Colonelul Procolo nu numai că află toate acestea, dar fu chiar informat, nu se ştie de
cine, că Bernardi avea intenţia, pentru a împiedica tăierile în Pădurea
Bătrână, să-l elibereze pe vântul Matteo şi să-l dezlănţuie împotriva lui.
Sebastiano Procolo ar fi fost pierdut.
Colonelul
se decise să i-o ia înainte lui Bernardi. Coborî personal la Fondo pe
bicicletă, angajă patru muncitori cu târnăcoape, ciocane, pârghii, dălţi, pulbere
de mină şi fitil, apoi urcă înapoi să-l elibereze pe Matteo. Astfel vântul ar
fi fost la ordinele lui şi el n-ar mai fi avut de ce să se teamă.
Procolo
şi cei patru muncitori ajunseră la baza lui Corno del Vecchio după un marş
obositor în soare. El se trudi să găsească blocul de piatră care închidea gaura
şi putu să verifice că vântul era încă întemniţat: se auzea într-adevăr venind
dindărătul pietroiului o voce subţire şi tânguitoare. Colonelul, cu o şovăială
uşor de înţeles, începu tratativele. Îndepărtând puţin muncitorii ca să nu-l
poată auzi, se apropie de blocul de piatră şi-l lovi cu bastonul. Apoi întrebă:
—
Cine vorbeşte acolo înăuntru?
Şuieratul
care venea din stâncă se făcu deodată mai intens şi rosti cuvinte de neînţeles.
Procolo
se retrase instinctiv, mai degrabă încurcat.
—
Doamne sfinte, bombăni ca pentru sine, dacă începem prin a nu ne înţelege…
Dar
după câteva minute colonelul o luă de la capăt. Se apropie din nou de piatră şi
rosti cu voce mai puternică:
—
Dacă te scot afară, îmi juri ascultare? Vântul şuieră atunci, pronunţând clar:
—
Da, sigur, mă oblig.
—
Mă numesc Procolo, adăugă celălalt, sunt colonelul Sebastiano Procolo.
—
Mai tare! Nu înţeleg! şuieră Matteo pe un ton supărător.
—
Sebastiano Procolo, silabisi aproape exasperat colonelul. Acum, jură, hai
repede.
Şuieratul
pronunţă clar:
—
Jur că dacă Bastiano…
—
Sebastiano! răcni colonelul.
—
Că dacă Sebastiano Procolo mă eliberează din peştera aceasta, eu îl voi asculta
totdeauna, îi voi nimici după voia lui pe duşmani, voi aduce furtuna sau
seninul după dorinţa lui. Jur să-mi arăt recunoştinţa, chiar cu preţul vieţii
cuiva. Viaţa mea va fi unită cu cea a lui Sebastiano Procolo până la ultima
suflare.
—
Foarte bine, spuse colonelul, ai terminat?
—
Mi se pare că da, răspunse celălalt dinăuntru, jurământul s-a sfârşit.
Cu
un fluier special de bachelită, colonelul îi chemă pe muncitori şi le spuse că
trebuiau să arunce în aer blocul acela. Muncitorii se puseră imediat pe treabă,
cu zgomot mare de ciocane. Procolo se retrase la umbră, la picioarele bradului
celui mai apropiat, îşi şterse sudoarea de pe frunte şi se aşeză aşteptând.
La
prima explozie blocul sări în aşchii mărunte. Deschizătura rămase aproape
liberă şi se auzi înăuntru un vârtej violent, ca al unui imens lighean care se
deşerta. Apoi vântul începu să iasă.
Matteo
se ivi rotindu-se de jur împrejur în formă de trombă de aer, agitând fumul
exploziei, pentru a produce cel mai mare efect cu putinţă. Nu ieşise decât o
mică parte din el când colonelul, care sărise în picioare, alergă spre
deschizătură, ţipând din răsputeri:
—
Atenţie, pădurea mea! Dacă nu-ţi poruncesc altceva, lasă-mi pădurea în pace!
El
agita în aer bastonul şi muncitorii îl priveau uluiţi. Ii venise în minte că
vântul ar fi vrut să se răzbune pe duhurile care-l întemniţaseră şi să doboare
toată pădurea sau o parte din ea.
—
Nicio teamă, colonele, răspunse cu semeţie Matteo, care se ridica mereu mai sus
spre cer.
Mergea
izbindu-se de peretele lui Corno, deplasând pietre, unele destul de mari, care
se abăteau în jos şuierând.
Colonelul
se îndepărtă, punându-se la adăpost, îi lăsă pe muncitori să plece şi se
întinse la umbră să se odihnească. Timp de aproape o jumătate de oră simţi ceva
agitându-se deasupra capului său. Matteo, după toate probabilităţile, se
întindea, după cei douăzeci de ani de constrângere.
Apoi
vântul coborî şi, suflând printre ramuri, îl întrebă pe colonel dacă avea vreun
ordin.
Procolo,
după ce se concentrase câteva clipe, răspunse că nu; vântul să vină din nou la
el în dimineaţa următoare.
—
Asta-i tot? făcu Matteo cu o nuanţă de ironie.
—
Asta-i tot, răspunse celălalt. E prima zi şi pot să-ţi îngădui puţin răgaz.
Vântul
se îndepărtă şi se făcu tăcere. După puţin timp colonelul o porni înapoi, în
ziua aceea avea nişte pantofi aproape noi, care scârţâiau la fiecare pas,
tulburând liniştea pădurii.
Dino Buzzati
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu