Expediţia a
şaptea sau despre cum propria perfecţiune a lui Trurl a dus numai la rele
Universul este nesfârşit, dar totodată şi
limitat, aşa că o rază de lumină, în orice parte ar porni, după miliarde de
veacuri se întoarce de unde a plecat, dacă are destulă putere. Tot astfel se
întâmplă şi cu veştile care umblă printre stele şi planete. Aşa s-a făcut că,
de departe, la urechea lui Trurl a ajuns vestea despre doi puternici
constructori-binefăcători, cu o asemenea înţelepciune şi de o astfel de perfecţiune
că nu-i întrecea nimeni. Imediat se duse la Clapauţius, dar acesta îl lămuri că
nu despre cine ştie ce rivali tainici e vorba, ci despre ei înşişi.
Gloria are totuşi calitatea că de obicei trece
sub tăcere înfrângerile, chiar – dacă ele au fost pricinuite de cea mai înaltă
perfecţiune. Cine s-ar îndoi de acest adevăr să-şi amintească de ultima din
cele şapte expediţii ale lui Trurl. În această expediţie el a pornit de unul
singur, deoarece Clapauţius, reţinut de treburi urgente, n-a putut să-l întovărăşească.
Pe atunci Trurl era peste măsură de înfumurat,
iar onorurile care i se făceau le primea ca pe un lucru cât se poate de
obişnuit. În această călătorie el o porni cu nava sa spre miazănoapte, căci
partea aceea îi era mai puţin cunoscută. Zbură multă vreme prin pustietăţile
cosmice, ocolind globurile răscolite de zarva luptelor, ca şi
pe cele cufundate în liniştea cea de mormânt, până ce, întâmplător, îi apăru în
cale o mică planetă, de fapt o fărâmă de materie, cu adevărat microscopică,
pierdută în spaţiu.
Pe suprafaţa acestei bucăţi de stâncă cineva
alerga de colo-colo, sărind şi făcând gesturi ciudate. Mirat de acest
singuratic şi neliniştit de semnele nici de disperare şi nici de mânie, Trurl
descinse pe dată.
Îi
ieşi în întâmpinare un bărbat de culoarea iridiului şi vanadiului, cu statură
impozantă, sunând şi zornăind, care-i spuse că se numeşte Exilius Tartareul, că
este domnitorul Pancriţiei şi Cenenderei şi că locuitorii acestor două regate,
în nebunia lor de regicizi, l-au alungat de pe tron şi l-au lăsat aici, pe
petecul acesta pustiu, să se învârtească o dată cu el pe vecie, pradă
întunecatelor derive ale gravitaţiei.
Aflând la rândul lui cu cine are de-a face,
monarhul îi ceru lui Trurl, ca binefăcător de meserie ce era, să-l ajute să-şi
recâştige neîntârziat demnităţile uzurpate şi, numai la gândul unei asemenea
întorsături a lucrurilor, în priviri i se aprinse focul răzbunării, iar
degetele de oţel începură să i se strângă, de parcă i-ar fi apucat de gât pe
credincioşii lui supuşi.
Trurl nu putea şi nici nu voia, de fapt, să-i
îndeplinească dorinţele lui Exilius, căci o asemenea faptă ar fi atras multe
rele şi nenumărate fărădelegi. Totuşi ţinea să-l mai îmbuneze pe regele jignit
şi să-i mai potolească suferinţa. Cugetând câteva clipe, ajunse la concluzia că
nici în acest caz nu e încă totul pierdut. Se putea face în aşa fel încât şi
regele să ajungă să fie sătul de supuşii lui, dar şi aceştia să rămână teferi.
De aceea, chemându-şi toată măiestria în ajutor, se puse serios pe treabă şi-i
construi un stat cu totul nou. Era plin de grădini, râuri, munţi, păduri şi
izvoare, cu cer şi cu nori, cu regimente de luptători arzând de pofta de a se
bate, cu cetăţi, fortăreţe şi cameriste. Şi mai erau acolo iarmaroace scăldate
în soare, zile muncite cu sudoarea frunţii şi nopţi înecate în veselie, cântec
şi dans până în zori, şi scrâşnet de paloşe. Mai adăugă acelui stat o splendidă
capitală, toată din marmură şi cristal, un consiliu de înţelepţi
bătrâni-bătrâni, palate de iarnă şi reşedinţe de vară, comploturi antiregale,
calomniatori, dădace, denunţători, herghelii de armăsari superbi şi panaşe
fluturând vesel în vânt. Apoi ţesu în atmosfera de acolo fanfarele şi
ghiulelele salvelor de tun, mai adăugă şi o mână de trădători, absolut
indispensabili, vreo câţiva eroi, câţiva ghicitori şi proroci, un mântuitor şi
un poet cu o teribilă ascuţime de spirit, după care, aşezându-se în faţa lor,
făcu o primă probă, în cursul căreia, mânuind nişte instrumente microscopice,
mai adăugă femeilor din acel stat frumuseţe, bărbaţilor o tăcere mohorâtă şi
cheful de ceartă după băutură, funcţionarilor trufie şi servilism, astronomilor
darul beţiei stelare, iar copiilor neastâmpăr. Toate astea, unite, cuplate şi
şlefuite, încăpură într-o cutie nu prea mare, tocmai bună ca Trurl să o poată
urni din loc fără greutate. Şi i-o oferi în dar lui Exilius, s-o stăpânească pe
vecie. Mai întâi îi arătă unde se găsesc intrările şi ieşirile din împărăţie,
cum se programează războaiele, cum se înăbuşă revoltele, cum se instituie
taxele şi birurile. Îl mai învăţă şi unde se află punctele critice ale acestei
lumi miniaturizate, adică unde se afla curba maximă a loviturilor de palat şi
tulburărilor sociale, ca şi minima. Şi explică totul atât de bine, încât
regele, obişnuit din vremuri străvechi cu guvernarea tiranică, prinse
învăţătura din zbor şi îndată,
sub ochii constructorului, dădu, de probă, câteva edicte, mişcând corespunzător
butoanele şi manivelele regulatoare, sculptate în formă de lei şi vulturi
regali. Erau edicte referitoare la starea excepţională, la interdicţiile de
circulaţie şi la un bir special pe capul locuitorilor. Apoi, când în acest
regat trecu un an, dar după ceasul regelui şi al lui Trurl abia un minut,
printr-un act de mare generozitate, adică apăsând cu degetul pe buton, regele
binevoi să anuleze edictele, reduse birul şi atunci din cutie se auziră
strigăte de bucurie şi recunoştinţă, ca un chiţcăit de şoricei traşi de coadă,
iar prin geamul bombat de deasupra se putea vedea cum pe drumurile prăfuite, pe
malurile apelor curgând alene, în care se oglindeau nori pufoşi, poporul se
bucura şi lăuda nobila şi înalta bunătate a regelui.
Deşi
la început monarhul se simţise oarecum ofensat de darul lui Trurl, pentru că
statul acela era prea mic şi prea semăna cu o jucărie de copil, văzând totuşi
ce mare devine, când te uiţi prin geamul gros de deasupra, şi poate presimţind
nelămurit că scara mărimilor n-are nicio valoare, pentru că treburile acelui
stat nu se măsoară nici cu metrul, nici cu kilogramul, iar, în fond,
sentimentele trăite de uriaşi, ca şi de pitici, sunt oarecum egale, mulţumi
constructorului, ce-i drept, cam cu jumătate de gură şi destul de sec. Cine
ştie, poate că ar fi fost bucuros să dea ordin ca, pentru orice eventualitate,
gărzile palatului să-l arunce pe Trurl în lanţuri şi, prin torturi, să-i curme
viaţa. Desigur nu-i convenea să se afle cum că un oarecare pierde-vară, un
venetic, a fost în stare să-i dăruiască puternicului rege o întreagă împărăţie.
Exilius era totuşi atât de înţelept, încât să-şi
dea seama că n-o să se aleagă cu nimic dintr-o asemenea măsură, din cauza
disproporţiei, căci mai repede ar reuşi puricii să pună stăpânire pe cel ce-i
hrăneşte decât armata regală pe Trurl. Aşa că, dând din cap încă o dată
nepăsător, băgă sceptrul şi mărul în sân, mută din loc, nu fără oarecare
greutate, cutia cu statul miniatural şi o duse în chilia sa de surghiunit. Iar
când începură, pe rând, s-o încălzească soarele şi s-o întunece noaptea, în
ritmul rotaţiilor planetoidului, regele, recunoscut acum de supuşi ca cel mai
mare din lume, începu să-şi exercite serios puterea, poruncind, interzicând,
condamnând, răsplătind, şi în felul acesta îndemnând pe micii locuitori la
devotament, supunere absolută şi veneraţie faţă de tron.
În
vremea asta, Trurl, întorcându-se acasă, îi povesti îndată, nu fără
satisfacţie, prietenului său Clapauţius, prin ce minune de construcţie reuşise
să împace tendinţele monarhice ale lui Exilius cu cele republicane ale foştilor
lui supuşi. Dar Clapauţius nu-i împărtăşi câtuşi de puţin entuziasmul.
Dimpotrivă, Trurl citi în ochii lui un sentiment de dezaprobare şi dojană.
— Oare te-am înţeles bine? – îl întrebă el pe
Trurl. I-ai dăruit acelui rege, acelui stăpân de sclavi înnăscut, iubitor de
torturi şi chinuri, o întreagă societate în veşnică stăpânire? Şi mai
îndrăzneşti să-mi povesteşti de bucuria provocată de anularea unora din
edictele acelea groaznice! Cum ai putut să faci una ca asta?!
— Cred
că glumeşti! – îi spuse Trurl. De fapt tot acest stat a încăput într-o cutie de
un metru lungime, şaizeci şi cinci de centimetri lăţime şi şaptezeci grosime.
Şi nu e altceva decât un model...
— Modelul cui?
— Cum
adică al cui? Al unei societăţi, micşorată de o sută de milioane de ori.
— Şi
de unde ştii că nu există lumi sau societăţi de o sută de milioane de ori mai
mari decât a noastră? În cazul acesta societăţile noastre n-ar fi ele, la
rândul lor, nişte modele ale celor uriaşe? Şi, în general, ce importanţă au
dimensiunile? Oare în cutia aceea, adică în statul acela pe care l-ai
construit, călătoria din capitală până la antipozi nu durează luni de zile
pentru locuitorii de acolo? Oare ei nu suferă, nu muncesc din
greu, nu mor?
— Ei,
dragul meu, doar ştii foarte bine că toate aceste procese au loc astfel pentru
că aşa le-am programat, deci în realitate nu se întâmplă nimic...
— Cum
adică, în realitate nu se întâmplă nimic? Vrei să spui că cutia este goală, că
toate acele marşuri, torturi şi condamnări la moarte sunt numai o iluzie?
— Iluzie
nu sunt, căci au loc, dar numai ca nişte fenomene microscopice – se apără
Trurl. În orice caz, toate acele naşteri, iubiri, fapte eroice, denunţuri,
toate sunt o hărţuială în vid a electronilor mărunţei, care are loc datorită
preciziei meşteşugului meu neliniar, care...
— Nu
vreau să mai aud nici o lăudăroşenie – îl întrerupse Clapauţius. Spui că
acestea sunt procese de auto-organizare?
— Bineînţeles!
— Şi că se desfăşoară printre minusculii nori
electrici?
— Ştii
tot atât de bine, ca şi mine.
— Şi
că fenomenologia răsăriturilor şi apusurilor de soare ca şi a luptelor sângeroase
provoacă cuplaje ale variabilelor esenţiale?
— Absolut exact.
— Bine,
dar oare noi, dacă am fi cercetaţi fizic, cauzal şi pipăibil, nu suntem şi noi
nişte norişori de hărţuială electronică? Nu suntem oare nişte încărcături
pozitive şi negative, montate în vid? Şi oare existenţa noastră nu este ea
rezultatul acestor încăierări de particule, deşi noi înşine simţim tururile de
forţă ale moleculelor fie ca teamă, dorinţă sau ca reflexie? Şi oare ce altceva
se întâmplă în capul tău când visezi, în afară de algebra
binară a comutărilor şi călătoria neobosită a electronilor?
— Dar
bine, Clapauţius dragă, pentru tine existenţa noastră e totuna cu cea din
aşa-zisul stat, închis într-o cutie de sticlă?! – exclamă Trurl. Ei, nu, asta-i
prea de tot! Intenţia mea a fost să fac doar un simulator de stat, un model
perfect din punct de vedere cibernetic, nimic mai mult!
— Trurl!
Perfecţiunea noastră este pentru noi un blestem, care, prin urmările sale
incalculabile, apasă asupra fiecărei creaţii înfăptuite! – rosti răspicat
Clapauţius. Suntem ca un imitator imperfect, care vrând să tortureze, ar
construi dintr-un bloc inform de lemn sau de ceară o formă având o oarecare
asemănare exterioară cu o fiinţă inteligentă şi ar chinui-o în mod artificial!
Ia închipuie-ţi continuarea perfecţionării unor astfel de practici, dragul meu!
Închipuie-ţi-l acum pe sculptorul care făureşte o păpuşă cu gramofon în
pântece, ca să poată geme sub loviturile lui. Închipuie-ţi o asemenea păpuşă,
care, lovită, începe să ceară îndurare, una care, dintr-un bloc inert, se
transformă în hominid, închipuie-ţi o păpuşă care varsă şiroaie de lacrimi,
sângerând, o păpuşă care se teme de moarte, deşi în acelaşi timp o atrage
liniştea morţii. Oare nu vezi că perfecţiunea imitatorului face ca aparenţa să devină
adevăr, iar prefăcătoria realitate? Ai dat cruntului tiran în stăpânire veşnică
nenumărate fiinţe în stare să sufere, ai comis deci o faptă ruşinoasă...
— Astea toate-s numai sofisme! – strigă Trurl
revoltat, atins de cuvintele prietenului său. Electronii sar nu numai în
interiorul capetelor noastre, ci şi înăuntrul plăcilor do gramofon, şi din
această generalizare nu rezultă nimic ce ar justifica analogii atât de
hipostatice! Supuşii monstrului Exilius îşi pierd cu adevărat capul, viaţa,
suspină, se bat, se iubesc tocmai pentru că eu am acordat parametrii aşa cum
trebuie. Dar dacă ei simt ceva, asta nu se ştie, Clapauţius. Despre asta
electronii care sar în capetele lor nu-ţi vor spune nimic!
— Dacă
ţi-aş sparge capul, tot n-aş vedea nimic altceva decât electroni, asta-i sigur
– îi răspunse Clapauţius. Te prefaci că nu înţelegi ceea ce îţi spun. Ştiu
foarte bine că nu eşti atât de prost cum vrei să pari! Placa de gramofon n-o
întrebi nimic, placa n-o să-ţi implore îndurare, nici n-o să-ţi cadă în genunchi!
Nu se ştie, spui, dacă ei gem sub lovituri numai pentru că le clipesc
electronii dinăuntru, de parcă ar fi nişte rotiţe care glăsuiesc dacă le mişti,
sau dacă, într-adevăr, urlă de durere, suportând-o cu adevărat? Şi asta se
numeşte diferenţă! Suferind nu este cel care-ţi dă suferinţa lui ca s-o poţi
pipăi, muşca sau cântări, ci cel care suferă cu adevărat! Dovedeşte-mi acum
imediat că ei nu simt nimic, că nu
gândesc, că ei, în general, nu există
ca făpturi conştiente de destinul lor între două abisuri ale neexistenţei, cea
de dinainte de naştere şi cea de după moarte. Dovedeşte-mi asta şi am să
încetez să te zgândăr! Dovedeşte-mi imediat că ai imitat doar
suferinţa, dar n-ai creat-o!
— Ştii
bine că asta e imposibil – răspunse Trurl cu glas şoptit. Atunci când am pus
mâna pe instrumente, când cutia era încă goală, a trebuit să prevăd un asemenea
caz, tocmai pentru a-l putea anula în proiectarea statului lui Exilius. Şi asta
ca monarhul să nu aibă impresia că are de-a face cu marionete, cu păpuşi, în loc
de supuşi absolut reali. N-am putut proceda altfel, înţelege-mă! Căci tot ceea
ce ar spulbera iluzia absolutei realităţi ar distruge totodată şi prestigiul
stăpânirii, reducând-o la o jucărie mecanică.
— Înţeleg,
înţeleg perfect! – exclamă Clapauţius. Intenţiile tale au fost onorabile. Ai
vrut să construieşti un stat cât se poate de asemănător unuia adevărat, cu
totul de nedeosebit, şi înţeleg cu groază că ai reuşit! De la întoarcerea ta au
trecut numai câteva ceasuri, dar pentru ei, cei de acolo, din cutia aceea,
veacuri întregi. Câte existenţe irosite numai pentru ca trufia lui Exilius să
se poată manifesta în voie, mai mult ca înainte!
Trurl nu răspunse, dar, îndreptându-se către
navă, văzu că prietenul său îl urmează. Învârtindu-se ca o sfârlează, Trurl îndreptă
vârful navei între două mari aglomerări de focuri veşnice şi apăsă pe manetă
atât de tare, încât Clapauţius nu se putu abţine:
— Eşti
incorigibil. Întotdeauna întâi acţionezi şi pe urmă gândeşti. Ce vrei să faci
când vom ajunge acolo?
— Am
să-i iau statul înapoi!
— Şi
ce-ai să faci cu el?
"Am să-l distrug!" – vru să strige
Trurl, dar vorba i se opri în gât. Neştiind ce să spună, mormăi:
— Am
să organizez alegeri. Ei înşişi să-şi aleagă adevăraţii conducători.
— I-ai
programat ca feudali şi vasali, la ce bun atunci alegerile, cum or să le
schimbe soarta? Ar trebui mai întâi să distrugi întreaga structură de stat...
— Dar
unde se termină schimbarea structurii şi unde începe transformarea spiritelor?
– strigă Trurl. Clapauţius nu-i răspunse însă, şi astfel zburară aşa, într-o
tăcere apăsătoare, până ce zăriră planeta lui Exilius şi, înconjurând-o înainte
de asolizare, fură martorii unui spectacol neobişnuit.
Întreaga
planetă era acoperită de semnele unei acţiuni bine chibzuite. Poduri
microscopice, ca nişte liniuţe, atârnau deasupra pârâiaşelor, lacurile, în care
se reflectau stelele, erau pline de nave mici, ca nişte aşchii plutitoare...
Emisfera dinspre afeliu era populată de oraşe frumos luminate, iar în cealaltă
se zăreau cetăţui întărite, deşi locuitorii înşişi, din cauza micimii lor, nu
puteau fi zăriţi nici chiar prin cele mai puternice lentile. Numai regele nu se
vedea nicăieri, de parcă l-ar fi înghiţit pământul.
— Nu-l
văd pe rege... şopti mirat Trurl către tovarăşul său. Ce-or fi făcut cu el? Au
reuşit să spargă pereţii cutiei şi au ocupat toată fărâma aceea
de...
— Ia priveşte! – spuse Clapauţius, arătând un
norişor în formă de ciupercuţă de cârpit ciorapi, care se răspândea încet în
atmosferă. Cunosc energia atomilor... Şi acolo, mai departe – vezi forma aceea
de sticlă? Sunt resturile cutiei, pe care au transformat-o
într-un fel de templu...
— Nu
înţeleg. Doar a fost numai un model. Numai un proces cu un număr mare de
parametri, o imitaţie cuplată din variabile în multistat... mormăi Trurl, uluit
cu totul...
— Da,
dar ai comis o greşeală de neiertat cu exagerata ta perfecţiune imitativă.
Nedorind să fabrici doar un mecanism de ceasornic, ai creat, fără voia ta, din
pedanterie, ceea ce este posibil si necesar, dar şi ceea ce este contrar mecanismului...
— Destul!
– strigă Trurl. Se uitară, atenţi, căci ceva le lovi nava, dar foarte uşor, ca
o mică atingere. Văzură acel obiect, căci era luminat din spate de un mic jet
de flăcări. Era o navă mică sau poate numai un satelit artificial, uimitor de asemănător
cu unul din acei saboţi de oţel pe care-i purtase tiranul Exilius. Iar când
ridicară ochii în sus, zăriră departe, deasupra micii planete, un corp luminos,
pe care înainte nu-l avea. Şi în suprafaţa lui rotundă şi complet rece
recunoscură trăsăturile de oţel ale lui Exilius, care în felul acesta ajunsese
să fie Luna Microminianţilor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu