Aventurile lui Tom Sawyer (24)

Când veni seara, Tom şi Huck erau gata pentru isprava pusă la cale. Au dat târcoale hanului până după ora nouă; unul supraveghea de departe fundătura, celălalt era cu ochii la uşa hanului. Dar nu trecu ţipenie de om prin fundătură şi nimeni care să fi semănat cu spaniolul nu intră pe uşa hanului, nici nu ieşi. Noaptea se vestea senină, aşa că Tom se duse acasă. Se înţeleseră că dacă totuşi se întunecă de ajuns, Huck să vină şi să miaune; atunci Tom avea să se strecoare afară şi să vină să încerce cheile. Dar noaptea rămase luminoasă şi Huck renunţă să mai stea de strajă; pe la douăsprezece se duse să se culce într-un butoi gol.

          Marţi, acelaşi ghinion. Miercuri la fel. Noaptea de joi se arăta mai promiţătoare. La timpul potrivit, Tom se strecură afară din casă, înarmat cu felinarul cel vechi de tinichea al mătuşii şi cu un prosop, ca să-l poată camufla. Ascunse felinarul în butoiul lui Huck şi se aşezară la pândă. La o oră după miezul nopţii, hanul se închise şi luminile lui (singurele de prin partea locului) se stinseră. Nici urmă de spaniol. Nimeni nu intrase în fundătură, nimeni nu ieşise. Împrejurările erau prielnice; linişte adâncă, întreruptă doar la răstimpuri de uruitul câte unui tunet îndepărtat.

Tom luă felinarul, îl aprinse în butoi, îl înfăşură bine cu prosopul şi cei doi viteji se furişară prin întuneric spre han. Huck rămase să stea de veghe, iar Tom înainta, bâjbâind în fundătură. Urmă o aşteptare înfricoşătoare, lungă cât o veşnicie şi grozav de apăsătoare pentru Huck. De-ar fi văzut o rază de lumină din felinarul lui Tom!... S-ar fi speriat, dar ar fi ştiut cel puţin că Tom era în viaţă.

Parcă trecuseră ceasuri întregi de când dispăruse Tom. Cu siguranţă că leşinase! Poate că şi murise, poate că de spaimă şi de tulburare îi stătuse inima-n loc. În îngrijorarea lui, Huck se pomeni apropiindu-se tot mai mult de fundătură. Îşi închipuia fel de fel de grozăvii, aştepta să se întâmple din clipă în clipă o nenorocire cumplită care să-i îngheţe sângele în vine. Înainta mai mult mort decât viu; abia răsufla şi inima-i bătea mai-mai să-i sară din piept. Deodată se ivi o rază de lumină şi Tom trecu în goană pe lângă el, gâfâind:

-  Fugi! Fugi cât poţi!

N-apucă să-i spună a doua oară, că Huck se şi pusese pe-o fugă de vreo şaizeci de kilometri pe oră. Nu se opriră decât în capătul celălalt al târgului, lângă magazia unui abator părăsit. În clipa când intrau sub acoperământul ei, se dezlănţui furtuna şi începu să toarne cu găleata. De îndată ce putu răsufla mai în voie, Tom povesti:

-  Huck, a fost îngrozitor! Am încercat două chei, cât am putut de încetişor, da' mi se părea că fac un tărăboi, c-abia mai răsuflam de frică. Şi nici nu se-ntorceau în broască, ale naibii. Când, ce să vezi, nu-ş' cum pun mâna pe clanţă... şi-odată se deschide uşa! Nu era încuiată! Eu, ţuşti înăuntru! Scot prosopu' de pe felinar şi... sfinte Sisoie!... ce crezi că-mi văd ochii?

-  Ce?... ce-ai văzut,Tom?

-  Huck! Cât pe-aci să calc pe mâna lu' Joe Indianu'!

-  Fugi de-acolo!

-  Să mor, na! Era culcat pe jos şi dormea buştean, cu cârpa la ochi şi cu braţele- ntinse-n lături.

-  Tiii! Şi tu ce-ai făcut? S-a trezit?

-  Aş, nici nu s-a mişcat. Zic că era beat. Am înhăţat iute prosopul, şi tunde-o băiete!

-  Eu unu' nici nu m-aş fi gândit la prosop, sunt sigur!

-  Cum era să nu mă gândesc! Mi-arăta ea mătuşa, dacă l-aş fi pierdut!

-  Ia zi, Tom, şi lădiţa ai văzut-o?

- Da' ce, parcă am stat să mă uit?... N-am văzut nimic, nici lădiţă, nici cruce. N-am văzut decât o sticlă şi-o cană de tinichea pe duşumea, lângă Joe Indianu'. Da... şi-am mai văzut două butoiaşe şi o groază de sticle prin odaie. Acuma pricepi ce era cu odaia cu stafii?

-  Ce?

- Păi nu vezi? E plină cu whisky. Te pomeneşti că toate hanurile de temperanţă(*) au câte-o odaie de-asta cu stafii, ce zici, Huck?

-  Te pomeneşti c-aşa o fi. Cine-ar fi crezut una ca asta? Da' ascultă, Tom, dacă Joe Indianu' e beat acum, ar fi ăl mai bun prilej să punem mâna pe lădiţă...

-  Nu mai spune! Încearcă tu!

Huck se cutremură.

-  Ba nu, nu crez că pot.

- Cred şi eu că nu, Huck. Numai o singură sticlă lângă Joe Indianu' nu-i de-ajuns. Să fi fost trei, mai treacă-meargă, aş fi ştiut că-i beat-turtă şi aş fi îndrăznit.

După ce stătu şi se mai gândi bine, Tom adăugă:

-  Ascultă, Huck, eu zic să nu mai încercăm treaba asta până n-om şti că Joe Indianu' nu-i în cameră. Altfel prea e cu bătaie de inimă. Dacă stăm şi pândim noapte de noapte, nu se poate să nu-l vedem ieşind cândva, şi-atunci punem mâna pe lădiţă cât ai zice peşte.

- Bine aşa să facem. Eu stau de strajă toată noaptea: stau noapte de noapte, dacă faci tu treaba ailaltă!

-  Foarte bine, las' pe mine! Tu numai să treci pe uliţa noastră şi să miorlăi, şi dacă dorm, s-arunci o mână de nisip în geam şi eu numaidecât dau fuga.

-  E-n regulă, Tom, n-ai nicio grijă!

- Ei, Huck, acu' că trecu furtuna, eu mă duc acasă. Nu mai e mult şi se crapă de ziuă. Până atunci, tu du-te înapoi şi stai la pândă. Bine?

- Dac-am spus că stau, stau, Tom. Nu-l slăbesc din ochi hanu-ăla, noapte de noapte, să ştiu bine că pândesc şi-un an. O să dorm ziua şi-o să stau la pândă toată noaptea.

- Aşa, foarte bine. Şi-unde o să dormi?

- În şopronu' lu' Ben Rogers. El mă lasă şi-mi dă voie şi negru' lu' taică-su, moş Jake. Îi car apă de câte ori mă cheamă şi dacă mă rog de el, totdeauna îmi dă şi mie câte-un pic de mâncare când are. E un negru tare de treabă, mă Tom. Ţine la mine, fiindcă nu fac pe fudulu' cu el. Mi s-a şi întâmplat să m-aşez să mănânc cu el laolaltă. Da', vezi, să nu mai spui şi la alţii!

-  Bine, Huck, dacă n-am nevoie de tine ziua, să ştii că te las să dormi. N-o să viu să te bârâi la cap. Şi tu, cum ăi vedea că mişcă ceva, în vreo noapte, imediat să dai fuga la mine, să faci ca pisica.

(*) Hanurile de temperanţă — locaruri care nu serveau băuturi alcoolice şi care, aflate sub patronajul a diverse "societăţi" filantropice, luptau împotriva alcoolismului.