Mici intamplari cu animale (120)

Dacă vetrele de foc ale oamenilor nu le sperie pe unele animale, incendiile de pădure sunt pentru ele primejdie şi groază de moarte. În vara secetoasă din 1946, în munţii în care îmi petreceam vacanţa a izbucnit un incendiu aproape de aşezarea noastră. Ziua soarele abia răzbătea palid prin ceaţa de fum şi de şperlă, noaptea ni se deschideau privelişti apoca­liptice şi totuşi feerice în toată grozăvia lor. Pe coastele mun­telui, ca într-o linie de bătaie neîntreruptă, se trăgea încet avangarda bobotaiei de la spate. Se strecura şi aprindea stratul gros de frunze, muşchi şi crăci uscate de pe jos, parcă pipăind pas de pas. Cînd ajungea la trupul unui molid, se urca încet pe trunchi, punea jar în coaja răşinoasă şi deodată, ca explozia unei rachete uriaşe, ţîşnea flacăra pînă în vîrful copacului, pre­lungindu-se de acolo în jerbă de scîntei pînă în bolta învăpă­iată a cerului. Ardea apoi torţa uriaşă, ca să se prăbuşească în pojarul de jos.

Am încercat să observ comportarea animalelor din regiunile dezastrului. Puţin lucru am putut vedea. Desigur, dintre vie­tăţile tîrîtoare, dintre insectele fără aripi iuţi, dintre puii ne­putincioşi n-a mai rămas nici urmă pe unde a trecut balaurul. Dar cum focul de pădure nu aleargă în goană, cu repeziciunea celor din păişurile africane sau din stufăriile întinse, animalele mari, în cea mai mare parte, pot să se ferească din vreme. Şi totuşi, sunt sigur că şi dintre ele unele cad victimă. O dovadă ar fi ceea ce am observat atunci. Deasupra locului unde a ars pădurea, de îndată ce s-a stins focul şi s-a potolit dogoarea, s-au strîns corbi şi vulturi hoitari. Roteau pe deasupra cercetînd, se coborau în pîrîitură neagră. Nu putea să fie decît ca­davru de animal mare — cerb, căprioară, mistreţ — ceea ce îi atrăgea. Am încercat să mă încredinţez la ce se strîngeau, dar n-am putut străbate. Copacii carbonizaţi zăceau pretutindenea în încîlcituri de necrezut, piciorul se adîncea în ce­nuşă şi se poticnea în bolovanii ascunşi sub ea, vîntul, cît de uşor, ridica şperlă înecăcioasă.

Mi se părea că cerbii şi căprioarele care ieşeau seara la pă­şune în tăieturile ferite de foc vădeau o nelinişte neobişnuită. Ziua am văzut stoluri de păsărele zburînd ca speriate, dar nu-mi dau seama dacă erau în refugiu. În schimb, am observat o mare înmulţire a veveriţelor şi gaiţelor în regiunile apropiate de incendiile stinse. Probabil că erau cele scăpate de acolo.

O scenă interesantă mi-a povestit-o un excursionist care pe vremea aceea hoinărea cu tovarăşii lui prin Carpatii sudici. Ajunseseră la Muntele Dobrin din regiunea Lotrului şi au înnoptat la o stînă dinspre culmea lui. Păcurarii li s-au plîns de pagubele pe care le făcea un urs mare. Chiar cu o zi înainte rupsese un cal, în zilele trecute oi şi vite mari.

Şi sub Dobrin se aprinsese pădurea. Vîntul ducea tăciunii pînă departe, semănînd noi vetre de foc. În zorii zilei urmă­toare, cînd turiştii se pregăteau să plece mai departe, pătrund pînă la stînă nişte urlete înfiorătoare. Un animal în groaza morţii. Urletele veneau cam din acelaşi loc, prelung, repetat, din coasta de sub vîrful Dobrinului. Se aprinsese şi pădurea de acolo. Focul a cruţat un fel de insulă verde şi acum îi mînca marginile. Din mijlocul acestei insule veneau răcnetele. De cîteva ori au zărit oamenii ursul înconjurat de foc, cum alerga pe marginea brîului de flăcări, încerca să scape din în­cercuirea de moarte şi se lovea pretutindeni de primejdie. Se zbătea în ocolul de cîteva hectare şi urla în gura morţii. După un timp a găsit o portiţă, ca un coridor strîmt, rămasă aproape neatinsă. Turiştii, unii cu binocluri, l-au văzut pe urs avîntîndu-se şi răzbind prin această uşă de scăpare, pînă în pădurea încă în picioare.

Era de neînţeles cum l-a putut surprinde focul pe acel urs şi cum l-a înconjurat încă înainte de a fi recunoscut el primejdia. De reţinut este şi împrejurarea că, în strîmtorarea şi frica lui, ursul urla neîncetat, sălbatic, sfîşietor, cînd dureros cînd parcă în mînie...

După prăpăd rămîne leşul pădurii. Despuiat, negru, încre­menit în moarte. După un an, după doi, sămînţa adusă de vînt prinde colţ în pămîntul îngrăşat de cenuşă şi prăseşte altă să­mînţă. Mîna omului sădeşte puieţi de molid, care peste un veac vor fi pădure bătrînă. Încet-încet, verdele fraged acoperă trupul rănit al muntelui, vin gîzele, vin păsările, pe rînd. Ni­căieri nu-i iarbă mai dulce şi mai mustoasă decît cea din pârli­turile vechi. O găsesc degrabă cerbii şi căprioarele şi pun şi ele viaţă pe mormîntul care cu vremea e uitat, ca toate mor­mintele. Puterea vieţii e mai mare şi mai dîrză decît aceea a distrugerii, şi ea e cea care învinge.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor