Dacă există vreun cuvânt care să poată desemna corect
viaţa noastră de zi cu zi în primii trei ani de căsnicie, cuvântul acesta e "şmotru".
De dimineaţă până seara târziu, în fiecare clipă, eram "intraţi la şmotru"
- preocupaţi neîncetat unde şi cum să facem rost de pitaci pentru cutare sau
cutare lucru, cum şi în ce fel să încercăm să tragem tunul. În general, totul
se reducea la o chestiune de linie de plutire. Cam atât. Şi, desigur, nimic
romantic - vă rog să mă credeţi. Vă amintiţi probabil de celebra stanţă a lui
Omar Khayyam - cartea cu stihuri sub tufiş, codrul de pâine, ulciorul de vin şi
restul - ... înlocuiţi stihurile cu manualul meu de Drept civil, şi veţi avea o
idee despre modul cum această viziune poetică se potrivea idilei existenţei
mele de zi cu zi, în acel timp. Oh, da, paradisul! Şi totuşi nu. Borş de ştevie. Mă obseda în
permanenţă gândul banilor cu care să-mi procur manualele (de ocazie, de pe la
vreun anticar, când se putea), de unde să fac rost de gologani pentru pâinea
cea de toate zilele şi pentru "vin"; în sfârşit, de unde să storc, la
luptă mare, sumele pentru care eram datori vânduţi în mai multe locuri.
"Hei, Oliver, ce-ar fi să vedem Beckett
diseară?"
"Stai puţin; face 3 dolari."
"Ce vrei să spui cu asta?"
"Vreau să spun: un dolar jumate de
căciulă."
"Asta înseamnă da sau nu?"
"Nici da, nici nu. Înseamnă 3 pitule
verzi."
Ne-am petrecut luna de miere pe un yacht, cu 21 de
copii. Mă refer la faptul că eram căpitanul şi pilotul unei ambarcaţiuni (de 36 de
picioare lungime), zilnic, începând cu orele 7 dimineaţa şi până-n clipa când pasagerii
se hotărau să ne oprim: Jenny făcea pe instructoarea. Baza de operaţiuni era
"Pequod Boat Club" în Port Dennis (aproape de Hyannis) o staţiune
dotată cu hotel de lux, restaurant pescăresc şi câteva zeci de vile mici de
închiriat. Într-unul din acele mici bungalow-uri de acest fel, în imaginare
cuie, am bătut următoarea inscripţie: "Aici, când nu făceau dragoste, au
dormit împreună Oliver şi Jenny". Era cred, un merit al ei - al ei şi al
meu - că după acele zile lungi de trudă şi zâmbet obligatoriu faţă de clienţi (depindeam
enorm de bacşişuri ca s-o scoatem cumva la capăt), Jenny şi cu mine puteam fi
totuşi atât de buni şi de drăgăstoşi unul cu celălalt. Zic drăgăstoşi şi buni
pentru că-mi lipseşte de fapt cuvântul potrivit spre a descrie ce însemna să o
iubeşti pe Jennifer Cavilleri şi să fii iubit de ea. Vă cer iertare, voiam să
spun Jennifer Barrett.
Înaintea plecării, descoperiserăm o garsonieră ieftină
cu chirie, în North Cambridge. Eu ziceam că-i North Cambridge; de fapt, adresa
exactă era mahalaua Sommerville, iar casa, cum spunea Jenny, se afla
"într-o stare ruinoasă". La origine fusese probabil o locuinţă
onorabilă pentru două familii, transformată de-a lungul anilor în 4 garsoniere,
acum închiriate la suprapreţ, deşi condiţiile după proprietar se numeau
"convenabile". Fireşte că n-aveam încotro: eram nişte bieţi pârliţi
de studenţi şi preţul îl fixa proprietarul.
- Hey, Ol, cum îţi explici că pompierii n-au decis încă demolarea
şandramalei? întrebă Jenny.
- Probabil le-a fost frică să intre să facă
procesul-verbal.
- Ca şi mie, de altfel.
- În iunie erai parcă mai curajoasă! (Dialogul avea loc în septembrie, la
începutul anului şcolar).
- Deh, dar atunci nu eram încă o femeie căsătorită. Ca femeie căsătorită,
pot spune acum că locul e periculos în toate privinţele.
- Şi atunci? Ce-ai de gând?
- Am de gând să vorbesc cu soţul meu. Să se ocupe el de treaba asta.
- Hei, păi soţul tău sunt eu.
- Zău? Dovedeşte!
- Cum?
Mă întrebam în sinea mea: "Doar nu-n plină
stradă?!"
- Ridică-mă-n braţe peste prag, mi-a cerut ea.
- Sper că nu crezi serios în asemenea tâmpenii?
- Hai, ridică-mă, nu sta pe gânduri; am să hotărăsc după aceea dacă cred
sau nu.
O.k. Am luat-o frumuşel în braţe şi am urcat cu ea
primele 5 trepte de la intrare.
- De ce te-ai oprit? m-a întrebat.
- Păi... nu-i ăsta pragul?
- Negativ, negativ! protestă ea.
- Dar uite: scrie numele nostru pe eticheta de la sonerie.
- Ăsta nu-i pragul "oficial". Sus! Hai, urcă sus, nu fă pe
prostul cu mine!
Erau în total 24 de trepte până la căminul nostru
"oficial": cam la jumătatea scărilor, a trebuit să mă opresc ca să-mi
trag răsuflarea.
- Ce naiba eşti atât de grea? am întrebat-o.
- Nu ţi-a trecut niciodată prin cap c-aş putea fi însărcinată?
Ideea nu mă ajută cu nimic să-mi recapăt suflul.
- Ce vorbeşti? Chiar? am putut bolborosi într-un sfârşit.
- Ha-ha! Te-am avut: este c-ai crezut?
- Mmm!
- Nu mă minţi, Preppie!
- Bine, recunosc: o fracţiune de secundă am crezut şi mi-a venit rău.
Am dus-o în braţe şi restul drumului până sus.
A fost una din puţinele clipe de care-mi aduc aminte
- atât de preţioase - când cuvântul "şmotru" nu mai avea, pentru noi,
nicio semnificaţie.
Ilustrul meu nume ne-a permis să cumpărăm pe credit, inaugurând
o interminabilă listă de datorii la băcănia din colţ, care altminteri ar fi
refuzat credit unor studenţi. Acelaşi factor a lucrat însă în dezavantajul
nostru în altă situaţie, unde m-aş fi aşteptat cel mai puţin la un astfel de revers;
mă refer la momentul angajării lui Jenny la Shady Lane School.
- De bună seamă, aşezământul nostru nu poate rivaliza
cu învăţământul de stat în ceea ce priveşte salariile, explică directoarea,
Miss Anne Miller Whitman, căutând s-o lămurească pe soţia mea. Şi adăugă, nu ştiu de ce,
că din fericire, familia Barrett nu avea să facă mare caz de "aspectul
acesta".
Jenny încerca să-i risipească iluziile, dar tot ce-a
putut obţine de la ea peste cei 3500 de dolari pe an preconizaţi, au fost două
minute suplimentare de "ho-ho-ho"-uri. Miss Whitman socotea probabil
că Jenny face pe isteaţa cu remarcile ei despre obligaţiile familiei Barrett de a
achita chiria ca orice muritor de rând.
Când Jenny mi-a relatat toată povestea asta, mi-am
permis să dau, din imaginaţie, câteva sugestii cu privire la uzul concret pe
care Miss Whitman l-ar putea face din 3500 de "ho-ho-ho"-uri de-ale
dumneaei. Jenny a sărit la mine să mă întrebe cât de mult mi-ar conveni să
inversăm rolurile: să renunţ la terminarea studiilor ca s-o întreţin până îşi
scoate ea diploma, spre a putea preda în învăţământul public. Am reflectat
adânc, două secunde, la întreaga conjunctură; acurateţea concluziei n-a avut
echivalent decât în concizia cu care a fost exprimată:
- Castane!
- Destul de elocvent, fu comentariul ei.
- Şi, mă rog, ce crezi c-aş mai avea de spus; să spun şi eu "ho-
ho-ho"?
- Nu. Dar învaţă să mănânci spaghetti.
Ceea ce am şi făcut. Am învăţat să mănânc spaghetti,
în timp ce Jenny se perfecţiona în prepararea celor mai inimaginabile reţete
pentru a face ca pastele să semene cu alte feluri de mâncare. Asta, plus
câştigurile de peste vară, plus salariul ei, plus remuneraţia muncii mele de
noapte la poştă în perioada de vârf a Crăciunului - dădeau, de bine de rău, un
venit anual la limită. Mă refer la faptul că erau totuşi o mulţime de filme pe
care le pierdeam şi o mulţime de concerte la care Jenny nu-şi permitea să
meargă - însă, în pofida acestor neajunsuri, izbuteam s-o scoatem la capăt.
Nu mai puţin, ne simţeam însă, foarte des, la capătul
puterilor. Din punct de vedere social, viaţa noastră suferise schimbări
drastice. Cambridge există desigur mai departe; teoretic vorbind, Jenny ar fi
putut să-şi frecventeze mai departe grupul ei de muzicieni. Din păcate, nu mai
era timp de asta. Venea acasă frântă de oboseală şi se apuca să gătească - masa la restaurant
era un lucru de neconceput. Între timp, prietenii au dovedit destul bun simţ şi
ne-au lăsat în pace. Vreau să spun că nu ne mai invitau şi, ca atare, la rândul
nostru nu ne mai simţeam datori să invităm pe nimeni, dacă ştiţi ce-nseamnă
asta.
Ajunseserăm să renunţăm până şi la meciurile de
fotbal.
Ca membru al clubului Universităţii aveam întotdeauna
locuri rezervate în grozavul "Sector 5" al liniei de 50 de yarzi. Dar biletul costa totuşi 6
dolari: adică de două ori 6, 12 dolari.
- Nu-i adevărat, protestă Jenny, face fix 6 dolari. Poţi foarte bine să
te duci şi singur. De altfel, nu mă pricep la fotbal nici de 2 bani - ştiu doar
că toată lumea urlă "Ura! Huo!" , deci exact ce-ţi place ţie mai mult:
de aia n-am nimic împotrivă să te duci naibii şi fără mine!
- Declar discuţia închisă, răspundeam eu de colo. Eram în definitiv
bărbatul, capul familiei. În plus, nu văd de ce n-aş folosi mai bine timpul ca
să studiez.
Şi totuşi, duminica îmi petreceam după-mesele cu tranzistorul lipit de
ureche, urmărind tumultul galeriei care, deşi - geografic vorbind - era doar la o milă depărtare, făcea acum parte dintr-o altă lume pentru mine.
Cu permisul meu îi scoteam bilete lui Robbie Wald, un
coleg de la Drept. Când Robbie pleca de la noi, topit de recunoştinţă, Jenny mă
punea să-i repet de-a fir a păr calităţile persoanelor bucurându-se de dreptul
la locuri rezervate în sectorul 5; îi explicam că era dreptul tuturor acelora
care, indiferent de vârstă, categorie şi rang social, au apărat cu strălucire
şi credinţă culorile Harvard-ului pe terenul de joc.
- Asta înseamnă şi pe apă?
- Aşii sunt aşi, indiferent de teren! răspundeam eu.
- Doar tu faci excepţie, Oliver, eşti asul "de gheaţă"!
O lăsam moartă, punând-o pe seama agerimii cu care
Jenny se pricepea întotdeauna să-mi servească replică: refuzam să gândesc că
putea fi şi vreun alt dedesubt în interesul pe care-l purta tradiţiilor
sportive de la Harvard. Ştiu eu? Poate insinuarea subtilă că deşi
"Soldiers Field Stadium" are o capacitate de 45.000 de locuri,
toţi foştii aşi ai universităţii erau grupaţi pentru meciuri în acel
sector. Toţi. Bătrâni şi tineri, indiferent de vârstă. Indiferent de branşa
sportivă: nautica sau nu, - ba chiar "de gheaţă". Să fi fost doar
şase dolari la mijloc, de nu mă încumetam să calc niciodată la meciuri
duminicile după-amiaza?
Nu;
şi chiar dacă Jenny se gândea mai departe, eu unul preferam să nu discut despre
asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu