Mendel, omul cărtilor (1)
Stefan Zweig
Întorcându-mă
la Viena după o vizită prin suburbii, m-a surprins o ploaie zdravănă care gonea
oamenii, biciuindu-i cu apa ei, spre porţile caselor şi spre adăposturi; în
grabă, am căutat şi eu vreun acoperiş sub care să mă adăpostesc. Din fericire,
la Viena, la fiecare colţ de stradă dai de o cafenea — aşa că m-am refugiat în
cea de peste drum, cu pălăria şiroind de apă şi cu umerii leoarcă. După
interiorul ei, părea o cafenea de mahala, tradiţională după tipic, fără
momelile de modă nouă ale cafenelelor din centru, imitate după cele din
Germania. Era o cafenea veche, vieneză, de tip burghez, plină de oameni mărunţi
care consumau mai mult gazete decât prăjituri. Acum, spre seară, aerul
înăbuşitor părea marmorat cu cerculeţe albăstrii de fum. Totuşi, cafeneaua
făcea impresia că e curată, cu canapelele ei de pluş, desigur noi, şi casa de
aluminiu luminos. Din grabă nici nu-i citisem numele de pe firmă. De altfel, la
ce bun? Acum stăteam la căldură şi priveam nerăbdător prin geamurile ce se
acopereau de şiroaie albăstrii, dornic să văd când va binevoi ploaia cea
plicticoasă să se mute cu câţiva kilometri mai încolo.
Stăteam
aşadar fără nicio ocupaţie, gata să cad pradă acelei pasivităţi care apare,
invizibil ca un narcotic, în orice cafenea veritabil vieneză. Sub imperiul
acestui sentiment de vid, mă uitam la lume, ba la unul, ba la altul, şi vedeam
cum lumina artificială din acel fumoar proiecta o umbră cenuşie, nesănătoasă,
în jurul ochilor; priveam la domnişoara de la casă cum împărţea mecanic
chelnerului zahăr şi câte o linguriţă de fiecare ceaşcă de cafea, citeam pe
jumătate adormit şi inconştient placardele cu totul neinteresante de pe pereţi,
şi întreg acest marasm era aproape plăcut. Dar dintr-o dată am fost smuls în
chip ciudat din aromeala asta; am simţit în mine un fel de mişcare vagă,
neliniştită, aşa cum începe o slabă durere de dinţi, despre care încă nu ştii
dacă porneşte din dreapta ori din stânga, din maxilarul de sus ori din cel de
jos. Nu simţeam decât o încordare surdă, o nelinişte. Căci dintr-o dată mi-am
dat seama — n-aş putea spune cum — că trebuie să mai fi fost cu ani în urmă
acolo, şi că trebuie să existe vreo amintire care să mă lege de pereţii, de
scaunele, de mesele acelea, de încăperea aceea străină, îmbâcsită de fum.
Dar,
pe măsură ce îmi îmboldeam voinţa ca să prindă, să apuce amintirea, tot mai
răutăcioasă, mai alunecoasă se retrăgea ea. Lucind, imprecis ca o meduză, pe
cel mai adânc fund al conştiinţei, şi totuşi intangibilă, insesizabilă, în
zadar privirea mi se agăţa cu încăpăţânare de fiecare obiect din jur; desigur,
multe nu le cunoşteam, de pildă casa cu automatul ei zornăitor, nici pereţii
tapetaţi cu o imitaţie de palisandru castaniu — toate astea trebuie să fi fost
aduse mai târziu. Dar sigur, sigur, acolo mai fusesem, în urmă cu vreo douăzeci
de ani sau mai mult, acolo era ascuns, ca un cui în lemn, ceva din eul meu,
ceva acoperit de mult sub ruinele trecutului. Îmi repezeam cu trudă toate
simţurile înainte, în spaţiu şi simultan în mine însumi, şi totuşi — fir-ar să
fie! — nu reuşeam să ajung la amintirea pierdută, înecată în mine însumi.
Mi-era
ciudă, ca totdeauna când vreun eşec te face să simţi insuficienţa şi
imperfecţia propriilor tale puteri spirituale. Dar nu renunţam la speranţa de a
pune mâna în cele din urmă pe amintirea aceea. Ştiam bine: să am numai de ce o
apuca! Căci memoria mea e curios construită, bine şi rău în acelaşi timp; pe de
o parte, îndărătnică şi încăpăţânată, apoi însă, nespus de fidelă. Ades înghite,
în adâncurile ei, atât cele mai însemnate evenimente sau chipuri, cât şi
lucruri citite sau trăite, şi fără constrângere nu mai scoate nimic la
suprafaţă din această lume subterană. Dacă însă găsesc cea mai slabă proptea, o
ilustrată, câteva trăsături de condei pe un plic, o foaie de jurnal
îngălbenită. Îndată elementul uitat zvâcneşte ca peştele prins în cârligul
undiţei, şi din întunericul curgător îl trag afară, aşa cum a fost pe vremuri.
Fiecare detaliu îmi apare atunci: gura omului, lipsa unui dinte la stânga,
râsul lui, şi tonul fragil al acestui râs, şi cum începe să-i tremure mustaţa,
şi cum din acel râs se iveşte o faţă nouă — toate astea le văd îndată, într-o
viziune completă şi ştiu fiecare cuvânt pe care omul mi l-a spus cu ani în
urmă. Dar totdeauna am nevoie, ca să văd şi să simt concret trecutul, de un
stimulent senzorial; de un complice minuscul din lumea reală. Astfel, am închis
ochii să pot gândi mai încordat, să dau formă acelui misterios cârlig de undiţă
şi să-l prind. Dar nimic!
Nimic! Ce căutam era uitat, îngropat sub ruine. Şi atât m-am îndârjit împotriva
prostului şi încăpăţânatului aparat al memoriei dintre tâmplele mele, încât îmi
venea să-mi bat fruntea cu pumnii, cum zgâlţâi un automat deranjat care refuză
să-ţi dea ce ţi se cuvine. Nu, nu mai puteam sta liniştit pe scaun, aşa mă irita
această pană interioară. De ciudă, m-am ridicat să mă mai răcoresc. Dar,
curios! Abia făcusem primii paşi prin local, că au şi început, licărind,
sclipind, să se arate în mine primii zori fosforescenţi. La dreapta casei —
mi-am amintit — treceai într-o încăpere fără ferestre, numai cu lumină
artificială. Şi într-adevăr, aşa era. Iat-o, camera din spate, dreptunghiulară,
cu contururi vagi, altfel tapetată ca pe atunci, dar cu aceleaşi proporţii:
odaia de joc. Instinctiv, m-am uitat împrejur, căutând obiectele cunoscute;
nervii îmi şi vibrau de bucurie
(simţeam că în curând am să ştiu totul). Două biliarde stăteau degeaba, ca
nişte băltoace tăcute, verzi; prin colţuri, adăstau mese de joc. La una dintre
ele, doi consilieri de curte sau profesori jucau şah. Iar în colţ, lângă soba
de fier, acolo pe unde treceai spre cabina telefonică, era o masă mică,
pătrată. Brusc, mi-a străfulgerat ceva prin întreaga fiinţă. Deodată; am ştiut,
deodată, dintr-o smucitură unică, fierbinte care m-a făcut fericit: Doamne, păi
ăsta era locul lui Mendel, al lui Jakob Mendel, al lui Mendel-Omul Cărţilor.
După douăzeci de ani, mă nimerisem iar în cartierul lui general, în cafeneaua
Gluck din Alserstrasse. Jakob Mendel, cum putusem să-l uit atâta timp, pe acel om atât de straniu, pe acel
bărbat legendar, acea minune a lumii, celebru la universitate, venerat într-un
cerc restrâns — cum îmi pierise din memorie? El, magul şi misitul cărţilor,
care stătea acolo nemişcat, de dimineaţă până seara, el, monumentul ştiinţei,
gloria şi onoarea cafenelei Gluck?
Numai
o secundă mi-am îndreptat privirea spre forul meu interior, că mi s-a şi
înfăţişat din sângele creator de imagini chipul lui plastic, atât de
caracteristic. Mi-a apărut îndată, în carne şi oase, cum stătea totdeauna
acolo, la măsuţa lui pătrată de marmură cenuşie murdară, totdeauna încărcată cu
cărţi şi hârtii. Cum stătea acolo nemişcat, neclintit, cu privirea pironită
hipnotic, prin ochelari, pe o carte; cum stătea acolo şi cum, pe când citea,
îşi legăna înainte şi înapoi trupul şi chelia pătată şi rău lustruită, mormăind
şi bodogănind, un obicei adus din heider, şcoala evreiască orientală de copii
mici. Acolo, la masa aceea şi numai la ea, îşi citea cataloagele şi cărţile,
aşa cum învăţase cititul în şcoala talmudică, îngânând încetişor şi
legănându-se — ca un leagăn negru. După cum copilul cuprins de somn, prin
legănarea hipnotică, ritmică, se desprinde de lume, tot astfel, după părerea
acelor evlavioşi, spiritul omului trece mai uşor în harul cufundării, mulţumită
acestui legănat al trupului deşert. Şi într-adevăr, Jakob Mendel nu auzea şi nu
vedea nimic în jurul lui. Lângă el, jucătorii de biliard făceau larmă şi se
ciondăneau, chelnerii alergau, telefonul zbârnâia. Se spăla podeaua, se făcea
focul — el nu băga nimic de seamă. O dată a căzut din sobă un cărbune aprins;
la doi paşi de el, parchetul mirosea a ars şi fumega; abia atunci, mulţumită
duhoarei infernale, un muşteriu şi-a dat seama de pericol, şi s-a repezit să
stingă focul; dar el, Jakob Mendel, la doi coţi depărtare şi tăbăcit de fum, nu
observase nimic. Căci citea aşa cum alţii se roagă, aşa cum cartoforii joacă,
aşa cum beţivii privesc în gol ameţiţi. Era atât de emoţionant să-l vezi cum se cufunda în
citire, încât de atunci, felul de a citi al celorlalţi mi-a părut totdeauna
profan. La acest negustoraş de cărţi din Galiţia, la Jakob Mendel, observasem
pentru întâia oară ca tânăr marea taină a concentrării complete, care-l creează pe artist ca şi pe
învăţat, pe înţeleptul adevărat ca şi pe clement, tragica fericire — sau
nenorocire — de a fi pe deplin posedat.
Mă
dusese la el un coleg mai în vârstă de la universitate. Pe atunci făceam
cercetări despre Mesmer, medic, discipol al lui Paracelsus şi magnetizor, puţin
cunoscut chiar azi; cercetam, dar fără mult succes, căci lucrările pe care le
citisem s-au dovedit insuficiente, iar bibliotecarul căruia îi cerusem
informaţii, ca începător ce eram, m-a repezit mârâind că bibliografia unei
probleme e treaba mea, nu a lui. Atunci am auzit de la colegul acela pentru
prima oară numele lui Mendel.
— Te
iau cu mine la Mendel, mi-a făgăduit el, ăla ştie toate şi-ţi face rost de
orice, îţi aduce cartea cea mai rară din anticariatul cel mai uitat. E omul cel
mai capabil din Viena, şi pe deasupra un original, un preistoric vierme de
bibliotecă, dintr-o rasă pe cale de dispariţie.
Aşa
ne-am dus amândoi în cafeneaua Gluck şi l-am descoperit acolo pe Mendel-Omul
Cărţilor, cu ochelari, înfofolit în barbă, în haine negre; stătea pe scaun şi
se legăna citind, ca un tufiş întunecat în bătaia vântului. Ne-am apropiat, dar
nu a băgat de seamă. Şedea citind şi-şi legăna ca o pagodă trupul, înapoi şi
înainte, deasupra mesei; şi în spatele lui pendula paltonul uzat, negru, agăţat
în cui, cu buzunarele burduşite de reviste şi hârţoage. Ca să-i atragă atenţia,
prietenul meu a tuşit tare. Dar Mendel, atingând aproape cartea cu ochelarii
lui groşi, nu observa nimic. În fine, prietenul meu a ciocănit în masă, tot
atât de tare cum baţi la uşă. Mendel şi-a ridicat în sfârşit privirea, a împins
repede, mecanic, în sus pe frunte ochelarii cu rame de oţel, şi de sub
sprâncenele sure, zbârlite, ne-au împuns doi ochi stranii, ochi mici, negri,
vioi, pătrunzători, agitaţi ca o limbă de şarpe. Prietenul m-a prezentat şi
i-am explicat dorinţa mea. Mai întâi m-am plâns de bibliotecar că nu voise
să-mi dea informaţii, făcându-mă că sunt indignat — şiretlic recomandat
categoric de prietenul meu. Mendel s-a rezemat de spetează şi a scuipat cu
grijă, apoi a râs scurt şi a spus, cu un pronunţat accent oriental:
— N-a
vrut? Nu, n-a putut! E un parh(1), un
dobitoc cu părul sur. Îl cunosc, din păcate, de vreo douăzeci de ani, dar de
învăţat n-a învăţat nimic de atunci. Să-şi încaseze leafa, la atâta se pricep
ăştia! Mai bine ar lucra la cărămizi, domnii doctori ăştia, în loc să stea la
cărţi.
După
ce şi-a vărsat astfel focul, gheaţa era ruptă între noi şi, cu un gest
prietenos, m-a invitat pentru întâia oară la masa pătrată de marmură, mâzgălită
cu însemnări, la acel sanctuar al revelaţiilor bibliofile, necunoscut încă mie.
I-am expus repede dorinţele mele: lucrările contemporane despre magnetism,
precum şi toate cărţile şi polemicile de mai târziu pro şi contra lui Mesmer.
Îndată ce am terminat, Mendel şi-a închis strâns ochiul stâng timp de o
secundă, tocmai ca un ţintaş înainte de a trage. Dar cu adevărat, numai o
secundă a durat acest gest de atenţie concentrată; apoi a şi început să înşire
curgător, parcă citind dintr-un catalog invizibil, două sau trei duzini de
cărţi, fiecare cu locul şi data editării şi cu preţul aproximativ. Am rămas
uluit. Deşi eram pregătit, la asemenea lucru nu mă aşteptasem. Dar uluirea mea
părea că-i face plăcere; căci imediat a continuat să, cânte pe claviatura
memoriei sale cele mai minunate parafraze bibliotecăreşti ale temei mele. Nu
cumva aş vrea să aflu ceva şi despre somnambulişti, şi despre primele încercări
de hipnoză, şi despre Gassner, despre exorcisme, despre Christian science şi
despre doamna Blavatsky? Iar au început să plouă numele de autori, titlurile de
cărţi, explicaţiile. Abia acum am înţeles peste ce minune de memorie dădusem;
de fapt, peste o enciclopedie, peste un catalog universal ambulant. Zăpăcit cu
totul, mă tot uitam la fenomenul ăsta bibliografic, ascuns în învelişul cam
soios al unui biet colportor de cărţi galiţian, care după ce mi-a înşirat
dintr-o răsuflare vreo optzeci de autori, şi-a şters ochelarii cu o batistă ce
pe vremuri fusese poate albă, cu un aer neglijent, dar cu satisfacţie
interioară pentru triumful lui. Ca să-mi mai maschez puţin mirarea, l-am
întrebat cu sfială care dintre aceste cărţi mi le poate procura sigur.
— Ei,
o să vedem ce se poate face, a mârâit el. Mai vino dumneata mâine, Mendel o
să-ţi facă el rost între timp de câte ceva şi celelalte o să le găsim noi în altă
parte. Cine are sehel(2), are
şi noroc.
Am
mulţumit politicos şi, de atâta politeţă, am şi călcat în străchini: i-am
propus să-i dau o notă cu titlurile de care aveam nevoie. În aceeaşi clipă, am
şi simţit un ghiont cu cotul din partea prietenului meu. Dar era prea târziu.
Mendel îmi şi aruncase o privire — dar ce privire! — în acelaşi timp
triumfătoare şi ofensată, batjocoritoare şi superioară, o privire cu adevărat
regească, privirea shakespeareană a lui Macbeth când Macduff îi propune eroului
invincibil să se predea fără luptă. Apoi a râs iar scurt, omuşorul lui mare de
la gâtlej s-a rostogolit ciudat încoace şi încolo, părea că înghiţise cu greu o
vorbă grosolană. Şi ar fi fost în drept să spună vorbe oricât de grosolane,
simpaticul nostru Mendel, căci numai un străin, un ageamiu — un am-horez(3),
cum spunea el — putea face o propunere atât de jignitoare: să notez pentru Jakob
Mendel un titlu de carte, pentru Jakob Mendel, ca pentru un oarecare vânzător
de librărie sau servitor de la bibliotecă; ca şi cum acest incomparabil, acest
diamantin creier livresc ar fi avut vreodată nevoie de mijloace atât de
grosolane! Abia mai târziu am înţeles cât de adânc insultasem geniul lui
incomparabil prin amabila mea propunere; căci Jakob Mendel, acest evreu galiţian,
scund, turtit, înfăşat cu totul în barba lui şi pe deasupra şi cocoşat, era un
titan al memoriei. Sub acea frunte albă ca varul, murdară, năpădită de un
lichen sur, se găseau, ca stanţate cu oţel, în scrierea invizibilă a
spiritelor, toate numele şi titlurile câte au fost tipărite pe coperta vreunei
cărţi. Despre orice lucrare apărută cu o zi sau cu două sute de ani înainte,
ştia exact şi fără să stea pe gânduri, locul apariţiei, autorul, preţul — la
librar şi la anticar — şi în acelaşi timp îşi amintea la fiecare carte, cu o
viziune fără greş, legătura, ilustraţiile şi facsimilele. Vedea orice lucrare,
fie că o avusese în mână sau că o zărise doar o dată de departe, într-o vitrină
sau o bibliotecă, cu aceeaşi claritate optică cu care artistul creator vede
propria-i plăsmuire, invizibilă încă celorlalţi. Îşi amintea îndată, când, de
pildă, o carte era trecută în catalogul unui anticar din Regensburg cu preţul
de şase mărci, că alt exemplar fusese cumpărat pe patru coroane cu doi ani
înainte, la o licitaţie din Viena, şi-ţi spunea şi numele cumpărătorului. Nu,
Jakob Mendel nu uita niciodată un titlu, o cifră; cunoştea orice plantă, orice
infuzor, orice stea în veşnic agitatul şi mereu schimbătorul cosmos al
universului livresc. În orice specialitate, ştia mai mult decât specialiştii,
stăpânea bibliotecile mai bine decât bibliotecarii, cunoştea pe de rost
arhivele celor mai multe firme mai bine decât proprietarii lor; deşi aceştia
aveau inventare şi cartoteci, pe când el nu avea la îndemână decât magia
amintirii, decât această memorie incomparabilă, ce nu putea fi dovedită decât
prin sute de exemple. Desigur, o atare memorie nu se putuse forma şi dezvolta,
devenind demonic de infailibilă, decât prin veşnica taină a oricărei
desăvârşiri: prin concentrare. În afară de cărţi, acest om straniu nu ştia
nimic despre lume; căci toate fenomenele realităţii începeau să existe pentru
el cu adevărat abia când erau turnate în litere, când erau adunate într-o carte
şi oarecum sterilizate. Dar nici aceste cărţi el nu le citea, nu-l interesa
sensul lor, conţinutul lor spiritual, sau epic: numai titlurile lor, preţul,
formatul, coperta atrăgeau atenţia lui pasionată. Memoria lui Jakob Mendel,
specifică pentru anticariat, n-avea nimic creator; era până la urmă
improductivă, nu era decât un registru cu o sută de mii de locuri, cu titluri
şi nume, întipărite în scoarţa moale a unui creier de mamifer, în loc să fie
trecute ca de obicei într-un catalog. Totuşi, memoria lui Jakob Mendel, în
perfecţiunea ei unică, nu era inferioară celei lui Napoleon pentru fizionomii,
celei a lui Mezzofanti pentru limbi, celei a lui Lasker pentru deschideri în
partide de şah, a lui Busoni pentru muzică. Într-un seminar, într-un post
oficial, creierul acesta ar fi instruit şi uimit mii, sute de mii de studenţi
şi de învăţaţi, ar fi fost util pentru ştiinţă şi un câştig neasemuit pentru
acele tezaure publice pe care le numim biblioteci. Dar acea lume superioară era
pe veci zăvorâtă pentru negustoraşul galiţian, incult, care nu răzbise să
înveţe mai mult decât şcoala lui talmudică. Astfel, aceste capacităţi
fantastice nu s-au putut înălţa mai presus de rangul unei ştiinţe secrete, la
masa de marmură din cafeneaua Gluck. Dar dacă se va ivi vreodată marele
psiholog (opera lui lipseşte încă lumii noastre spirituale) care să descrie în
toate variantele lor genurile, speciile şi formele primitive ale acelei puteri
magice pe care o numim memorie, atunci o va face cu aceeaşi perseverenţă şi
răbdare ca aceea cu care Buffon a clasat şi a ordonat speciile de animale;
psihologul acela ar trebui să amintească de Jakob Mendel, de acest geniu al
preţurilor şi al titlurilor, de acest maestru anonim al ştiinţei
anticariatului.
Ce-i
drept, socotind după meserie şi pentru neştiutori, Jakob Mendel trecea doar
drept un mic negustor de cărţi, în fiecare duminică, apăreau în „Neue Freie
Presse” şi în „Neues Wiener Tagblatt” aceleaşi anunţuri stereotipe: „Cumpăr
cărţi vechi, plătesc cele mai mari preţuri, vin la domiciliu, Mendel,
Alserstrasse”; urma un număr de telefon care, de fapt, era al cafenelei Gluck.
Scotocea prin depozite şi ajutat de un hamal bătrân cu o barbă à la Franz Joseph,
căra în fiecare săptămână prada în cartierul său general şi de acolo în alte
locuri, căci îi lipsea concesiunea necesară ca să poată face comerţ legal cu
cărţi. Astfel, se mulţumea cu micul trafic, activitate puţin remuneratorie.
Studenţii îi vindeau manualele lor; prin mâinile lui ele treceau de la o serie
mai veche la alta mai nouă: în plus, mijlocea şi făcea rost de orice carte, în
schimbul unui mic câştig. Un sfat bun ţi-l dădea ieftin. Dar în lumea lui,
banul nu avea loc; niciodată nu fusese văzut decât cu aceeaşi haină roasă.
Dimineaţa, după prânz şi seara, bea lapte şi mânca două pâinişoare, iar la
prânz i se aducea câte ceva, mai nimic, de la un restaurant din apropiere. Nu
fuma, nu juca, ba chiar pot zice că nici nu trăia, doar ochii îi trăiau în
dosul ochelarilor şi neîncetat îi nutreau creierul misterios cu vorbe, titluri
şi nume. Iar masa moale şi fecundă sugea acel belşug de cuvinte, cum suge
câmpia milioanele de picături ale ploii. Oamenii nu-l interesau, şi dintre
toate pasiunile omeneşti cunoştea poate doar una — ce-i drept, pe cea mai
omenească: vanitatea. Când cineva îi cerea o informaţie pe care în zadar o
ceruse de la alţii, iar el putea s-o dea îndată, asta şi numai asta îi dădea o
satisfacţie, îi făcea plăcere; şi poate încă ceva: faptul că în Viena şi în
afara ei, trăiau câteva duzini de oameni care îi apreciau cunoştinţele şi se
foloseau de ele. În fiecare dintre acele neomogene conglomerate de milioane de
suflete pe care le numim oraşe mari, se găsesc totdeauna ici-colo câteva faţete
mici, care oglindesc acelaşi univers pe o suprafaţă minusculă, invizibile celor
mulţi, scumpe doar cunoscătorului, fratelui întru pasiune. Şi aceşti
cunoscători ai cărţilor îl ştiau toţi pe Jakob Mendel. După cum cel ce voia să
se informeze despre o piesă muzicală se ducea la Societatea prietenilor
muzicii, la Eusebiu Mandicevschi, care stătea acolo, cu şăpcuţa lui cenuşie pe
cap, între actele şi notele sale şi, zâmbind amabil, rezolva dintr-o privire
problemele cele mai grele; după cum încă astăzi cel ce vrea lămuriri despre
teatrul şi cultura veche vieneză se adresează inevitabil lui moş Glossy cel
atotştiutor, tot astfel, cu aceeaşi încredere de la sine înţeleasă, cei câţiva
bibliofili vienezi habotnici porneau în pelerinaj spre cafeneaua Gluck, la
Jakob Mendel, de câte ori se aflau în faţa unei probleme cu deosebire grele. Să
asist la o asemenea „consultaţie Mendel” îmi pricinuia, mie, tânăr curios, o
voluptate deosebită. Când cartea ce i-o prezentai era de mică valoare îi
închidea brusc coperta, mârâia cu dispreţ: „Două coroane!” Dar în faţa unei
rarităţi sau a unui unicat, se dădea respectuos înapoi, îi punea dedesubt o
foaie de hârtie şi vedeai că dintr-o dată se ruşinează de degetele lui murdare
de cerneală şi cu unghii negre. Apoi, cu o duioşie prudentă, cu un respect fără
margini, începea să răsfoiască raritatea, foaie cu foaie. Nimeni nu l-ar fi
putut tulbura într-o astfel de clipă, aşa cum nu poţi tulbura pe un credincios adevărat
când se roagă. Şi într-adevăr, contempla, atingea, mirosea şi cântărea cărţile
cu ceva din ceremonialul şi din ritualul reglementat al unui cult, al unei
slujbe religioase. Spatele încovoiat se împingea încoace şi încolo pe când el
mârâia şi bombănea, se scărpina în cap, scotea sunete vocalice primitive,
stranii, „ah”-uri şi „oh”-uri tărăgănate şi aproape înspăimântate. Exprimând de
fapt admiraţie entuziastă, apoi câte un „oi”, sau „oivei” rapid şi speriat,
când se arata că o foaie lipseşte sau că e roasă de carii. În fine, cântărea
cartea în mână, plin de respect, apoi îi adulmeca şi-i mirosea scoarţele
pătrate, cu ochii pe jumătate închişi, nu mai puţin emoţionat decât o fată
sentimentală mirosind o tuberoză. În cursul acestui ritual cam complicat,
posesorul cărţii trebuia bineînţeles să-şi stăpânească nerăbdarea. Dar după
sfârşitul examenului, Mendel dădea bucuros, ba chiar cu entuziasm, orice
informaţie, la care se adăugau inevitabil anecdote prolixe şi relatări
dramatice despre preţuri plătite pentru alte exemplare. Atunci părea că se
luminează la faţă, că devine mai tânăr, mai vioi; un singur lucru îl putea
înciuda peste măsură: când vreun novice îi oferea bani pentru o astfel de
consultaţie. Atunci se trăgea ofensat înapoi, cam ca un consilier imperial
specialist în probleme de artă, căruia un turist american ar vrea să-i
strecoare un bacşiş pentru explicaţiile lui. Căci să aibă în mână o carte
preţioasă însemna pentru Mendel ceea ce ar fi pentru altul întâlnirea cu o
femeie. Clipele acelea erau nopţile lui de dragoste platonică. Numai cartea îl
stăpânea. Banul niciodată. Aşa că în zadar au încercat câţiva mari
colecţionari, printre care şi fondatorul universităţii din Princeton, să-l angajeze ca achizitor şi
consilier al bibliotecii lor— Jakob Mendel a refuzat. Nu ţi-l puteai închipui
altundeva decât în cafeneaua Cluck. Cu treizeci şi trei de ani în urmă — era un
tânăr mărunt şi strâmb, cu o barbă neagră, moale şi pufoasă şi cu perciuni —
venise din Răsărit la Viena ca să înveţe şi să se facă rabin; curând însă îl
părăsise pe Iehova, zeul aspru şi unic, ca să se dăruiască politeismului
strălucitor şi cu mii de feţe al cărţilor. Atunci nimerise în cafeneaua Gluck,
care pe încetul îi devenise atelier, cartier general, oficiu poştal, universul
lui. După cum un astronom, singur în observatorul său, urmăreşte noapte de
noapte, miliardele de stele prin ocularul minuscul al telescopului, drumurile
lor tainice, furnicarul lor mişcător, dispariţia şi reapariţia lor, tot astfel
privea Jakob Mendel prin ochelarii săi, de la masa lui pătrată, în celălalt
univers, acel al cărţilor, în acea lume de deasupra lumii noastre, asemeni
veşnic rotitoare şi schimbătoare.
Bineînţeles,
în cafeneaua Gluck i se arăta mult respect. Pentru noi, faima cafenelei era
legată mai mult de catedra invizibilă a lui Mendel decât de numele naşului ei,
al marelui compozitor Christoph Willibald Gluck, creatorul Alcestei şi
al Ifigeniei. Făcea parte din inventarul cafenelei, ca şi bătrâna casă
din lemn de cireş, ca cele două mese de biliard peticite sau ca vasul de aramă
pentru cafea. Masa lui era păzită ca un lucru sacru. Căci personalul cafenelei
îi îndemna mereu amabil pe numeroşii clienţi şi agenţi ai lui Mendel să consume
ceva, încât cea mai mare parte din câştigul datorat ştiinţei lui se aduna de
fapt în taşca de piele pe care talul Deubler o purta la şold. În schimb, Mendel
se bucura de multe privilegii. Telefonul îi sta la dispoziţie, i se păstrau scrisorile
şi i se făceau toate comisioanele. Bătrâna de la toaletă, o femeie de treabă,
îi peria haina, îi cosea nasturii şi în fiecare săptămâna îi ducea o legăturică
la spălat. Numai pentru el era voie să se aducă prânzul de la restaurantul din
apropiere şi în fiecare dimineaţă domnul Standhartner, patronul cafenelei,
venea în persoană la masa lui să-i ureze bun venit (ce-i drept, de obicei fără
ca Jakob Mendel, cufundat în cărţile lui, să-l observe). Fix la şapte jumătate
intra în local şi nu-l părăsea decât o dată cu stingerea lămpilor. Cu ceilalţi
clienţi nu vorbea niciodată, nu citea nicio gazetă şi nu băga da seamă nicio
schimbare. Într-o zi, domnul Standhartner l-a întrebat politicos dacă nu
citeşte mai bine la lumina electrică decât înainte la lumina spălăcită şi
pâlpâitoare a lămpilor Auer. Mendel şi-a ridicat uimit privirea spre becuri: cu
toată larma şi tot ciocănitul instalării, care ţinuse câteva zile, Mendel nu
observase nimic. Numai prin cele două găuri rotunde ale ochelarilor, prin
perechea de lentile scăpărătoare şi aspiratoare, se filtrau spre creierul lui
miliardele de infuzorii negre ale literelor; orice altă realitate trecea pe
lângă el ca un simplu zgomot. De fapt, el petrecuse mai mult de treizeci de
ani, deci întreaga fracţiune trează a vieţii, numai acolo, la masa aceea
pătrată — citind, comparând, calculând, într-un vis prelung, întrerupt numai de
somn.
De
aceea m-a cuprins un fel de spaimă, când am văzut masa de marmură de unde Jakob
Mendel îşi împărtăşea oracolele, lucind părăsită, ca o lespede de mormânt în
lumina serii. Abia acum, ajuns mai matur, înţelegeam ce valoare dispare cu
orice om ca dânsul. În primul rând, fiindcă tot ce e unic în felul său devine
din zi în zi mai preţios în lumea noastră care se uniformizează în chip fatal.
În rândul al doilea, pentru că omul tânăr şi fără experienţă din mine, printr-o
intuiţie profundă, îl iubise mult pe acest Jakob Mendel. Şi totuşi îl uitasem —
e drept, în anii de război şi printr-o dăruire similară cu a sa propriei mele
opere. Acum însă, lângă această masă goală, simţeam un fel de ruşine faţă de el
şi în acelaşi timp o curiozitate reînnoită.
(1)Bubos (l. idiş).
(2) Minte (l. idiş).
(3) Bădăran (1. ebraică).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu