Destinul unui compozitor (3)

DR. V.B.

III La universitate

    MA TEM CA AMINTIRILE mele despre Bedrich Foltyn să nu fie nedrepte. Căci mi-a fost antipatic încă de la prima întîlnire. Venisem din vacanţă ca să încep anul patru al Facultăţii de fi­lozofie cînd proprietăreasa mea m-a anunţat că voi avea un nou colocatar în aşa numita cameră cu pian; aceasta era o odăiţă la fel de strîmtă ca a mea, dar printr-o minune intrase în ea şi un pian hodorogit. Foltyn a venit să se prezinte. Era un tînăr cu nasul mare şi plete lungi, cu bărbia re­trasă şi slab conturată, cu un gît lung ca un cal­taboş şi o expresie de suficienţă şocantă în ochii spălăciţi. Tocmai îşi dăduse bacalaureatul şi urma să se înscrie la drept; dar, după cum spunea, vroia să studieze mai ales muzica. Compunea un poem simfonic Ariel şi spera că aceasta nu o să mă de­ranjeze. Depinde, i-am răspuns, mă pricep şi eu puţin la muzică, tinere. 

    A vrut imediat să discu­tăm despre muzică; evident nu era încă conştient de prăpastia care există la Universitate între un boboc şi un student din anul patru. Probabil că discret l-am făcut să o simtă căci din ziua aceea şi-a luat un aer ofensat şi s-a străduit în fel şi chip să mă impresioneze cu ceva. De exemplu, se întorcea acasă la patru dimineaţa şi lovea cu pi­cioarele în mobilă, sperînd să treacă drept un chefliu înveterat. Sau începea să cînte la pian la o oră imposibilă ca şi cum ar fi compus; dar acestea nu erau decît improvizaţii sau variaţiuni facile pe teme cunoscute — celui care are puţin habar de pian, toate îi sînt foarte cunoscute. Sau perora despre artă; învăţase aproape o duzină de cuvinte mari, ca intuiţie, subconştient, substanţă originală şi nu mai ştiu care şi acum avea capul ticsit de ele. E curios cît de uşor se pot fabrica gînduri mari din cuvinte mari. Unii oameni nu ar mai avea nimic de spus dacă li s-ar simplifica vocabularul. Cînd aud sau citesc asemenea elucu­braţii despre cristalizare spirituală, prefundamen- tare formală, sinteză creatoare sau nu mai ştiu ce, simt că mă îmbolnăvesc. Doamne, mă gîndesc, dacă, domnilor, v-aţi băga nasul în chimia orga­nică (asta ca să nu mai vorbim de matematică) ce greu v-ar mai fi să scrieţi! In aceasta constă după părerea mea cea mai mare nenorocire a secolului nostru; pe de-o parte creierele noastre lucrează cu microni şi cu mărimi infinitezimale cu o pre­cizie aproape absolută, dar pe de altă parte admitem ca creierul nostru, sensibilitatea şi gîndirea noastră să fie stăpînite de cele mai nebuloase cu­vinte. Mi-a plăcut întotdeauna muzica ; am sim­ţit în ea aceeaşi măreţie şi puritate arhitecturală ca în cifre, chiar dacă uneori se amestecă în ea ceva odios şi epidermic uman. De aceea pur şi simplu îl detestam pe tînărul Foltyn cu vorbele lui bombastice despre muzica percepută ca manifestare a in­stinctului vital primitiv. Nu ştiu unde găsise teoria că întreaga artă izvorăşte din impulsul erotic primitiv şi că ţine de activitatea sexuală. Artistul e posedat de eros, afirma el, iar aceasta fre­nezie nu o poate exprima şi epuiza altfel decît prin creaţie, suferinţă creatoare şi plăcere. În cazul acesta, nu trebuie să se manifeste în public, mă supăram eu; dar Foltyn nu se lăsa bătut. Tocmai aici e aici, zicea el: toată arta este o formă dc exhibiţionism. Creaţia artistică e un egoism divin: este maniera de a trăi total, ameţitor şi fără limită propriul suflet, întregul eu. Dar chica asta mare, am bodogănit eu, e tot un fel de a trăi, pînă la limita extremă, propriul eu? Tînărul a fost puţin vexat: poate are dreptul să se distingă prin ceva de restul turmei rumegătoare. Într-un cuvînt nu ne puteam înţelege; în acelaşi timp Foltyn simţea o nevoie insuportabilă de a se uşura dc cuvintele lui mari şi de a-şi destăinui cuiva pă­rerile şi stările lui sufleteşti; era probabil destul de singur deşi începuse să facă caz de relaţiile şi de aventurile lui amoroase.
     Nu-mi place cînd cineva se laudă cu succesele şale la femei; ceea ce îmi repugnă la aceşti pretlinşi donjuani nu este felul în care ei caută să se distreze, ci faptul că se fălesc cu neruşinare şi cu mîndrie ca de o performanţă sportivă. Un spăr­gător de case de bani nu se laudă în public cu numărul de case pe care le-a jefuit, dar un seducă­tor o face în gura mare. Nu trecea zi fără să mă lase discret să înţeleg că întreţine relaţii cu o anu­me doamnă sau că o baroneasă s-a îndrăgostit de el nebuneşte; era suficient să îl vezi pe stradă vorbind cu o tînără domnişoară pentru ca imediat să insinueze că fata aceea nu i-a refuzat nici o fa­voare.

E o fata superbă, nu? atrăgea el atenţia pe un ton de expert, şi n-ai idee ce coaptă e! E adevărat că se îmbrăca cu o eleganţă ostentativă şi nu lip­sea de la nici un bal numai „pentru a-şi face re­laţii", după cum zicea el. Rămîne şi azi pentru mine un mister de unde făcea rost de bani; era sărac ca un şobolan şi săptămîni întregi mînca numai cîteva chifle, dar cînd ieşea era elegant, parfumat şi cu părul ondulat. Bănuiam că face parte probabil dintre cei ce reuşesc, să trăiască din datorii; eu personal nu am reuşit niciodată să-mi închipui ce trebuie să fac ca cineva să-mi împru­mute cîteva coroane. Îl rodea o ambiţie ciudată să fie primit în societatea celor bogaţi; acasă, însă, făcea pe boemul înveterat căruia puţin îi pasă de această adunătură plină de bani îşi care dispreţu­ieşte tot ce nu e artă. Odată a început din nou să-mi turuie despre baroanele şi cuconiţele lui şi să facă aluzii intime la o fată ce mi se păruse prea chipeşă pentru un pozeur cu nas mare, cum era el. M-am înfuriat oarecum pe el şi i-am zis:

— Omule, nu mai trăncăni atît, nicio femeie nu s-a uitat pînă acum la dumneata; şi fiindcă niciuna nu te vrea scorneşti toate porcăriile as­tea.

A roşit, iar ochii i s-au umplut de lacrimi; mi-am dat seama că l-am rănit prea tare, dar era tîrziu.

— E cu atît mai rău pentru tine, amice, că te-ai ofensat; dar cel puţin, ai aflat că nu mă tragi pe sfoară.

De atunci mi-a purtat o ură surdă de moarte.

Ne întîlneam, dar numai aşa ca pe muchie de cuţit; la urma urmelor, să trăieşti lîngă un om ce se sufocă pur şi simplu de ură, este de-a dreptul pe­nibil. A reuşit chiar să se răzbune; niciodată nu aş fi crezut că poţi jigni un om prin muzică. Iată cum s-a întîmplat. Aveam o prietenă, studentă la filozofie ca şi mine, o fată frumoasă şi cuminte. Studia botanica în timp ce eu eram cvasiasistent la chimie organică; ne-am cunoscut în laboratorul  facultăţii, într-o zi, cînd am certat-o cu grosolănie, fiindcă nu reuşea să identifice glucoza. Îmi plăcea mult să ies cu ea, era proaspătă şi spontană, pe cînd eu mă consideram mai mult un şoarece de bibliotecă; nici nu ne trecea prin cap să ne gîndim la dragoste — eram numai mulţumit şi mă simţeam bine cînd hoinăream împreună prin Praga, după cursuri. Se numea Paula. Intr-o zi, spre seară, nu ştiu ce idee i-a venit, să-mi înapoieze cărţile pe care i le împrumutasem. Eu nu eram acasă. A sunat şi i-a deschis Foltyn într-un halat de catifea. Întîmplător am mai întîlnit-o în aceeaşi seară. Mi-a pomenit în treacăt că mi-a adus cărţile şi brusc m-a întrebat cu o cută dreaptă între sprîncene:

— Spune-mi, te rog, prietenul tău, muzicianul, e un individ curios, nu-i aşa?

M-am pus imediat în gardă.

— Ce s-a întîmplat, Paula? A fost cumva in­corect cu tine? am zis cu un aer dezgustat.

— Nu, dar spune-mi, te rog... este el, într-adevăr, un artist mare?

Asta nu-mi prevestea nimic bun. Aha, mi-am zis în sinea mea, Foltyn şi-a prezentat fără îndo­ială numărul.     

— Ascultă, Paula, nu-i aşa că ţi-a împuiat capul cu erotismul primar şi cu alte asemenea prostii? Nu ţi-a cîntat o nocturnă? Nu ţi-a povestit nimic despre posesiunea divină şi trăirea ameţitoare a propriului eu?

—  De ce? m-a întrebat ea evaziv.

—  Fiindcă, am spus eu printre dinţi, îi rup picioarele dacă şi-a permis să te atingă.

Ce să fac, am avut o criză de gelozie.

S-a oprit vădit supărată.

—  Dar tu, ştii că nu am nevoie de nimeni care să mă apere?

Bineînţeles că ne-am certat; e normal. După aceea am fugit acasă să mă socotesc cu Foltyn. Şedea în odaia sa pe întuneric şi improviza la pianină cu un aer visător.

—  Ascultă, Foltyn, am izbucnit eu. Paula a fost pe aici? Continua să cînte, dar îi auzeam mai tare respiraţia.

      —  Da, zise el indiferent după un timp, zdrăn­gănind mai departe la pian ceva neclar.

—    Nu a zis nimic?

—    ...Nu. Nimic special.

Deodată a început să cînte un vals de operetă; parcă mi-ar fi dat o palmă; era o melodie vul­gară, languroasă, un fel de efuziune erotică ordi­nară.

—    Ce înseamnă asta? l-am întrebat eu furios.

    „Tra-lâ, la, tra-la-la”, cînta Foltyn şi zdrăngă­nea la pian murdăria aceea dulceagă ca un marş triumfal. Mi-era teamă să nu îi sugrum pe întu­neric gîtul său moale, hedonic; am găsit pe di­buite comutatorul şi am aprins lumina. Foltyn şi-a mijit spre mine ochii orbiţi şi cînta mereu, cînta, cînta legănîndu-şi tot trupul, cu gura schi­monosită, cu o expresie de plăcere extaziată, ob­scenitatea aceea în ritm de vals. Ştiam că acesta e un fel de a o murdări şi calomnia pe Paula, că o dezbracă în faţa mea şi îşi bate joc de mine: ea a venit, ea a venit şi restul se cîntă. Ştiam că minte, că vrea numai să mă umilească si să mă insulte şi că pur si simplu se zvîrcoleşte de plăce­rea răzbunării sale. Eram în stare să îl strîng de gît; dar nu poţi să scoţi ochii cuiva numai pentru că zdrăngăne la pian o porcărie de vals. „Nemer­nicule", am urlat eu, dar pînă să trîntesc uşa în urma mea, Foltyn s-a întors către mine, mijindu-si batjocoritor ochii, cu un mic surîs triumfător şi aruncîndu-şi pletele pe spate, cu un gest sigur de parcă ar fi spus:

     —  Ei bine, ţi-am făcut-o, amice!

A doua zi m-am mutat. Paulei nu i-am sous nimic; dar prietenia noastră s-a spulberat. Pro­babil din cauza geloziei: nu mă mai puteam amăgi că n-a fost nimic între noi, că doar mă minţeam bine cînd ieşeam cu ea după cursuri.

Într-o seară pe cînd ne plimbam pe cheiul Petrsky, a început să-mi sune în minte motivul val­sului lui Foltyn, cu senzualitatea sa enervantă, obsedantă, insinuantă; m-a surprins atît de gro­solan şi de idiot încît am jignit-o pe Paula cu adevărat şi ne-am despărţit certaţi. Era o fată fermecătoare şi inteligentă, iar eu mi-am pierdut capul în seara aceea. Cred că Foltyn trebuie să fi avut un fel de geniu; că reuşea să facă farmece prin muzică dar şi talentul poate să fie un soi de viciu. După un timp am auzit că Foltyn s-a că­sătorit fără să termine dreptul. Se pare că a luat pe fiica unui tîmplar înstărit, proprietarul a cinci case. Trebuie să spun că vestea nu m-a surprins.