Poveste de iubire (18)

Din East 63-rd Street - în Manhattan, New York - la Boston, Massachussetts e imposibil să ajungi cu maşina în mai puţin de 3 ore şi 20 de minute. Vorbesc serios atunci când spun că am încercat şi imposibilul pe acest traseu, ajungând la concluzia că nicio marcă - nici străină, nici americană - chiar cu un as la volan, nu poate depăşi acest record. MG-ul meu fugea deci mâncând pământul, cu 105 mile pe oră, când am ajuns la răscrucea spre Massachussetts.

  Mă bărbierisem atent cu aparatul meu electric portabil şi mă schimbasem de cămaşă în maşină; iar acum era ora 8 dimineaţa, şi intram în sacrosanctele aşezăminte din State Street. Deşi era prima oră, câteva distinse figuri din Boston se şi aflau pe acolo pentru întrevederi cu Oliver Barrett III.

Secretara, care mă ştia, a transmis imediat numele meu prin intercom.

Tata n-a spus: "să intre".

În schimb, după o clipă, uşa s-a deschis de perete şi el şi-a făcut apariţia în persoană. A spus atât: "Oliver!"

Preocupat cum eram de aparenţele fizice, am observat de îndată că arată mai palid; în cei 3 ani de când nu-l văzusem, părul îi încărunţise (era poate şi puţin mai rar).

- Intră, băiete, spuse el.

Mi-era cu neputinţă să interpretez tonul vocii. Am înaintat câţiva paşi spre birou.

Am luat îndată loc în "fotoliul clientului".

Pentru o clipă ne-am uitat unul la altul, apoi ne-am plimbat privirile peste obiectele din încăpere. Eu m-am concentrat asupra celor de pe birou: o pereche de foarfeci într-un toc de piele, un coupe-papier pentru deschis corespondenţa, o fotografie a mamei, de demult. O fotografie a mea (absolvent la Exeter).

- Ce mai spui? m-a întrebat el.

- Numai bine, am răspuns.

- Ce face Jennifer? întrebă iar.

În loc să-l mint, am eludat problema - deşi tocmai asta era - şi am abordat frontal motivul propriu-zis al apariţiei mele atât de neaşteptate.

- Tată, am nevoie de un împrumut de 5 mii de dolari. Motiv foarte serios.

M-a privit. Dacă nu mă înşel, a dat cumva din cap.

- Aşa? făcu el.

- Mă rog? am întrebat.

- Aş putea să ştiu motivul?

- Nu pot să ţi-l spun, tată. Împrumută-mi doar banii. E rugămintea mea.

Am avut atunci sentimentul - dacă în legătură cu Oliver Barrett cuvântul sentiment e plauzibil - că intenţia lui era să-mi dea banii. Pe de altă parte, nu mi se părea pornit pe reproşuri. În schimb era realmente pornit pe altceva: ţinea neapărat să stăm de vorbă.

- Spune-mi, dar nu capeţi salariu la "Jonas and Marsh"?... se interesă el.

- Sigur că da.

Eram tentat să-i spun şi cât, spre a-i da a înţelege că era un salariu record pentru un stagiar - apoi mi-am dat seama că dacă ştia unde lucram, ştia cu siguranţă şi cum eram încadrat.

- Şi ea nu predă? m-a întrebat.

Dar uite că nu ştia chiar totul.

- Te rog, nu spune "ea".

- Şi Jennifer nu predă? repetă el politicos.

- Şi-apoi, te rog mult un lucru, tată: n-o băga pe Jennifer în treaba asta. E vorba de o problemă strict personală. O problemă strict personală, de cea mai mare importanţă pentru mine.

- Ai încurcat-o cu o puştoaică? mă întrebă el - fără nicio nuanţă de depreciere în ton.

- Da, am răspuns. Da, tată. Chiar asta e. Dă-mi te rog, paralele.

Nu cred că a crezut o clipă motivul meu. De asemenea nu cred că ţinea realmente să ştie. Se interesase, aşa cum am spus, doar ca să stea de vorbă.

Se întinse după carnetul de cecuri pe care-l scoase agale dintr- un sertar al biroului; era legat într- un fel de piele de Cordova - ca mânerul coupe papier-ului, ca tocul foarfecilor de pe masă. Îl deschise încet. Nu ca să mă tortureze - n-aş crede - doar ca să mai tragă de timp. Să mai găsească ceva de spus. Lucruri nejignitoare.

Terminase de completat cecul; rupse foaia din carnet şi mi-o întinse. Am întârziat probabil o fracţiune de secundă, mai înainte de a realiza că s-ar fi cuvenit să întind mâna spre mâna lui, ca să iau cecul. Aşa că, din punctul lui de vedere, a urmat (cred) un moment de jenă: şi-a retras mâna, punând hârtia pe marginea biroului. Acum mă privea clătinând uşor din cap. Expresia lui părea să spună: "Ei, asta-i, băiete". Dar, de fapt, nu făcea decât să clatine din cap.

Nu c-aş fi ţinut neapărat să mă ridic şi să plec. Dar era practic imposibil să mă gândesc la un singur lucru neutru pe care să-l fi putut discuta împreună. Şi era imposibil să stăm aşa mai departe, înfipţi amândoi în scaune, dornici şi unul şi altul să deschidem vorba, dar incapabili măcar să ne privim drept în faţă.

M-am întins spre masă şi am luat cecul. Da, scria citeţ "cinci mii de dolari", cu iscălitura: Oliver Barrett III. Cerneala se şi uscase. L-am împăturit cu grijă şi l-am băgat în buzunarul de la piept în timp ce mă sculam ca s-o pornesc spre uşă. Sigur, ar fi trebuit măcar să leg două cuvinte de scuză în legătură cu faptul că datorită mie, nişte importante personalităţi ale vieţii publice din Boston (poate chiar din Washington), făceau acum anticamera la el; şi apoi că, în definitiv, dacă aveam într-adevăr şi altceva să ne spunem, puteam, tată, să te aştept alături puţin; de altfel, poate n-ai nimic special în program pentru prânz şi dejunam împreună... şi aşa mai departe.

M-am oprit în prag, în uşa întredeschisă şi, luându-mi inima în dinţi ca să-l privesc în ochi, i-am spus doar atât:

- Mulţumesc, tată.