Împăratul Cioc de Sturz
A fost odată ca niciodată
un împărat care avea o fată nespus de frumoasă, dar atât de trufaşă, de nu
putea să-i găsească nici un peţitor pe gustul ei. Pe cei care veniseră-n peţit
până atunci, fata reuşise să-i facă să-şi ia tălpăşiţa. Ba îi mai şi
batjocorise pe deasupra!
Dar iată că
într-o bună zi împăratul dădu un bal mare, la care-i pofti pe toţi flăcăii
dornici de însurătoare. Şi de cum se înfăţişară aceştia, veniţi din toate
părţile lumii, împăratul îi şi orândui după rang şi stare: în frunte veneau
împăraţii, apoi prinţii, conţii şi baronii, iar la urmă, nobilii de mâna a
doua.
Când fata de
împărat fu purtată prin faţa şirului de peţitori, de-ndată ce-i văzu, îi găsi
fiecăruia câte-un cusur. Primul i se păru prea gras: "Parcă-i un
butoi!". Pe al doilea îl găsi prea înalt: "Ia te uite ce lungan! Nu-l
ajung nici într-un an...". Cel de-al treilea era prea scund: "Scurt,
gros şi îndesat! N-arată a bărbat!". De al patrulea zise că-i prea galben
la faţă: "Parcă-i moartea!". Al cincilea i se păru prea roşcovan:
"Roş-creastă de cocoş!". Iar al şaselea, prea adus de spate: "Ia
te uită: brad verde, uscat după vatră!"
Şi uite aşa,
nu se află unul să nu-i găsească prinţesa vreun cusur. Dar cel mai mult îşi
râse de-un crai pe-a cărui faţă se vedea bunătatea şi voioşia. Acesta şedea în
capul mesei şi avea bărbia niţeluş cam strâmbă.
- Ei, drăcie!
strigă domniţa, stricându-se de atâta râs. Acesta are o bărbie ca un cioc de
sturz!
Şi de-atunci îi
rămase împăratului numele de "Cioc de Sturz". Dacă văzu împăratul cel
bătrân că fata lui nu face altceva decât să-şi bată joc de toată lumea şi să-şi
alunge peţitorii, se mânie cumplit şi făcu jurământ s-o dea de soţie celui
dintâi cerşetor care va bate la poarta castelului.
La numai
câteva zile după ce trecuse balul acela de pomină, un biet cântăreţ trecu pe
acolo şi se porni să cânte sub ferestrele palatului, cu gândul că s-or îndura de
el şi l-or milui cu niscaiva mâncare. De cum îi auzi cântecul, împăratul îi
porunci unui slujitor:
- Aduceţi-mi-l
de îndată încoace!
Cântăreţul cel zdrenţuros intră-n sala tronului şi începu să
cânte în faţa împăratului şi a fiicei sale. Şi după ce sfârşi de cântat, se
rugă de măria-sa să-l ajute cu ce l-o lăsa inima. Împăratul îi zise:
- Atât de mult
mi-a plăcut cântarea ta, că ţi-o dau pe fiica mea de soţie!
Pe domniţă o trecură fiori de groază la auzul acestor cuvinte,
dar împăratul grăi răspicat:
- Am făcut
jurământ să te dau după cel dintâi cerşetor care va trece pe aici, şi o să-mi
ţin jurământul!
În zadar se rugă
fata şi încercă să se împotrivească. Împăratul trimise după popă şi trufaşa
prinţesă fu nevoită să se cunune cu cântăreţul cel sărman.
După cununie, împăratul nu-i lăsă pic de răgaz şi-i zise:
- Crezi că se
mai cuvine ca o nevastă de cerşetor să locuiască sub acoperişul meu? Ia-ţi
bărbatul şi du-te de-aici!
Cerşetorul îşi
luă tânăra soţie de mână şi-o porniră, bătând drumurile pe jos. Şi când
ajunseră ei într-o pădure mare, femeia îşi întrebă bărbatul:
-
Pădurea asta mare,
-
A cui să fie oare?
Iar bărbatul îi răspunse:
-
A lui Cioc-de-Sturz crai!
-
Şi-ar fi fost şi-a ta,
-
De bărbat dacă-l luai.
La care ea spuse:
-
Din cauza trufiei, dădui de năpastă,
-
Ce trai aş fi dus de-i eram azi nevastă!
Merseră ei ce mai merseră până ajunseră într-o luncă. Şi
femeia întrebă iarăşi:
-
Da' lunca asta verde,
-
A cui să fie oare?
-
A lui Cioc-de-Sturz crai.
-
Şi-ar fi fost şi-a ta,
-
De bărbat dacă-l luai.
-
Din cauza trufiei, dădui de năpastă,
-
Ce trai aş fi dus de-i eram azi nevastă!
Mai merseră ei o vreme şi numai ce dădură de-un oraş
mare. Femeia îl întrebă din nou pe cerşetor:
-
Oraşul ăsta mare
-
Al cui să fie oare?
-
Al lui Cioc-de-Sturz crai.
-
Şi-ar fi fost şi-al tău,
-
De bărbat dacă-l luai.
-
Din cauza trufiei, dădui de năpastă,
-
Ce trai aş fi dus de-i eram azi nevastă!
- Nu-mi
place defel, îi spuse mânios cântăreţul, să te tot aud tânguindu-te că n-ai pe
altul de bărbat! Da' ce, eu nu ţi-s potrivit, sunt de lepădat?!
În cele din urmă, poposiră la o colibă mititică, iar femeia
întrebă:
-
Vai, Doamne, cine-o locui în căscioară,
-
Că-i dărăpănată din cale-afară?!
Iar cântăreţul îi răspunse:
- Vrei să ştii
cine? Până azi am stat eu singur în ea, dar de-acum încolo vom locui aici
împreună.
Când dădură să intre, femeia fu nevoită să se aplece, atât era
de scund bordeiul.
- Dar unde-mi
sunt slugile? întrebă ea.
- Care slugi?
o luă la rost cerşetorul. De-acum înainte, tu singură va trebui să ai grijă de
toate. Ia du-te imediat de aprinde focul şi pune apă la fiert, să-mi faci de
mâncare. Nu mai pot de flămând şi ostenit ce sunt!
Dar fata de împărat nu se pricepea defel să aprindă focul şi
nici să gătească, aşa că cerşetorul n-avu încotro şi fu nevoit să pună el mâna
să facă toată treaba, ca să nu rămână flămând. Şi, mai brodind-o, mai
poticnindu-se, nu se poate spune că n-a făcut o mâncare bunicică până la
sfârşit...
După ce
îmbucară ei puţinul pe care-l aveau, se culcară pe cuptor.
Dis-de-dimineaţă,
cântăreţul îşi trezi nevasta cu noaptea-n cap şi-o îndemnă să se apuce imediat
de treburile casei. De bine, de rău, o duseră şi aşa câteva zile, până ce
dădură gata toate merindele. Atunci, bărbatul îi zise nevestei sale:
- Ia ascultă,
măi femeie, aşa n-o mai scoatem noi la socoteală: să mâncăm numai şi de
câştigat nici pomeneală! Să te apuci de împletit coşuri, auzi?
Apoi, bărbatul se duse să taie nişte crengi de răchită, le
făcu nuiele şi le cără în casă. Femeia se strădui din toata inima să le
împletească, dar nuielele erau tari şi-i vătămau mâinile cele gingaşe.
- Văd eu că la
asta nu-ţi merge mâna! îi zise bărbatul. Apucă-te măcar de tors, că poate la
asta ai să te pricepi mai bine.
Se apucă femeia de tors, dar firul aspru al lânii îi tăia atât
de adânc pielea gingaşă a degetelor, de-i dădea mereu sângele.
- Of, că tare
prost am mai nimerit-o cu tine, că nu eşti bună de nicio ispravă! se oţărî la
ea bărbatul. Dar ca să nu zici că-ţi caut pricină degeaba, uite, o sa încerc să
fac negoţ cu oale şi străchini de lut. Iar tu o să le duci în piaţă şi o să le
vinzi.
"Vai,
gândi prinţesa, dacă s-or nimeri să vina tocmai atunci în piaţă oameni din
împărăţia tatălui meu şi m-or vedea vânzând blide, ce-au să-şi mai râdă de
mine!"
Dar cum n-avea
încotro, fu nevoită să se supună, dacă nu voia să moară de foame. Prima oara îi
merse bine negustoria, căci, văzând-o cât era de frumoasă, oamenii îi cumpărau
bucuroşi marfa şi-i plăteau cât cerea ea. Ba, s-au mai găsit unii care-i puneau
banii-n mâna şi uitau să-şi mai ia oalele...
Şi aşa au
trăit ei o bucată de vreme de pe urma câştigului, până ce-au cheltuit şi ultima
lescaie. Când văzu bărbatul că n-au încotro, o trimise din nou la târg cu o
grămada de oale, căci fusese prevăzător şi le cumpărase mai înainte, din
câştig.
De astă dată
însă, domniţa se aşeză încrezătoare cu ele la gura oborului şi-ncepu să îmbie
oamenii să le cumpere. Dar, ca un făcut, deodată apăru un călăreţ care intră cu
armăsarul în grămada ei de oale şi le făcu pe toate numai cioburi. Femeia
începu să plângă şi, de frică, nu mai ştia ce să facă.
"Vai de
mine şi de mine ce-o să mai plătesc pentru asta!" se tânguia ea întruna.
"Cine ştie ce-o să spună acu bărbatul meu, când o afla ce mi s-a
întâmplat!"
O porni spre casă tot într-o fugă şi-i povesti cu de-amănuntul
ce pacoste dăduse peste dânsa.
- Cine a mai
pomenit să te-aşezi cu oalele tocmai la gura oborului, în drumul călăreţilor! o
certă bărbatul, cu asprime. Şi acum, ia nu te mai văicări atât, că şi-un nătâng
ar înţelege că nu eşti bună de nicio treabă!
Uite, am fost la palatul împăratului şi-am cercetat de nu le
trebuie vreo slujnică la bucătărie, şi mi-au făgăduit c-au să te primească, dar
fără nicio simbrie, numai pe mâncare.
Şi uite aşa
ajunse fata împăratului slujnică la bucătărie. Acolo trebuia să-i dea toate la
îndemână bucătarului şi să săvârşească muncile cele mai grele şi mai umilitoare.
Biata de ea îşi legase de amândouă buzunarele câte-o ulcică, şi-n ele aducea
acasă resturile rămase de la masa împărătească. Şi cu bruma asta de mâncare îşi
înşelau foamea.
Dar iată că
într-o zi s-a întâmplat să se prăznuiască nunta feciorului celui mai mare al
împăratului. Se duse şi ea, săraca, să privească, pitindu-se după o uşa din
sala tronului... Când se aprinseră luminile şi începură să vină oaspeţii, unul
mai mândru decât altul şi domniţa văzu strălucirea aceea care-i lua ochii, se
gândi, cu inima întristată, la soarta ei şi-şi blestemă trufia care o adusese
în starea asta de sărăcie, făcând-o să îndure atâtea umilinţe.
Trecând pe
lângă dânsa, slugile îi aruncau din când în când din bucatele pe care le duceau
ori le luau de la masă. Fata de împărat se grăbea să le pună în oală, ca să
plece acasă cu ele.
Deodată se ivi
în sală fiul împăratului, îmbrăcat numai în catifea şi-n mătăsuri. Când o văzu
pe femeia aceea frumoasă, cum stătea aşa, pironită-n uşă, o prinse de mână şi
vru s-o tragă-n joc. Dar ea se înspăimântă grozav şi căută să-i scape din
strânsoare, fiindcă-şi dăduse îndată seama că fiul de crai nu era altul decât
împăratul Cioc-de-Sturz, care-o peţise pe vremuri şi pe care ea îl batjocorise.
Dar împotrivirea
nu-i ajuta la nimic, căci craiul o apucă şi mai zdravăn şi o trase după el în
sala tronului. Atunci, deodată, se rupse cureaua de care-i stăteau prinse cele
două ulcele şi ciorba se vărsă pe jos, împrăştiindu-se cât colo...
Când văzură
oaspeţii una ca asta, începură sa râdă cu toţii până ce nu mai putură şi-i
aruncară numai cuvinte de batjocură. De ruşine, biata fată de împărat ar fi
vrut mai bine să intre-n pământ. Alergă spre uşă, ca să piară cât mai degrabă
din ochii lor, dar pe scară o ajunse din urma cineva şi o aduse înapoi. Îl
privi şi-şi dădu seama că era tot împăratul Cioc-de-Sturz. Iar el îi grăi cu
blândeţe:
- Nu te teme,
că eu şi cântăreţul cu care ai stat în coliba aceea micuţă suntem unul şi
acelaşi om! De dragul tău m-am prefăcut în cerşetor, iar călăreţul care ţi-a
spart oalele tot eu am fost. Şi toate astea le-am făcut ca să-ţi înfrâng trufia
şi să te pedepsesc pentru felul cum m-ai batjocorit.
Atunci ea începu să plângă amarnic şi-i zise:
- Cât de
nedreaptă am fost! Nu mă simt vrednică să-ţi fiu soaţă!
Dar el căută s-o abată de la gândurile ei negre şi-i zise:
- Lasă, nu te
mai omorî atât cu firea! Mângâie-te cu gândul că zilele tale de suferinţă au
trecut şi acum o să facem o nuntă să se ducă vestea!
Şi cât ai
bate din palme, se iviră slujnicele de o gătiră cu cele mai minunate straie din
câte s-au pomenit vreodată. Veni apoi şi tatăl fetei, împăratul cel bătrân,
veniră şi curtenii şi-i urară cu toţii să aibă parte de noroc la nunta ei cu
împăratul Cioc-de-Sturz. Şi de-abia acum pot să zic că se puseră pe chef... Rău
îmi pare, zău, că n-am nimerit şi noi pe acolo, că trebuie să se fi petrecut la
nunta asta de pomină, cum nu s-a mai petrecut nicăieri pe lume!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu