De-ale lui Zoscenko (43)

Albine şi oameni

Într-un colhoz a venit în vizită un ostaş. Oaspetele le-a adus în dar neamurilor un borcănel cu miere.

Atîta le-a plăcut mierea asta la toţi, că acei colhoznici au hotărît să se apuce de albinărit.

Dar prin partea locului nu se îndeletnicea nimeni cu apicultura. Aşa că ei trebuiau să ia totul de la început, să-şi facă stupi şi să aducă albine din pădure, dîndu-le locuinţe noi.

Văzînd că treaba asta e de durată, colhoznicii s-au amărît.

— Asta-i poveste lungă! Pînă faci una, pînă faci alta, trece vara. Şi nu vedem noi miere pînă la anul. Or, nouă acuma ne trebuie.

   Printre colhoznici trăia un om minunat, pe nume Ivan Panfilîci, un bărbat de vreo şapte­zeci şi doi de ani. În tinereţe el se îndeletnicise cu albinăritul.

Acest Ivan Panfilîci zice:

— Ca să bem anul acesta ceai cu miere, tre­buie să mergem undeva unde se face apicultură şi să cumpărăm de-acolo tot ce ne trebuie.

Colhoznicii se arată de acord:

— Colhozul nostru e milionar, aşa că nu se uită el la niciun fel de cheltuieli. Hai să cumpărăm o prisacă în plină activitate! Cu albine în stupi. Pentru că dacă aducem albine din pă­dure, s-ar putea să nu fie prea de soi. S-ar putea să facă cine ştie ce miere păcătoasă, bunăoară miere de tei. Or, noi vrem miere din flori de cîmp.

Aşa că i-au dat bani lui Ivan Panfilîci şi l-au trimis în oraşul Tambov.

Vine el la Tambov şi ăia de-acolo îi zic aşa:

— Ai făcut bine că ai venit la noi. De-aici, de la noi, trei sute s-au strămutat în Extremul Orient. A rămas o stupărie fără stăpîn. Stupăria asta putem să v-o dăm aproape pe degeaba, întrebarea e numai cum o să transporţi dum­neata albinele astea. Marfa e, vorba ceea, livrată cu amănuntul şi mai e şi zburătoare. Poate să se risipească în toate patru părţile. Tare ne e teamă că la destinaţie au să ajungă numai că­suţele albinelor şi larvele.

La care Panfilîci zice:

— Cumva le-oi duce eu. Cunosc albinele. Toată viaţa am avut de-a face cu ele.

Şi iată-l pe Panfilîci aducînd la gară, în două căruţe, şaisprezece stupi.

La gară a făcut rost de un vagon-platformă. Şi-a pus Panfilîci stupii pe platformă şi i-a acoperit cu o prelată.

Nu după mult, mărfarul la care era ata­şată plat-forma noastră a luat-o din loc.

Panfilîci stătea grav pe platformă şi discuta cu albinele:

— Lasă, copilaşi, că ajungem noi! Aveţi pu­ţintică răbdare şi staţi aşa pe întuneric, că pe urmă vă dau iar drumul să mergeţi la flori. Şi acolo, eu aşa cred, o să ştiţi voi să faceţi treabă bună. Numai să nu vă necăjiţi că vă transport pe întuneric. Înadins v-am acoperit cu prelata, ca să n-o luaţi razna din mersul trenu­lui. Că nu mai ajungeţi voi trenul din urmă!

Şi merge trenul o zi, şi mai merge una.

În cea de-a treia zi, Panfilîci a cam intrat la griji. Trenul mergea încet. Se oprea la fiecare gară. Şi stătea mult. Aşa că nu era chip de ghi­cit cînd va mai ajunge la destinaţie.

În gara Polia, Panfilîci s-a dat jos de pe plat­formă şi s-a dus la şeful gării.

— Spune-mi, stimabile — l-a întrebat — stăm mult aici?

Şeful gării îi răspunde:

— Drept să-ţi spun, nu ştiu. Poate pînă de­seară.

— Dacă stăm pînă deseară — zice Panfi­lîci — atuncea ridic prelata şi le dau drumul la albine pe cîmp. Că li s-a urît de atîta drum. E a treia zi că stau sub prelată. Li s-a făcut şi lor foame. Nu beau, nu mănîncă, nu-şi hrănesc larvele.

Şeful gării zice:

— Fă cum ştii! Ce mă privesc pe mine că­lătorii dumitale? Am eu şi fără asta destulă treabă, ca să mai îmi fac griji şi cu larvele du­mitale. Ei, asta-i bună!

Panfilîci se întoarse la platforma lui şi ridică prelata.

Vremea era superbă. Cerul — albastru. Soa­rele verii dogorea. În jur se întindea cîmpul de flori. Mai încolo dădea în floare un crîng de castani.

A ridicat, deci, Panfilîci prelata de pe plat­formă. Şi atunci o armată întreagă de albine s-a înălţat în tăriile cerului.

Albinele s-au rotit o vreme, s-au orientat şi au pornit-o spre cîmp, înspre pădure.

Ceilalţi călători au făcut cerc în jurul plat­formei şi Panfilîci, stînd pe platformă, le-a ţi­nut o conferinţă despre foloasele albinelor.

Dar în timpul conferinţei şeful gării a ieşit pe peron şi i-a făcut semn mecanicului să pornească.

Văzînd semnalele astea, Panfilîci rămase trăs­nit. Îngrijorat de-a binelea, îi zise şefului:

— Stimabile, nu expedia trenul! Toate albi­nele mele sînt răspîndite.

Şeful gării zice:

— Fluieră-le şi dumneata, să vină mai repede îndărăt! Eu nu pot reţine trenul mai mult de trei minute!

— Te implor — zice Panfilîci — întîrzie ple­carea trenului pînă la apusul soarelui! La apusul soarelui albinele au să se întoarcă. Dacă nu se poate altfel, decuplează-mă! Eu fără albine nu pot să plec. Am aici, la mine, o mie de albine, cincisprezece mii sunt pe cîmp. Gîndeşte-te şi dumneata! Înţelege-mă şi nu rămîne de piatră la un asemenea necaz!

Şeful gării zice:

— La noi, aici, nu e staţiune balneară pen­tru albine, la noi aici e cale ferată. Ei şi ce, mă rog, dacă au plecat albinele? La trenul ur­mător o să mi se spună că au plecat muştele! Ori că au sărit afara puricii din vagonul capi­tonat. Ce, pentru asta trebuie să ţin trenul în loc? Da' ştii că ai haz!

Şi zicînd aşa, îi făcu semn mecanicului.

Trenul porneşte.

Panfilîci, alb ca varul la faţă, stă pe plat­forma lui şi îşi desface braţele a pagubă. Se uită în dreapta, se uită în stînga şi tremură tot de supărare.

Trenul îşi vede de drum.

O parte din albine au reuşit totuşi să sară din mers în tren. Dar cele mai multe au rămas pe cîmp şi în crîng.

Şi iată că trenul a dispărut în zare.

Şeful gării s-a întors la el şi s-a apucat de lucru.

Scrie ceva într-un registru. Şi bea ceai cu lămîie.

Şi deodată aude zarvă în gară.

Deschide geamul ca să vadă ce e. Şi vede că printre călătorii de pe peron s-a stîrnit o mare foiala.

— Ce s-a întîmplat? întreabă.

— Trei călători au fost înţepaţi de albine — i se răspunde. Acum albinele se reped şi la alţii. Sînt aşa de multe, că s-a întunecat cerul.

Şi atunci şeful vede că în jurul gării se roteşte un nor de albine.

Vezi bine, albinele îşi căutau platforma. Dar platforma ia-o de unde nu-i! Platforma s-a dus şi dusă e. De-aia şi albinele au tăbărît pe oameni şi peste tot.

Abia s-a retras şeful de la geam, ca să iasă pe peron, că în încăpere au şi dat năvală o mulţime de albine înfuriate.

Şeful a luat un prosop şi a început să-l flu­ture, ca să alunge albinele.

Dar gestul acesta, se pare, i-a fost fatal.

Două albine l-au înţepat la gît. Alta — la ureche. Alta — la frunte.

Şeful s-a îmbrobodit cu prosopul şi s-a cul­cat pe canapea, gemînd ca vai de lume.

Peste puţin, dă buzna ajutorul lui şi zice:

— Afară de dumneavoastră, albinele l-au mai înţepat la obraz şi pe telegrafistul de serviciu. Acum telegrafistul refuză să mai lucreze.

Şeful zice de pe canapea:

— Aoleu, şi ce-i de făcut?

În vremea asta intră alt impiegat şi-i spune şefului:

— Casiera, soţia dumneavoastră, Klavdia Ivanovna, a fost înţepată în clipa asta la nas. Arată într-un hal făr' de hal!

Şeful gării gemu şi mai avan şi zise:

— Trebuie să întoarcem imediat platforma cu nebunul ăla de apicultor.

Şi zicînd acestea, s-a dat jos de pe canapea şi a pus mîna pe telefon. De la gara următoare i s-a răspuns:

— S-a făcut. Decuplăm imediat platforma. Numai că nu avem locomotivă să v-o trimitem.

Şeful strigă în receptor:

— Vă trimitem noi o locomotivă. Decuplaţi platforma imediat. Albinele au şi înţepat-o pe nevastă-mea. Gara mea e pustie. Toţi călătorii s-au ascuns în magazie. Numai singure albinele se rotesc prin aer. Iar eu refuz să ies pe linie, chiar dac-o fi să se întîmple o catastrofă!

Aşa că în scurtă vreme platforma a fost re­adusă.

Toţi au răsuflat uşuraţi cînd au văzut plat­forma pe care stătea Panfilîci.

Panfilîci a cerut ca platforma să fie trasă acolo unde a stat mai înainte. Văzînd platforma, albinele au venit îndată într-acolo.

Erau aşa de multe şi erau aşa de zorite să-şi ocupe locurile, încît s-a produs o mare îmbul­zeală între ele. Şi s-a stîrnit o larmă şi un bîzîit aşa de cumplit, încît cîinele a început să urle, iar porumbeii şi-au luat zborul din po­rumbar.

Panfilîci stătea pe platformă şi zicea aşa:

— Uşurel, copilaşi, fără grabă! Avem timp de ajuns. Ocupaţi-vă locurile conform tichetelor!

După zece minute s-a făcut linişte.

Convingîndu-se că totul e în ordine, Panfi­lîci  s-a dat jos de pe platformă.

Oamenii aflaţi în gară l-au aplaudat. La care Panfilîci s-a temenit ca un artist şi a grăit aşa:

— Coborîţi-vă gulerele! Dezveliţi-vă feţele! Şi nu mai tremuraţi, că n-o să vă mai înţepe nimeni.

Şi zicînd aşa, s-a dus la şeful gării.

Şeful, îmbrobodit cu prosopul, şedea lungit pe canapea, suspinînd şi gemînd. Dar la vederea lui Panfilîci a gemut şi mai avan.

Panfilîci i-a zis:

— Regret din suflet, stimabile, că albinele mele te-au înţepat. Dar vinovat eşti numai dumneata. Pentru că e inadmisibil să priveşti cu atîta indiferenţă lucrurile, fie că sînt ele mari sau mici. Albinele nu suportă aşa ceva. Pentru una ca asta ele îi înţeapă pe oameni fără niciun fel de discuţie.

Şeful a gemut şi mai rău, iar Panfilîci a ur­mat:

— Soarele a apus. Însoţitoarele mele şi-au ocupat locurile. Am onoarea să vă salut! Am plecat.

Şeful gării a dat uşor din cap, chipurile: hai, vedea-v-aş plecaţi odată! Şi a zis abia auzit:

— Barem ai luat toate albinele? Vezi să nu laşi cevaşilea pe-aici!

Panfilîci zice:

— Chiar dac-au să rămînă două-trei albine, o să-ţi fie de folos. Cu bîzîitul lor au să-ţi amintească de cele întîmplate.

Acestea fiind zise, Panfilîci a ieşit.

A doua zi, spre seară, bravul nostru Panfilîci a sosit cu marfa lui vie la destinaţie.

Colhoznicii l-au primit cu muzică.