Mici intamplari cu animale (126)

Numai rar ni-e dat să surprindem sălbătăciunile dormind. „Am văzut iepure dormind! După cum ştie toată lumea, iepu­rele doarme cu ochii deschişi", parcă îl aud pe cititorul meu şoptindu-mi. Dar, ca „toată lumea", şi cititorul meu greşeşte. Stă iepurele ghemuit în covrul lui, cu urechile lăsate pe spate, cu ochii deschişi larg şi nu se mişcă uneori nici cînd ai ajuns la cîţiva paşi. Ce alta ar face decît să doarmă? De unde să doarmă! Te vede el atunci foarte bine şi speculează cum ar fi oare mai cuminte: să sară şi să scape cu fuga sau să se încreadă în asemănarea lui cu pămîntul şi ierbăria din jur si să te lase să treci fără să-l fi observat. Cînd doarme, şi holbatul de iepure îşi coboară frumos pleoapele şi îşi închide astfel vederea. Deci, cîţi au văzut iepure într-adevăr dormind, aşa, cu ochii închişi, cum se cuvine? Înţeleg iepure în libertatea lui. Puţini vor fi aceştia, sunt sigur, cu toate că ghebosul este poate cel mai des întîlnit dintre sălbătăciunile noastre cu păr.

În somn, ochii animalelor sălbatice, ca şi cei ai oamenilor, se odihnesc, dar animalele nu rămîn fără strajă. Veghează ne­contenit auzul fin şi mirosul, care le grăiesc şi în somn, şi omul este încă departe cînd străjile au dat alarma; cel ce dormea s-a trezit şi, de cele mai multe ori, a plecat neobservat. Se în­tîmplă totuşi ca hoinarii prin codri şi prin cîmpii să surprindă jivinele dormind dulce şi chiar surprinzător de greu. Trebuie să fie şi între ele somnoroşi sau îngreuiaţi de o oboseală prea mare sau de un ospăţ prea copios...

Vine tot într-un suflet un cioban la cabana unde mă adă­posteam pentru cîteva zile.

— Vină degrabă, domnule, şi împuşcă ursul !

— Ce urs, măi fîrtate ? — mă mirai, fiind ziuă mare şi neştiind să aibă la stînă în coteţ urs, pe care să-l împuşti cînd vrei.

—  Îl împuşti de bună seamă. L-am găsit dormind.

Şi îmi povesteşte: astă-noapte ursul le-a lovit o junincă care se răzleţise şi a rămas în pădure. Au căutat dimineaţa după ea, şi cel ce mi-a adus ştirea a şi găsit-o într-un huci. Zărind-o de depărtisor albind prin desime, ciobanul s-a apro­piat cu grijă şi cu frică. Putea să fie prin apropierea hoitului ursul şi întîlnirea cu el n-ar fi fost prea plăcută.

„Am mai făcut cîţiva paşi, apoi am încremenit. Ursul, mare, era lîngă biata Joiana, mîncată pe jumătate. Dormea ursul, domnule, dormea lîngă junincă. Şi încă cum dormea! Ca oamenii, pe spate. Aş fi crezut că-i mort dacă nu-i umblau foii pîntecelui plin ca doba. Vină, domnule, că-l împuşti de bună seamă. E numai colea, şi te duc pînă la el. "

Am pornit îndată. „Colea" e o noţiune cu sens special în limbajul muntenilor. Ne-au trebuit două ceasuri cu pasul bine împins pînă am ajuns. Am găsit hoitul junincii; ursul, ni­căieri. Se va fi trezit din siesta de după-masă, a socotit că tot mai bun e patul lui din căzătura de vînt şi a plecat. Ciobanul însă nu m-a minţit. La doi paşi de hoit se vedea bine urma zăcăturii. Iar că dormea pe spate „ca oamenii" de asemenea e cu putinţă. Am citit undeva că au fost observaţi urşi în cap­tivitate dormind în poziţia aceasta ciudată. Dacă ursul uneori umblă în două picioare, ca omul, de ce n-ar dormi cîteodată si pe spate ca el? Şi acesta dormea dulce, nu l-a auzit pe cio­ban apropiindu-se.