Secretul Pădurii Bătrâne (3)

Matteo

   La începutul acestui secol, în Valle di Fondo, vântul Matteo era foarte cunoscut. Puţine vânturi atinseseră vreodată în trecut o notorietate asemănătoare cu a sa.

   O fi fost sau nu adevărată lăudata sa putere, sigur e că tuturor le era tare frică de el. Când se apropia Matteo, păsările încetau să cânte, veveriţele, marmotele şi iepurii de câmp se vârau în vizuini, vacile scoteau mugete lungi.

   În l904 doborâse digul în Valle O, construit pentru o instalaţie hidroelectrică. Atunci când lucrările se terminaseră şi erau pe punctul de a aduce apa, un paznic al şantierului, un oarecare Simone Divari, discutând cu un coleg despre soliditatea lucrării, se pare că spusese că nici cutremurul, nici furtuna nu l-ar putea ameninţa. Din întâmplare, cuvintele acelea, aşa cel puţin a stabilit ancheta guvernamentală, fură auzite de Matteo, care se enervă grozav. Luându-şi un avânt bun, vântul se prăvăli peste zid, prăbuşindu-l pe neaşteptate.

   Foarte ambiţios, prefera să domnească în valea mică decât să hoinărească prin marile câmpii şi oceane, pe unde putea întâlni uşor confraţi mult mai puternici decât el. De remarcat este faptul că Matteo se bucura de mare consideraţie chiar şi pe lângă confraţii superiori din punct de vedere ierarhic.

  Rezultă de fapt că puternicele vânturi de povară, care monopolizau transportul ciclonilor, se opreau deseori să discute cu Matteo. Şi nici cu ei vântul din Valle di Fondo nu renunţa la felul său de a fi grosolan şi trufaş.

  Matteo dobândea o vigoare specială cu două ore înainte de înserat şi în general atingea punctul maxim al forţei sale în perioadele când luna era în creştere.

   După furtunile sale cele mai mari, care lăsau în satele văii pagube incalculabile, Matteo părea obosit. Se întindea atunci în anumite văi mici şi solitare şi dădea ocol încet săptămâni întregi, absolut inofensiv.

   De aceea, el nu era întotdeauna urât. În acele nopţi de calm, într-adevăr, Matteo dezvăluia o altă mare calitate a sa: se dovedea a fi un muzicant excelent. Suflând în mijlocul pădurilor, când mai tare, când mai încet, vântul se distra cântând: atunci se auzeau ieşind din pădure cântece lungi, asemănătoare întrucâtva imnurilor sacre. În serile acelea, după furtună, lumea ieşea din sat şi se aduna la marginea pădurii, să asculte ore întregi, sub cerul limpede, vocea lui Matteo care cânta. Organistul Domului era gelos şi spunea că sunt prostii, dar într-o noapte îl descoperiră şi pe el ascuns la picioarele unui trunchi. Şi el nici nu observă măcar că fusese văzut, atât era de fermecat de muzica aceea.

  A fost în l905 când unul dintre vânturile acelea mari, venit din străinătate, îi garantă lui Matteo că nicăieri nu te odihneai atât de bine ca în caverne; trebuia să găseşti o peşteră destul de largă în care să te poţi învârti de jur împrejur; ceea ce, spunea vântul acela, îţi dădea o uşurare extraordinară.

  Din ziua aceea, Matteo începu să caute o cavernă. Găsi unele mici, ca nişte tuburi, în care nu reuşea să intre cu totul. Găsi una imensă, în formă de biserică, cu un lac în fund; dar era ocupată de un prea puternic vânt oceanic care se rătăcise, cu mult mai puternic decât el. Nu era nimic de făcut.

  A fost coţofana-paznic, santinela, cea care în sfârşit i-a dat un sfat bun. Pe culmea Pădurii Bătrâne, chiar la picioarele lui Corno, unde începeau stâncile, trebuia să se găsească o spărtură, mare cât gura unui puţ, care dădea într-o peşteră mare, rotundă, complet nelocuită.

   Matteo fugi la locul indicat. Găsi deschizătura şi cu mare trudă, subţiindu-se de tot, se strecură înăuntru trăgându-şi după sine toată coada. Începu apoi să se învârtească încet împrejur, în peştera imensă, simţindu-se satisfăcut; producea un bubuit special care ieşea prin deschizătură afară cu un efect sonor armonios.

   Atunci duhurile din Pădurea Bătrână, care avuseseră doar pagube de la Matteo, ieşiră pe tăcute din trunchiuri, mişcară din loc un bloc mare de piatră şi-l împinseră până la gura deschizăturii, întemniţând vântul. Matteo se înverşună să redeschidă ieşirea: gaura era însă prea strâmtă pentru a putea să sufle prin ea şi blocul de piatră relativ prea greu.

   Nu se mai auzi, afară, bubuitul armonios de la început, dar printr-o crăpătură, prea strâmtă pentru a-i îngădui să fugă, începu un şuierat furios care forma cuvinte. Erau blesteme atroce, care continuară zi şi noapte fără vreo clipă de răgaz. Erau asemenea blesteme încât ierburile se uscară de jur împrejur şi copacii cei mai apropiaţi pierdură o parte din frunze.

   Cu trecerea anilor însă, şuieratul slăbi, blestemele încetară aproape şi ierburile începură din nou să se ivească în apropierea deschizăturii blocate. Prin crăpătură ieşeau acum tânguiri: Matteo implora să i se redea libertatea. Vocea plângăreaţă se auzea neîncetat şi adesea animalele sălbatice se adunau în faţa stâncii, ascultând uimite.

   Matteo făgăduia supunere absolută celui care l-ar fi eliberat; făgăduia să-l facă bogat aducându-i copaci smulşi din pădurile îndepărtate, cirezi şi turme ridicate în aer din cele mai îndepărtate păşuni; făgăduia să-i dea mare putere, cum puţini regi aveau pe pământ, să-i distrugă pe eventualii săi duşmani, să facă, după voia lui, vreme rea sau bună, adunând sau îndepărtând norii. Petrecea lungi ceasuri descriind în cele mai mici amănunte modalităţile în care îşi va arăta recunoştinţa faţă de cel care l-ar fi eliberat; şi afară, în timpul acesta, nu era nimeni să-i dea ascultare, decât ierburile, câte un iepure curios şi cârduri de păsări plictisite.

Dino Buzzati

Cap1 Cap2 Cap4