Mici intamplari cu animale (207)

Doi paznici de vînătoare coborau spre casă coasta Muntelui Alunişul din hotarul comunei Bilbor, în ziua de 12 decembrie 1935. Intr-un loc dau de leşul unui urs, ca de trei ani, sfîrtecat rău. Intre picioarele dinapoi şi pe burtă blana îi era jupuită ca de mînă de om şi ferită în două părţi. Din burta deschisă lip­seau toate intestinele şi jumătate din stomac. Ii erau mîncate şi coapsele pînă la os. De la cadavru se vedeau urme de urşi, venite, plecate, învăluite cu sînge.                                                       

Mici intamplari cu animale (205)

Un profesor, vestit vînător de fiare mari, vîna la ursi în Munţii Bîrgăului. Plăcerea lui era să vîneze ursi cu cîini, si în­tr-adevăr avea pe atunci doi copoi pe care i-a dresat să nu gonească decît urs şi mistreţ. Pasionaţi ca toţi copoii, curajoşi, cu nas fin, găseau uşor sălbăticiunea şi, odată găsită, nu o mai slăbeau.

Mici intamplari cu animale (134)

Pe prima zăpadă din toamna aceea tîrzie, cei doi paznici în­cercaţi au ocolit în zori şi au constatat prezenţa unui urs. Urmă mare, ieşită din hoinăreala de noapte, aceeaşi urmă intrată iarăşi în coasta rea cuprinsă în molidiş străvechi. Goana a dat greş. Ursul a ieşit pe un flanc, a scăpat fără împuşcătură şi s-a dus. Altă nădejde de urs nu aveam în ziua aceea. Ca să treacă vremea şi să-mi astîmpăr curiozitatea, m-am gîndit să cercetez locul unde a zăcut fiara. Lucrul era uşor, urma pe zăpadă limpede; paznicii m-au dus la aceea de astă-dimineaţă, lăsată de ursul care se întorcea acasă.

Mici intamplari cu animale (126)

Numai rar ni-e dat să surprindem sălbătăciunile dormind. „Am văzut iepure dormind! După cum ştie toată lumea, iepu­rele doarme cu ochii deschişi", parcă îl aud pe cititorul meu şoptindu-mi. Dar, ca „toată lumea", şi cititorul meu greşeşte. Stă iepurele ghemuit în covrul lui, cu urechile lăsate pe spate, cu ochii deschişi larg şi nu se mişcă uneori nici cînd ai ajuns la cîţiva paşi. Ce alta ar face decît să doarmă? De unde să doarmă! Te vede el atunci foarte bine şi speculează cum ar fi oare mai cuminte: să sară şi să scape cu fuga sau să se încreadă în asemănarea lui cu pămîntul şi ierbăria din jur si să te lase să treci fără să-l fi observat. Cînd doarme, şi holbatul de iepure îşi coboară frumos pleoapele şi îşi închide astfel vederea. Deci, cîţi au văzut iepure într-adevăr dormind, aşa, cu ochii închişi, cum se cuvine? Înţeleg iepure în libertatea lui. Puţini vor fi aceştia, sunt sigur, cu toate că ghebosul este poate cel mai des întîlnit dintre sălbătăciunile noastre cu păr.

Mici intamplari cu animale (123)

Cînd se zguduie pămîntul la cutremur a fost des observată spaima animalelor de casă, spaimă care s-a manifestat prin comportări ciudate şi care au premers binişor cutremurului sim­ţit de oameni. Păcat că aceste observări au fost prea rar cu­prinse în scris, au circulat oral şi s-au pierdut în uitare. Profesorul universitar dr. V. S. din Cluj ne scria: Doctorul L. din Capitală avea o căţeluşă pe care o ţinea în casă. În noaptea marelui cutremur din 10 noiembrie 1940, la orele trei şi un sfert, doctorul e trezit din somn; căţeluşa urla, a sărit pe pat, a început să zgîrie uşa. Stăpînul i-a deschis-o, mirat şi indignat că a fost tulburat. Animalul a alergat pe scări în jos, dar îndată s-a întors dînd semne de mare nelinişte. Apoi iarăşi a năvălit pe scări pînă în stradă, urlînd sinistru. Intri­gat de aceste manifestări neobişnuite, doctorul şi-a luat degrabă pe el o haină şi a coborît în stradă ca să-şi caute cîinele. La cîteva minute după ce a ajuns afară s-a produs cutremurul.

Mici intamplari cu animale (120)

Dacă vetrele de foc ale oamenilor nu le sperie pe unele animale, incendiile de pădure sunt pentru ele primejdie şi groază de moarte. În vara secetoasă din 1946, în munţii în care îmi petreceam vacanţa a izbucnit un incendiu aproape de aşezarea noastră. Ziua soarele abia răzbătea palid prin ceaţa de fum şi de şperlă, noaptea ni se deschideau privelişti apoca­liptice şi totuşi feerice în toată grozăvia lor. Pe coastele mun­telui, ca într-o linie de bătaie neîntreruptă, se trăgea încet avangarda bobotaiei de la spate. Se strecura şi aprindea stratul gros de frunze, muşchi şi crăci uscate de pe jos, parcă pipăind pas de pas. Cînd ajungea la trupul unui molid, se urca încet pe trunchi, punea jar în coaja răşinoasă şi deodată, ca explozia unei rachete uriaşe, ţîşnea flacăra pînă în vîrful copacului, pre­lungindu-se de acolo în jerbă de scîntei pînă în bolta învăpă­iată a cerului. Ardea apoi torţa uriaşă, ca să se prăbuşească în pojarul de jos.

Mici intamplari cu animale (119)

Un urs mare se învăţase la o stînă din Munţii Cibinului. Venea aproape noapte de noapte şi făcea multă pagubă. Tre­buia împuşcat, cu toate că era vară şi avea blana rea. Vînă­torul a suit la munte anume ca să scape stîna de pacoste şi a ţinut sfat cu păcurarii. Din sfat a ieşit plan. Toţi cîinii vor fi închişi în stînă, ca să nu întoarcă ursul. Cum se va însera, ciobanii vor aprinde focuri de trei părţi ale stînei, iar în cea­laltă parte nu. Ursul se va feri de focurile aprinse în şir, apro­piate, şi se va strecura pe partea liberă. Aici va sta în aşteptare vînătorul şi, fiind lună, va vedea destul de bine ca să poată trage. Deci un ocol de focuri în jur, cu poartă largă la îndemîna ursului. Planul era frumos şi alcătuit cu chibzuială omenească. După miezul nopţii a şi venit ursul, însă nu pe poarta larg deschisă, ci trecînd tocmai printre două focuri apropiate. Şi-a luat oaia netulburat de cîini şi a dus-o tot pe cărarea strîmtă dintre focuri.

A treia noapte totuşi a căzut ursul. Dar fără strategia cu focuri, care să-l abată în gura puştii.

—   Ce tot scarmeni în blana ursului moş Visente? - în­trebă vînătorul pe baciul de la stînă.

Baciului, bucuros că a scăpat de „bala de urs", i-a venit de glumă:

—   Ia, caut dacă şi-a pîrlit tare părul la focurile de alaltă­ieri noapte... 
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor