît ai
clipi, toiegelul ciocăni de trei ori în pămînt la locul cu pricina şi numaidecît
aurul fu scos la iveală.
Împăratul înţelese că vistiernicul îl înşelase şi, după obiceiul ţării,
îi trimise un ştreang de mătase, ca să-şi facă singur seama. Cît despre Muc cel
Mic, îi spuse:
— E drept că ţi-am făgăduit viaţa, dar se pare că nu stăpîneşti numai
taina acestui toiegel, şi, dacă n-ai să mărturiseşti de unde vine puterea ta de
a alerga ca nimeni altul, vei rămîne întemniţat pînă la sfîrşitul vieţii.
Muc se săturase de temniţă numai după o singură noapte petrecută în
turn. De aceea îi mărturisi împăratului că tot meşteşugul său stătea în
condurii năzdrăvani, fără a spune că, pentru a-i folosi, era nevoie să te învîrteşti
de trei ori pe călcîi. Împăratul făcu şi el o încercare: încălţă condurii şi
numaidecît o luă la goană prin grădină. Ar fi dat orice să se oprească, dar nu
cunoştea taina condurilor, iar Muc cel Mic, bucuros că se poate răzbuna, îl
lăsă să fugă, pînă îl văzu căzînd la pămînt fără simţire.
Cînd îşi veni în fire, împăratul se mînie cumplit pe Muc cel Mic, care
îl lăsase să alerge pînă aproape să-şi dea sufletul.
— Am făgăduit să te scot din temniţă şi să-ţi las viaţa, dar, dacă nu
vrei să fii spînzurat, să piei din ţara mea în douăsprezece ceasuri.
Porunci apoi ca toiegelul să fie încuiat, împreună cu condurii, în
vistieria sa.
Mai sărac ca oricînd, Muc cel Mic porni
la drum, blestemîndu-şi prostia care-l făcuse să tragă nădejde că putea dobîndi
un loc de frunte la curtea împărătească. Ţara din care fusese gonit era prea
întinsă, aşa că, după opt ceasuri, se afla la hotarul ei, deşi mergea tare greu
fără condurii lui dragi. Trecînd hotarul, părăsi drumul mare pentru a se adînci
într-o pădure deasă, unde voia să trăiască zilele ce-i mai rămăseseră departe
de lume, căci nespus îl mai mîhniseră oamenii. În inima pădurii găsi un loc pe
placul său: un pîrîu limpede, străjuit de smochini mari, umbroşi, şi o pajişte
cu iarbă moale care îl îmbia să rămînă acolo. Se trînti jos, hotărît să stea
aşa nemîncat să-şi aştepte sfîrşitul. Copleşit de aceste gînduri negre, Muc
adormi. Cînd se trezi, foamea îi dădea ghes; se gîndi atunci că e prea
chinuitor să mori de foame şi că mai cuminte ar fi să caute primprejur ceva
de-ale gurii. În pomul sub care îl furase somnul zări nişte smochine atît de
frumoase, că-i lăsă gura apă. Se urcă în pom, culese cîteva şi le mîncă cu
poftă. Apoi coborî spre pîrîu ca să-şi potolească setea. Dar tare se mai sperie
cînd în oglinda apei îşi zări capul împodobit cu două urechi uriaşe şi cu un
nas gros şi lung. Uluit, îşi apucă urechile cu minţile şi într-adevăr urechile
erau lungi, mai lungi de o jumătate de cot.
—
Urechi de măgar! Aşa-mi trebuie, strigă el, înciudat, că i-am dat norocului cu
copita, ca un măgar!
Se plimbă în colo şi încoace pe sub pomi şi, cînd i se făcu iarăşi
foame, culese din nou cîteva smochine — altceva nu se găsea de mîncare pe
acolo. După ce se sătură de smochine, lui Muc îi veni în minte că ar putea
să-şi ascundă urechile sub turbanul său mare, ca să nu arate atît de caraghios.
Dar cînd se pipăi la cap, îşi dădu seama că urechile cele lungi pieriseră. Se îndreptă
în grabă spre pîrîu pentru a se încredinţa că-i adevărat; îşi văzu chipul său
obişnuit, dintotdeauna; nasul cel lung şi hîd pierise şi el. Micul Muc pricepu
lesne cum s-au petrecut lucrurile: nasul şi urechile i se lungiseră din pricina
smochinelor pe care le luase din pomul cel dintîi, iar smochinele din cel de-al
doilea pom îl lecuiseră, şi mai înţelese că soarta milostivă îi dăruise din nou
o putere prin care să-şi dobîndească fericirea. Culese deci din amîndoi pomii
atîtea smochine cît putea duce şi se întoarse în ţara pe care o părăsise nu
demult. În cel dintîi tîrg care-i ieşi în cale îşi schimbă straiele ca să nu-l
recunoască cineva şi o porni spre cetatea împărătească, unde şi ajunse curînd.
Era tocmai vremea cînd poamele abia încep să dea în pîrg. Muc cel Mic
ştia că marele bucătar cumpără bucuros astfel de bunătăţi pentru ospăţurile
împărăteşti şi de aceea se opri la porţile palatului. Nu trecu mult şi marele
bucătar ieşi în curte. Cercetă mărfurile neguţătorilor adunaţi la porţile palatului
şi ochii îi căzură şi asupra coşuleţului lui Muc.
— O! Ce trufandale! spuse el. Cu siguranţă că vor fi pe placul înălţimii
sale. Cît ceri pentru tot coşuleţul?
Muc cel Mic ceru un preţ potrivit şi făcură tîrgul. Marele bucătar dădu
coşul unui rob şi plecă mai departe. Pînă una-alta, Muc se făcu nevăzut, căci
se temea că peste puţină vreme vînzătorul, a cărui marfă era pricina năpastei
ce avea să dea peste căpăţînile celor de la curte, va fi căutat şi osîndit.
La masă, împăratul se arătă foarte vesel, nemaicontenind cu laudele
pentru mîncărurile gustoase gătite de marele său bucătar şi pentru grija cu
care ştia să aleagă bunătăţile cele mai anevoie de găsit. Dar marele bucătar zîmbea
fudul, ştiind prea bine ce mai avea de adus la masă. De aceea aruncă din vîrful
buzelor doar cîteva cuvinte: «Ei, urma alege» sau: «Om trăi şi-om vedea!» stîrnind
curiozitatea prinţeselor. În sfîrşit, porunci să fie aduse smochinele,
frumoasele, ademenitoarele smochine, care fură întîmpinate de toţi cei de faţă
cu un «A-a-a-a!» de plăcere.
— Ce coapte sunt! Ce îmbietoare! se
minună împăratul. Bucătare, eşti un om şi jumătate, ai dobîndit cu prisosinţă
bunăvoinţa mea!
Spunînd aceste vorbe, împăratul — de felul său zgîrcit cu astfel de
bunătăţi — împărţi cu mîna lui smochine mesenilor. Fiecare prinţ şi prinţesă
primi cîte două, fiecare doamnă de onoare, vizir şi agă — cîte una; pe
celelalte împăratul le puse dinaintea sa şi începu să le înfulece cu lăcomie.
— Vai, tată, ce ciudat arăţi! strigă deodată prinţesa Amarza.
Toţi priviră cu mirare spre împărat: pe cap îi crescuseră nişte urechi
uriaşe, iar nasul i se lungise, încovoindu-se pînă spre bărbie. Se uitară apoi
unii la alţii, înspăimîntaţi, căci capetele tuturor erau gătite cu aceste
ciudate podoabe. E lesne de închipuit groaza de care a fost cuprinsă curtea.
Fură chemaţi în grabă toţi vracii din cetate, care se îmbulziră cu felurite
hapuri şi alifii; dar urechile uriaşe şi nasurile lungi tot pocite rămîneau. Un
vraci încercă să reteze urechile unuia din prinţi; zadarnică treabă, căci ele
crescură pe dată la loc.
În ascunzătoarea unde se pitise, Muc află despre toate cele întîmplate
la palat şi se hotărî să se aştearnă din nou pe treabă. Din banii luaţi pe
smochine îşi cumpărase un veşmînt ca de învăţat, îşi lipi o barbă făcută din
păr de capră, şi astfel gătit, de puteai să juri că e un cărturar adevărat, se
înfăţişă la palat cu un săculeţ de smochine în mînă. Vraciul cel străin ceru să
i se îngăduie şi lui să dea o mînă de ajutor celor căzuţi în nenorocire. Curtenii
îl primiră fără prea multă încredere. Muc dădu unuia din prinţi să mănînce o
smochină şi — minune! pipăindu-şi urechile şi nasul, prinţul văzu că acestea
erau ca şi mai înainte, de mărime obişnuită. Acum toţi curtenii voiră să fie
lecuiţi de vraciul străin. Împăratul, fără să spună o vorbă, îl luă de mînă pe
Muc şi se îndreptă cu el spre iatacul său. Acolo deschise o uşă care dădea în
vistierie şi îi făcu semn lui Muc să-l urmeze.
— Iată! Aici se află comorile mele, spuse împăratul. Alege ce-ţi doreşte
inima, numai scapă-mă de pacostea ruşinoasă care a dat peste mine!
Vorbele acestea îi merseră la inimă lui Muc cel Mic şi-i răsunară în
urechi ca versul cel mai dulce. De cum intrase, îşi zărise condurii năzdrăvani
şi toiegelul fermecat, dar umbla cu luate-aminte prin încăpere, prefăcîndu-se
uimit de comorile împărăteşti. Cum ajunse însă la condurii săi, îi încălţă
iute, apucă toiegelul, îşi smulse barba calpă şi-i arătă împăratului uimit
chipul cunoscut al lui Muc cel prigonit de el.
— Împărat făr' de cuvînt! grăi el. Ai răsplătit credinţa slugii tale
prin nedreptate. Rămîi osîndit să porţi toată viaţa urechile acestea slute,
care să-ţi amintească în fiecare zi de Muc cel Mic!
Şi, vorbind astfel, se răsuci repede pe călcîi,
îşi dori în gînd să plece îndată de acolo şi nici n-apucă împăratul să strige
după ajutor, că Muc era departe.
De atunci Muc îşi duce traiul pe meleagurile noastre, un trai
îndestulat, dar singuratic, căci e supărat pe oameni. După încercările prin
care a trecut, Muc a dobîndit multă înţelepciune şi, cu toată înfăţişarea lui
neobişnuită, e un om vrednic de laudă şi nu de batjocură.
Aici se isprăvi istorisirea tatălui meu. Mi-a părut rău că m-am purtat
grosolan cu bunul pitic şi tata mă iertă de a doua parte a pedepsei, care
trebuia să urmeze. Le-am spus şi prietenilor mei minunata poveste a vieţii lui
Muc şi l-am îndrăgit cu toţii atît de mult, încît nici unul n-a mai rîs de el. Ba dimpotrivă, de atunci înainte l-am socotit vrednic de
cinstire, făcînd totdeauna în faţa lui temenele adînci, de parcă ar fi fost un
cadiu sau un muftiu.
Ilustratii de Marcela Cordescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu