Poveste de iubire(2)

Oliver Barrett IV                                        Senior

Ipswich, Massachussetts                            Philips Exeter

Vârsta: 20 ani1,                                          78m    83 kg

Ştiinţe Sociale

Reprezentativa colegiului: 1961, 1962, 1963

Selecţionata universitară: 1962, 1963

Se pregăteşte să urmeze cariera juridică.

În clipa asta Jenny trebuie să fi luat cunoştinţă de datele mele biografice din program. În trei rânduri îl pisasem pe Vic Claman, antrenorul, să se asigure dacă puştoaica şi-a primit ţidula.

- Pentru numele lui Dumnezeu, Barrett, parc-ai fi la prima întâlnire!

- Gura, Vic, că-ţi mut fălcile din loc.

  În timp ce ne făceam încălzirea, m-am ferit să fac cel mai mic semn în direcţia ei (ce stângăcie!), mai mult, nu i-am aruncat nici măcar o singură privire. Cred totuşi că impresia ei era că-i arunc priviri pe furiş. Vreau să spun că nu-mi explic altfel de ce şi-a scos ochelarii în timpul imnului: doar nu ca să dea onorul.

Pe la mijlocul celei de-a doua reprize, începusem să presăm: scorul era 0-0. Davey Johnston şi cu mine fuseserăm la un pas să le ciuruim plasa. Sesizând pericolul, Dartmouth, adică odioasele brute "verzi", începură să joace murdar. Ne-ar fi putut rupe două-trei picioare până să-i articulăm cum meritau. Suporterii se şi porniseră să huiduiască reclamând răzbunare. La hochei, din două una: dacă nu marchezi, răzbunarea înseamnă literalmente sânge. Dintr-un fel de "noblesse-oblige" eram necruţător în ambele alternative.

Centrul lor, Al Redding, se aruncă la atac trecând peste linia noastră de demarcaţie; intru în el, îl deposedez de puc şi trec la contraatac în jumătatea lor de teren. Suporterii urlau. Davey Johnston era pe stânga, dar mi-am zis: driblez până la capăt; portarul lor era un fricos şi jumătate; îl băgasem o dată bine în sperieţi pe vremea când juca la Deerfield. Dar n-apuc să şutez că apărarea lor tăbărâse pe mine: a trebuit să lunec în dribling prin jur, să nu scap pucul din crosă. Se făcuse o hărmălaie de 3 la 3 şi dăm unii în alţii ca chiorii. În asemenea situaţii, politica mea este de a pocni fără cruţare în dreapta şi-n stânga tot ce poartă culorile inamice. Undeva pe sub patine se afla fără doar şi poate şi pucul, dar pentru moment, eram exclusiv concentraţi să ne cotonogim la sânge.

Unul din arbitri fluieră.

- Hei, acesta: două minute pe tuşă!

M-am uitat la el. Arătă spre mine. Eu? Ce făcusem ca să fiu penalizat?

- Ce-am făcut dom'le? Da-o-ncolo, zău aşa!

Nu părea deosebit de interesat de perspectiva unui dialog cu mine. Strigă spre masa oficială: "Numărul 7, 2 minute!" Şi semnala autoritar, vânturându-şi braţele.

Am bodogănit puţin, căci aşa se poartă. Chibiţii aşteaptă să protestezi, indiferent cât a fost de flagrantă sau nu greşeala. Arbitrul tocmai îmi făcea semn cu mâna să părăsesc terenul. Clocotind de revoltă, am început să mă îndrept agale spre ţarcul de penalizare. Pe când mă cocoţam pe bancă, ascultând bocănitura patinelor pe scânduri, în urechi îmi răsună lătrătura difuzoarelor:

- Penalty. Barrett, Universitatea Harvard. Două minute. Pe tuşă.

Tribuna urlă "huo!"; câţiva coechipieri vociferau contestând integritatea morală ca şi calităţile vizuale ale arbitrilor. M-am instalat pe bancă, căutând să-mi trag răsuflarea, fără să privesc nici la tribună, nici pe teren, unde Dartmouth domina acum din punct de vedere numeric.

- Ce stai aici ca o gaură, în timp ce restul echipei joacă mai departe?

Era Jenny. M-am făcut că n-aud şi-am început să fac galerie pentru Harvard.

- Hai băieţii, acuma, nu lăsa pucul!

- Ce greşeală a fost asta, vrei să-mi explici?

M-am întors să-i răspund. În definitiv, era invitata mea.

- Am dat prea tare.

Şi mi-am văzut mai departe de treabă, urmărind pe coechipierii mei care încercau să-l împiedice pe Al Redding, ambalat să modifice scorul.

- Şi-i grav?

- Jenny, te rog, încerc să mă concentrez!

- În legătură cu ce?

- În legătură cu felul cum am să-i plătesc poliţa huidumei de Al Redding!

Urmăream mai departe desfăşurarea jocului, căutând să dau un sprijin - măcar moral - echipei mele.

- Va să zică joci "murdar"? Tocmai fixam din privire poarta noastră, pe dinaintea căreia roiau acum brutele în tricouri verzi. Muream de nerăbdare să reintru. Jenny insistă.

- Eventual mi-ai plăti şi mie "poliţa", nu-i aşa?

I-am răspuns fără să mă întorc.

- Chiar acum, dacă nu-ţi ţii gura.

- Am plecat. La revedere.

Până să întorc capul, dispăruse. Tocmai mă ridicam în picioare să mă uit în jur, când cineva mi-a atras atenţia că minutele de penalty trecuseră. Dintr-o săritură am fost pe teren.

Galeria salută zgomotos revenirea mea. Tribuna scanda: "Bar-rett s-a in-tors, ver-zii o duc prost!" Chiar din gură de şarpe, Jenny nu se putea să n-audă acest entuziasm colectiv, declanşat de reapariţia mea. Aşa că de ce să-mi pese de dispariţia ei?

Dar unde dispăruse?

Al Redding trage necruţător, portarul respinge la Gene Kennaway, Kennaway deschide spre jumătatea terenului în apropierea mea. Lunecând în direcţia pucului, mi-am zis că dispuneam de o fracţiune de secundă ca să arunc o privire spre tribună, după Jenny. Am privit. Am zărit-o. Era într-adevăr acolo.

Următorul lucru de care am fost conştient era că mă întinsesem pe gheaţă cât eram de lat. Două huidume "verzi" tăbărâseră pe mine, îmi buşisem fundul de gheaţă, şi - Doamne sfinte! - îmi simţeam obrazul plesnind de ruşine. Barrett la pământ! Dinspre galeria suporterilor noştri credincioşi auzeam strigăte de protest că mă făcusem de râs. Chibiţii microbişti care ţineau cu Darmouth intonau urale.

- Daţi în ei! Daţi în ei!

Ce-o fi zicând acuma Jenny?

Dartmouth presa din nou şi, pentru a nu ştiu câta oară, portarul nostru respinsese o lovitură foarte periculoasă. Kennaway pasează lui Johnston, care deschide scurt către mine (între timp mă ridicasem în picioare). Galeria intră în delir. Acuma! Ăsta trebuie să fie gol! Cu pucul în crosă, mă avânt cu toată viteza în jumătatea de teren a "verzilor". Doi tipi din apărare o şi porniseră glonţ spre mine.

- Hai, Oliver! Acuma! Fă-i praf! Nu te opri!

Deasupra harmalaiei galeriei, răsună glasul ascuţit al lui Jenny. Avea un timbru delicios de violent. Driblez pe primul fundaş, intru în al doilea cu toată forţa, animalul se prăbuşeşte depăşit, apoi, în loc să şutez de pe picior greşit, pasez cuminte înainte, lui Davey Johnston care era lansat pe aripa dreaptă. Davey şutează imparabil. Gol!

În clipa următoare ne îmbrăţişăm cu toţii în entuziasmul general. Eu, Davey Johnston, ceilalţi. Ne ridicăm în braţe unii pe ceilalţi, ne sărutăm, ne înghiontim în spinare, ţopăim de bucurie pe gheaţă. Tribuna era în delir. Tipul de la Dartmouth pe care-l pocnisem încă nu reuşise să se ridice în picioare. Galeria începuse să azvârle cu programele pe gheaţă. Asta a fost lovitura de graţie. (De fapt e o metaforă: fundaşul s-a sculat îndată ce şi-a tras răsuflarea). I-am făcut terci cu 7-0.

De-aş fi sentimental, şi aş ţine la Alma Mater destul de mult ca la mine în odaie să arborez fotografii pe pereţi, nu cred c-aş alege nici Winthrop House, nici Mem Church: aş alege o poză cu Dillon. Dillon Field House. Căci căminul meu spiritual la Harvard - dacă am avut parte de aşa ceva - a fost Dillon Field House, sala sportului. Nate Pusey n-are decât să-mi anuleze diploma, dacă vrea. Dar asta e, şi nu mi-e ruşine s-o spun: Biblioteca Widener înseamnă pentru mine infinit mai puţin decât Dillon House. În fiece zi, cât timp am fost la colegiu, Dillon House era locul unde mă duceam cu regularitate toate după amiezile: acolo mă găseam cu fraţii, acolo ne împungeam unii pe alţii în vesele înjurături, acolo lepădam ţoalele "civilizaţiei", redeveneam o "glorie" primară. Ce senzaţie minunată să încalţi jambierele, să tragi pe tine bătrânul tricou cu nr. 7 (cândva am avut şi coşmaruri că-mi schimbaseră numărul; dar asta nu s-a întâmplat!), ce plăcere să-ţi iei apoi în primire patinele şi s-o porneşti spre Watson Rink!

Înapoierea la Dillon, după antrenament, era şi mai plăcută încă. Să smulgi de pe tine echipamentul lipicios de sudoare, să te îndrepţi ţanţoş, în pielea goală, spre vestiar ca să-ţi iei prosopul!

- Cum a mers azi, Ollie?

- Baban, Richie, baban de tot, Jimmy.

Apoi, la duşuri, interminabilele taclale despre cine a făcut nu ştiu ce, nu ştiu cui, de nu ştiu câte ori aseară, sau sâmbătă. "Este că i-am avut pe porcii de la Mount Ida"? ... Personal aveam în plus şi locul meu privilegiat de meditaţie solitară. Blagoslovit mai demult cu un accident la genunchi (da, blagoslovit: n-aţi văzut adeverinţa mea de recrutare?), eram obligat la masaj şi hidroterapie după fiecare joc sau antrenament. Stând şi privind în apă ochiuri şi inele, vârtejurile ce dansau în jurul genunchiului meu, aveam timp berechet să-mi fac, de pildă, inventarul loviturilor şi vânătăilor primite (într-un sens şi astea îmi făceau plăcere), şi mă lăsam furat apoi de gânduri despre totul şi orice. Astă seară îmi venea în minte golul, pasa aceea genială, selecţionarea mea (aproape sigură) pentru a treia oară consecutiv în reprezentativa universităţii.

- Masaj, masaj? Aşa băiatu'!

Era Jackie Felt, antrenorul şi - din propriul lui mandat - directorul spiritual al echipei.

- Bat tactul, Felt, parcă-i în ritm, nu?

Jackie fredona câteva măsuri şi faţa i se lumină de un rânjet prostesc.

- Îţi spun eu ce nu-i în ordine cu genunchiul tău paradit, Ollie.

Fusesem consultat de cei mai buni ortopedişti ai Coastei de Est, dar Felt ştia mai bine.

- Nu te alimentezi corect. Sincer, nu mă interesa deloc ce-mi spunea.

- Nu mănânci destul de sărat. Poate dacă-i cânt în strună o să mă slăbească.

- Ok, Jack, am să încep să pun mai multă sare în mâncare.

Doamne, ce încântare pe el! Cu faţa lui stupidă, înseninată de sentimentul sarcinii îndeplinite, Jackie Felt ieşi din baie. În orice caz, eram din nou singur. Cu tot corpul meu plăcut învineţit, m-am cufundat în vârtejul de apă din cadă, am închis ochii şi am rămas aşa, nemişcat, scăldat până la bărbie în apă caldă. Ahhh, ce plăcere!

Dar, Dumnezeule! Jenny! M-o fi aşteptând afară. Sper că da! Sper că n-a şters-o, Doamne fereşte! Cât timp s-o fi scurs de când mă lăfăi aici, la căldură, pe când ea afară face probabil piroane? Am trecut imediat la ameliorarea recordului meu personal de îmbrăcare rapidă. Nu eram, cred, perfect uscat în clipa când împingeam uşa mare de la ieşire.

Aerul rece mă izbi în piept.

Cerule, ce ger! Şi întuneric. Mai erau, ici-colo câteva grupuri răzleţe de suporteri. Majoritatea frecvenţi ai hocheiului de pe vremuri, foşti coechipieri care, mintal, n-au lepădat nici până în ziua de astăzi jambierele. Tipi ca bătrânul Jordan Jencks, cel ce nu lipseşte de la niciun meci - nici acasă, nici în deplasare. Şi totuşi, cum de era cu putinţă? Jencks, fireşte, era putred de bogat. Dar, la urma urmei, pentru ce?

- Te-au cotonogit urât, Oliver?

- Da, Mr. Jencks. Aţi văzut ce joc practică indivizii.

Mă uitam peste tot după Jenny. Să fi plecat singură, pe jos, la Radcliffe?

- Jenny?

M-am îndepărtat câţiva paşi de grupul microbiştilor, căutând-o din priviri cu disperare. Dintr-o dată, iat-o că iese de după un boschet îmbrobodită într-un şal, din care nu-i ieşeau la vedere decât ochii.

- În sfârşit, Preppie! Cred c-am făcut degerături aşteptându-te.

Ce fericit eram c-o văd!

- Jenny!

Nu ştiu cum, din instinct, am sărutat-o simplu pe frunte.

- Am spus eu că-ţi dau voie?

- Ce anume?

- Am spus că-ţi dau voie să mă săruţi?

- Iartă-mă. Eram ambalat.

- Eu nu.

Eram singuri, singurei, o adevărată plăcere - doar noi doi; şi întuneric; şi frig; şi târziu. Am sărutat-o iarăşi. Nu însă pe frunte şi nici din vârful buzelor. A durat o bună bucată de timp, o clipă nespus de plăcută. Când ne-am oprit, mâinile ei mă mai ţineau aşa cum apucaseră din primul moment - de mâneci.

- Nu-mi place, spuse ea.

- Ce anume?

- Faptul că-mi place.

Pe când ne întorceam pe jos spre colegiu (aveam maşină, dar Jenny a vrut să facem puţină mişcare), m-a ţinut mai departe de mânecă. Precizez: nu de braţ, de mânecă. Nu-mi cereţi să vă explic aşa ceva. Când am ajuns la poartă, la Briggs Hall, nu i-am dat nici un sărut de noapte-bună.

- Jen, ştii ce, câteva luni de zile s-ar putea să nu-ţi dau nici un telefon ...

A tăcut o clipă. O bună bucată de timp.

Apoi m-a întrebat:

- De ce?

- ... şi totodată, la fel de bine, s-ar putea să te sun chiar în clipa când revin acum în dormitor.

I-am întors spatele şi-am început să mă îndepărtez.

- Du-te dracului! am auzit-o murmurând din prag.

Am pivotat din nou şi am tras atunci imparabil de la 15 metri.

- Fii atentă, Jenny: cu barda ştii să dai, dar habar n-ai să încasezi!

Ce n-aş fi dat atunci să-i văd expresia de pe faţă! Dar considerente bine întemeiate, de ordin strategic, mă obligară să mă abţin.

Când am deschis uşa, colegul meu de cameră Ray Stratton, era într-o partidă de poker cu doi tipi din lotul de fotbal.

- Ura, băieţii!

Mi-au răspuns cu mormăiturile de rigoare.

- Ce-ai împuşcat pe ziua de azi, Ollie? întrebă Ray.

- O pasă genială şi un gol, am răspuns eu.

- În găleată după Cavilleri.

- Pliscul! am răspuns.

- Cine mai e şi asta, întrebă unul dintre mastodonţi.

- Jenny Cavilleri, răspunse Ray. O melomaniacă, tipul leşinat.

- Aha, o ştiu, spuse celălalt. Genul tabachera-ferecată.

Am ignorat conversaţia acestor porci vulgari şi mi-am văzut de treabă descurcând firul telefonului pe care pornisem să-l bag la mine în odaie.

- Cântă la pian cu orchestra "Bach Society", adăugă Stratton.

- Dar cu Barrett la ce instrument o fi cântând?

- Greu de precizat!

Răcnete, grohăituri, hohote înăbuşite. Indivizii se prăpădeau de râs.

- Domnii mei, am onoarea să vă anunţ că mi se fâlfâie; la revedere!

Am închis uşa, pe zgomotul de fond al unui nou val de sunete subumane, m-am descălţat, m-am aruncat în pat şi am format numărul lui Jenny.

Vorbeam în şoaptă.

- Jen? ... ce mai faci?

- Da, poftim?

- Jen ... ce-ai spune dacă te-aş informa ..

Ezitam. Ea rămăsese în aşteptare.

- ... dacă ţi-aş spune, că m-am îndrăgostit de tine.

A urmat o mică pauză. Apoi, cu o voce foarte blândă:

- Aş spune... că mănânci castane.

Şi-a închis.Nu eram nefericit. Şi nici surprins.

Erich Segal - Love story