Pînă acum cîteva zile am crezut că obiceiul de a mînca mămăligă la
masă îl au doar ţăranii şi nu mi-aş fi putut închipui că bucureştenii ar putea
să stea într-o zi în şiruri lungi, la cozi, să obţină mălai. Ei bine, am văzut
fenomenul cu ochii mei: bucureştenii au devenit mămăligari. Vrînd eu însumi să
cumpăr de la casa de comenzi „Mercur" cinci kilograme, mi s-a răspuns:
― Nu, numai două.
― Cum aşa? am întrebat. Dar de ce?
― Aşa!
― Cum, am exclamat eu, toamna, nu e mălai?
― Cerere mare! mi-a răspuns funcţionara cu un glas filozofic.
― Colosal!
Cînd eram copil aveam un învăţător în sat, care cînd intra în
clasă, după ce ne ridicam în picioare şi-i răspundeam la bună dimineaţa în
cor, ne spunea să ne aşezăm adresîndu-ni-se astfel:
― Staţi jos, mămăligarilor.
Adică el era un mîncător de pîine, după cum se şi cuvenea, fiindcă
taică-său era foarte bogat şi nu trebuia să-şi vîndă grîul pînă la ultimul bob,
în timp ce nouă ne rămînea doar porumbul şi mîncam numai mămăligă. Pe
primăvară, aşa, începea însă şi porumbul să se cam împuţineze în podul casei.
Atunci omul începea să bată pe la porţile altora şi, pînă găsea, se mai
întîmpla să şi rabde, fiindcă în astfel de împrejurări el nu mai avea de
vînzare decît puterea lui de muncă şi trebuia să dea o luptă să nu se lase
chiar de tot înhămat pentru cîţiva saci de porumb. O dată am fost martorul
unei dezvăluiri în acest sens, cînd am înţeles ce s-a petrecut acasă în ziua
precedentă unui coleg de-al nostru, pe care îl chema Ion M. Ion. Frate-său mai
mic a dat totul pe faţă, ca un prost, ieşind fuga din curte şi apropiindu-se de
colegul nostru cu o expresie radioasă că-i poate da o veste mare:
― Nene, nene!
― Ce e, mă? l-a întrebat frati-său.
― Nene, mai e mămăligă!
Ceea ce însemna că, cu o zi înainte, cînd venise frati-său de la
şcoală, tot aşa ca acuma, ei, cei mici, de acasă, mîncaseră toată mămăliga şi
nu mai rămăsese şi pentru el. Acuma mai era! Colegul nostru s-a făcut roşu, l-a
apucat pe puşti de mînă, i-a tras un picior în spate şi l-a gonit înfuriat:
― Du-te, bă, de-aici!
În general am nu odată impresia că viaţa bucureştenilor e
prea puţin cunoscută şi nu sunt deloc convins că literatura abisală care se
scrie despre ei corespunde vreunei realităţi obiective sau subiective. Deşi o
întîmplare povestită de mine însumi despre nişte cetăţeni evazionişti care s-au
comportat exact ca într-o nuvelă evazionistă, mă face să fiu mai prudent cu
afirmarea tăioasă de adevăruri. Totuşi, nu văd cum, în mod abisal, se întoarce
bucureşteanul cu punga cu mălai acasă, pune oala de tuci pe foc şi se apucă să facă
mămăligă!
Înainte să mă mut în noua locuinţă am primit un telefon de
la persoana căreia i se dăduse o altă casă în locul celei în care urma să mă
mut. Voia să-şi exprime recunoştinţa că, în sfîrşit, avea să locuiască singură
cu familia ei într-un apartament, fără să fie silită să se întîlnească zilnic
la baie, la bucătărie şi peste tot, cu persoane care, orice ai zice, tot
străine sunt... Tocmai văzuse casa şi era entuziasmată. Am întrebat-o cum era.
Splendidă, mi-a răspuns. Intrare directă din curte, separată, trei odăi, o sută
de metri pătraţi de grădină, gaze, construcţie stil vilă, pereţi groşi cu
ornamentaţii ş.c.l. Un vis! I-am urat, cu ocazia schimbării casei, să i se schimbe şi
norocul şi apoi am uitat de această fericită persoană. Asta fusese, să zicem,
azi. A doua zi, din nou un telefon. O voce jalnică mă întîmpină la celălalt
capăt al firului. Nenorocire. Dezastru. Ceva inimaginabil. Ea, care e o
persoană maniacă în materie de curăţenie, să i se întîmple... S-o ajut... Să
intervin la autoritatea care ne-a dat repartiţiile, să... Ce s-a întîmplat,
întrerup eu acest torent de lamentări. Podul... Podul... Un miros infernal,
tone de gunoi zac acolo de la război încoace... Animalele care s-au refugiat în
el... paisprezece pisici moarte a numărat... şi cîini uscaţi... şi ploşniţe
care îţi cad în cap ziua în amiaza mare de pe plafon. Şi în plină vară
caloriferele ard, şi instalaţia electrică complet deteriorată, clanţele de la
uşi, ferestrele, storurile, putrezite, parchetul, o cocină... Întrerup şuvoiul
de cuvinte. Cum se poate, cine a locuit acolo? I s-a repartizat o casă
părăsită, pustie? Nu, nu, nu! Un director de la cutare minister a locuit în
apartamentul principal, în restul odăilor nişte oameni... nişte oameni...
foarte cumsecade, dar... dar... acest director era un zbir, îi ameninţa pe
toţi... ţinea cheia de la apă la el şi nu le dădea apă decît la anumite ore...
Vreţi să spuneţi, apă caldă? am întrerupt-o din nou. Nu, nu, apă, apă de
băut... apă necesară, trei ore pe zi... Nimeni nu îndrăznea să se ridice contra
lui! Vă închipuiţi ce murdărie... insecte... Da' cine erau ăştia care spuneţi
că nu îndrăzneau să... Nişte oameni foarte cumsecade... Cînd m-au văzut că am
venit... Da' ce pot să fac, totul e o ruină... Dar, zic, parcă spuneaţi ieri
că... vilă, ornamentaţii... Pe dinafară, pe dinafară, începe această persoană
din nou să se vaiete. Cum au putut trăi... Tocmai mie să mi se întîmple asta,
care sunt o maniacă a...
Ei, mi-am zis, ce să-i faci, asta e situaţia! în aceeaşi zi am
făcut şi eu o vizită în apartamentul care mi se repartizase şi din care această
persoană tocmai îşi cărase lăzile cu cîteva zile înainte. La intrare mă
aştepta, parcă ar fi ştiut că vin chiar la ora aceea, fostul proprietar al
casei (căzută în întregime sub legea naţionalizării). Nu voia nimic de la
mine, dar ţinea să-mi declare că îi va urmări în justiţie pe toţi cei care au
locuit şi au plecat din fosta lui casă. De ce? Fiindcă i-au furat lucruri care
nu erau ale lor, ci ale lui personale, galeriile de la ferestre din lemn de
nuc, nişte aplice, plafoniere, eţetera. De unde ştia, l-am întrebat. Se vede
din stradă, prin geam.
Am intrat înăuntru. Plafonul, într-un loc parcă era din paiantă
din chirpici. Fusese construit un zid despărţitor care tăia holul, să separe
familiile în trecere, apoi zidul fusese dărîmat, dar cum!... Ferestrele cu
feroneria distrusă... jumate din cele zece storuri, rupte, instalaţiile
sanitare deteriorate, nefuncţionînd sau scoţînd bolboroseli groaznice şi
împroşcînd cu apă pe pereţii sordizi, înţesaţi cu fire electrice de culori
diferite, care duceau fiecare la alt bec. În baie, de pildă, fiecare locatar
îşi avea becul lui, dar şi la bucătărie, unde nimeni nu făcea curat fiindcă nu
era a nimănui, dar o foloseau toţi. Nu trebuia să primesc să intru în casă
astfel, îmi şopteşte fostul proprietar. Să fi dres întîi toţi, toate
stricăciunile, să zugrăvească, să cureţe parchetul şi abia pe urmă să-i fi
lăsat să plece. Îi răspund că m-am gîndit la asta, dar că tot ar fi trebuit să
iau totul de la capăt. Nu-ţi lasă nimeni în urmă o casă pe placul tău...
― Dacă ai şti dumneata ce-a păţit una din persoanele care a
locuit aici, o maniacă a curăţeniei, peste ce-a dat...
Şi îi povestesc întîmplarea.
― Mă bucur! îl aud pe omul meu exclamînd cu satisfacţie grasă,
neacoperită. E prea puţin cîte i s-au întîmplat, după cîte merită. Cît despre
mania curăţeniei să nu mai vorbim! Se vede cît de maniacă era.
Pornesc spre ieşire uitîndu-mă prin odăi, criticînd trecutul şi
văzînd prezentul cu ochii viitorului. Pe cutia tabloului electric un caiet
soios de mărimea unui dosar, îl iau şi mă uit în el. E „cartea de imobil".
Încep să citesc numele celor care au locuit în decursul anilor în odăile
acestui apartament. Dobre cutare, Cutărescu Ilie, Iliescu cutare, Ionescu Gheorghe,
Georgescu Petre, Petrescu George, profesori, avocaţi, cizmari, frizeri, contabili,
plecaţi, mutaţi, duşi... Pe unde or fi? Numărul lor mare sugerează
instabilitatea modului lor de viaţă, trecerea lor pe aici ca printr-o gară...
Unul venea din Pociovalişte, Gorj, altul din Cujmir, altul din Bora, Slobozia,
altul din Jegălia, Feteşti, dar altul şi din Hamburg, altul din Mihalţ, Alba,
altul din Greabănul, R.-Sărat eţetera, eţetera. Te pomeneşti că ăştia sunt
mămăligarii bucureşteni care stau la coadă la mălai!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu