Din povestirile lui Dürrenmatt(2)

Ajutorul de călău

Blocurile paralelipipedice de piatră sunt moarte. Aerul e ca de piatră. Pămîntul apasă din toate părţile. Din crăpături se scurge apă rece. Pămîntul supurează. Întu­nericul stă la pîndă. Cleştii de tortură visează. Focul lu­minează în somn. Chinurile sunt lipite de pereţi. Sta ghemuit într-un colţ. Urechea-i este atentă. Orele se tîrăsc. Se ridică. Sus de tot se deschide o uşă. Focul se trezeşte, izbucnind în flăcări roşii. Cleştele se mişcă. Fu­niile se încordează. Chinurile părăsesc pereţii şi coboară asupra tuturor lucrurilor. Camera de tortură începe să respire. Se aud paşi apropiindu-se.

    Schingiuieşte. Pereţii gîfîie. Blocurile de piatră urlă. Dalele de piatră gem. Din crăpături se holbează iadul. Aerul este plumb ce clocoteşte. Focul se revarsă peste carnea albă. Fusceii scării se încovoaie. Secundele sunt eterne.

Se ghemuieşte din nou în colţ. Ochii îi sunt goi, mîinile ca de gheaţă. Părul se lipeşte. Camera de tortură e obo­sită. Sîngele se scurge. Blocurile de piatră încremenesc. Greaţa se revarsă printre gratii. Tăcerea este sugrumă­toare. Timpul se trezeşte. Secundele încep să pipăie, iar orele se succed una alteia. Focul linge ultimii cărbuni.

Noaptea zace peste oraş. Stelele sunt galbene. Luna, cafenie. Casele se tîrăsc pe pămînt. Străbate o ulicioară şi intră în cîrciumă. Făcliile ard negru. Oamenii fug. Vinul este sînge vechi. Cineva ţipă. Departe se mişcă un scaun. Se aud cuvinte deocheate. O femeie cu pielea albă. O mînă o cuprinde. Se aude uşa. Se face linişte. Un străin se aşează lîngă el.

Se uită la mîinile străinului. Sunt subţiri. Degetele se joacă cu un baston. Mânerul de argint sclipeşte. Faţa îi este palidă. Ochii, ca nişte hăuri. Buzele se întredeschid. Străinul începe să vorbească.

Eşti ajutorul de călău. Eşti ultimul dintre oameni. Cel mai urît. Am aur. Am o nevastă şi doi copii. Am prie­teni. Cîndva nu voi mai avea nimic. Voi îmbătrîni. Voi muri. Voi putrezi. Voi deveni ceea ce eşti tu. Viaţa mea este o coborîre în nimic. A ta este totuna cu nimicul. Te invidiez. Eşti cel mai fericit dintre oameni.

Am gustat toate plăcerile. Insă plăcerea a dispărut ca un balon de săpun. A rămas greaţa. Plăcerea ta este inepuizabilă. Este eternă. Tu schingiuieşti. Sub mîinile tale se destramă iluzia de om. Rămîne o fiară ţipînd. Cea mai mică mişcare a ta provoacă o teamă nemăsurată. Eşti începutul şi sfîrşitul. Îţi propun ceva. Hai să ne schimbăm înfăţişările! Tu să-mi iei nevasta. Banii. Ti­nereţea. Puterea. Eu să fiu ajutor de călău. Să ne întîlnim peste doi ani. Să nu uiţi. Altfel rămînem schimbaţi pe vecie.

Vorbele străinului îi lovesc ca nişte ciocane urechile. Cade un pahar. Vinul se împrăştie pe masă. Pe podea sunt cioburi. Priveşte faţa străinului. E frumoasă. Hainele bogate. Sărută mîinile subţiri. Se aude rîzînd

Cei doi intră într-o sală. Umbrele zboară peste pereţi. Ferestrele sunt goale. De tavan atîrnă lilieci. Podeaua este oglindă. In pateră arde un foc albastru. Fumul se ridică vertical. Îi întinde mîinile străinului. Lumina se întunecă. Umbrele se desprind de pe pereţi. Aerul cîntă. Liliecii de pe tavan se leagănă ca nişte mici clopote, în­coace şi încolo. Ferestrele se mişcă în balamale. Îl vede pe ajutorul de călău.

O arătare gigantică informă. Cresc buboaie. Se între­zăreşte o pocitanie în descompunere. Un ochi se holbează roşu. Pupila este o tumoare. Din gură-i curg bale. Fuge.

Trece pe uliţe. Pasul îi devine mai liniştit. Este hotărît să nu se mai întoarcă. Mîinile-i subţiri se joacă cu bastonul. Soarele răsare. Casele strălucesc. Cerul, o mare întinsă. Oamenii merg la lucru. O fată îi zîmbeşte.

Intră într-o casă. Pereţii sunt albi. Cîinii se retrag din calea lui. Servitorii fac plecăciuni. Îi sărută pe copii. Vine o femeie. Este gingaşă. Are părul blond. Picioarele-i sunt mici. El rîde. Ea îl îmbrăţişează. O mîngîie pe sîni.

Noaptea e tăcută. Ziua, departe. Camera respiră regulat. Întunericul este cald. Ea doarme goală. Pielea-i este ca un nor.

Zilele trec. Lunile se duc. Se scurge un an. Uliţele sunt pustii. Mîinile se joacă cu bastonul. Argintul luceşte. Cerul apasă pămîntul. Pămîntul este alb. Zăpada scîrţîie. Merge pe o alee. O ramură zace pe zăpadă. Un copilaş ţipă. Ramura este ca un cleşte de tortură.

Stă în jilţ. E întuneric. Bea. Vinul e sînge vechi. În­tunericul se strecoară în pori. Tăcerea torturează. Focul din cămin arde cu vîlvătăi roşii. Zidul alb de alături are o crăpătură. Loveşte tencuiala cu vîrful cizmei. Apar blo­curile de piatră. Se ridică şi iese. Biciuieşte cîinele pînâ-l omoară.

Se apropie momentul. Dă o petrecere. Sala e plină de zgomot. Mesele se încovoaie. Luminile pîlpîie pe feţe. Femeile au umeri rotunzi. Bărbaţii rîd. Umbrele zboară peste pereţi. Se aud cuvinte deocheate. Sărută. Ea îşi rupe rochia. Vinul curge pe masă. Sîngele picură. El sare în picioare. Se grăbeşte. Se năpusteşte pe uliţe. Casele şuieră. Turnurile se înalţă ca nişte suliţe spre cer. Uliţa coboară. Casele se strîng unele în altele. Îi închid drumul, îşi face loc şi se năpusteşte în sală. Patera e sfărîmată. Ferestrele se holbează la el. Podeaua este acoperită cu lilieci morţi. Aşteaptă. Buzele îi tremură. Ajutorul de călău nu vine.

Se furişează înapoi. Cerul este ardezie rece. Casa lui e palidă. Soţia doarme. Zace tăcută. Părul îi e ca aurul. El ridică făclia. Focul se revarsă pe carnea albă. Patul este o masă de tortură. Cineva geme. Sîngele e roşu.

Stă jos. Tace. Lumina e stridentă. Oamenii trec prin faţa unei ferestre. Judecătorii vorbesc. Se ridică. Jude­cătorii cuvîntă.

Coridorul duce tot mai adînc. Este îngust. Podeaua de piatră. Pereţii sunt blocuri de piatră.

Se deschide o uşă. Camera e dreptunghiulară. Un foc îşi îndreaptă vîlvătăile spre el. Aerul e umed. Din colţ se desprinde o umbră. Cleştele se ridică din foc. Umbra se apropie. El ţipă. Este ajutorul de călău.

Este doborît pe podea. Din gură îi iese un urlet. Ta­vanul de piatră cade. Aerul lipeşte porii. Greutăţile sunt globuri pămînteşti care gem. Camera de tortură e lumea. Lumea e chin. Ajutorul de călău e Dumnezeu. El torturează.

Un om strigă :

De ce nu ai venit ?

Dumnezeu rîde :

De ce să devin din nou om?

Un om geme :

De ce mă torturezi ?

Dumnezeu rîde :

N-am nevoie de umbre.

     Un om moare.