Din povestile lui Emil Garleanu (13)

Patima

Din fundul canapelei unde stam împreună, eu şi căpitanul, se vedea tocmai în a treia odaie, unde începuse jocul de cărţi. Se vedea bine faţa slabă, suptă de nesomn, a gazdei. Îi zăream mişcările nervoase ale capului, puţin piezişe, îndreptate către vecinul din stânga, un profesor, venit de curând în oraş, al cărui fel de joc nu se cunoştea încă. Se lămurea, în toată grosimea lui, în celalt capăt al mesei, trupul maiorului, plecat peste masă, într-aceeaşi înclinare caraghioasă cum obişnuia să se lase peste gâtul calului, la instrucţie, pe câmp. În vreme ce partenerul al patrulea, prefectul judeţului, cu spatele la noi, sălta din când în când, cu aceeaşi săritură de om înţepat pe neaşteptate. Am privit câtăva vreme acest tablou tăcut: nu se auzea o vorbă. Apoi căpitanul îmi trecu o mână pe după mijloc, îmbiindu-mă în odaia din fund, tocmai în sufragerie. Aici cerurăm două pahare cu ceai. M-am aşezat la masă. Căpitanul era însă nervos, nu îşi găsea astâmpăr. Mă întrebă deodată:

            — Ce te face să nu joci cărţi?

— Nu ştiu, i-am răspuns, dar simt că niciodată n-o să pun mâna pe ele.

— Pe mine, urmă el, m-a îndepărtat de ele o amintire tristă, pe care o să ţi-o spun.

Căpitanul începu să se plimbe prin odaie, între fereastră şi sobă, apoi, cu glasul lui răsunător, care se revărsa uneori în gâlgâiri puternice, ca şi cum ar fi comandat, începu să povestească:

...Poate să fi avut vreo cincisprezece ani când am început să înţeleg şi eu oarecare rosturi ale lumii acesteia. Şi am avut nenorocul, sau poate norocul, să deschid ochii pe unele întâmplări a căror dezlegare mi-a slujit în tot restul vieţii mele, uneori în bine, alteori în rău. Mi-am petrecut copilăria, după cum ţi-am mai spus, într-un târg de graniţă, într-un târg mic, unde întâmplările sunt rare, dar, oricând sunt, se ştiu de-a-fir-a-părul de către toată lumea.

Aşa se face că şi povestirea ce va urma ar putea fi spusă de către toţi cei de acolo, întocmai ca şi de mine, care am fost un martor de aproape al ei... Locuiam pe uliţa „cea boierească“. Drept în faţa casei noastre, fereşti în fereşti, locuia un boier, cuconul Gavrilaş — Gavrilaş Barbu sau Gavrilaş Corbu, nu-mi aduc aminte, numele de familie îmi scapă. Zid în zid cu noi, deci în preajma cuconului Gavrilaş Corbu, stătea un alt boier, pe care târgul îl poreclise, pentru averea risipită în tinereţe, Mână-Spartă. La dreptul, această poreclă se cuvenea amândorura. Şi unul şi altul vânturaseră miile de galbeni cum vântură copiii, vara, colbul de pe drum. Şi această lepădare de bani avea de pricină  o patimă, dar o patimă, dragul meu, care cotropeşte ca focul, care se revarsă ca apa când se prăbuşeşte în înec. Aceşti doi oameni pierduseră tot, tot, înţelegi tu? Nu le rămăsese decât banul pentru hrana zilnică şi lucrurile din casă. Aşa se face că, după ce se întoarseră de prin străinătăţi, dânşii s-au apropiat, găsindu-şi unul în altul scăparea de urâtul ce se cobora cu aripile întinse peste viaţa lor mohorâtă.

Şi au început să joace cărţile înainte. Bani nu mai aveau, atunci — care dintre ei doi şi-o fi dat părerea? — au început să joace pe lucrurile din casă. Când am priceput ce se petrece în casa din faţă, când am înţeles de ce nu călcase piciorul tatei, o dată măcar, peste pragul portiţei înflorite, şi de ce dânsul se ferea, ca de o molimă, să se întâlnească cu cei doi vecini, faptul era vechi de peste şase ani.

Atunci am căutat să văd lucrul mai de aproape... Cărţile se jucau numai la cuconul Gavrilaş, într-acelaşi loc, lângă fereastra a doua din partea stângă. Eu, unul, nu i-am văzut începând jocul; îl începuseră cu şapte ani înainte; acum îl urmau. Poate aveau un răgaz de un ceas, două pe zi, şi tot atâta pe noapte. Dimineaţa, când mă sculam să-mi revăd lecţiile, la fereastra ceea totdeauna licăreau cele două mucuri ale lumânărilor pe sfârşite.

Şi deasupra foiţelor de hârtie, capetele buhoase, aproape fără ochi, de adânciţi ce erau în orbite, tremurau în neastâmpărul dorului de câştig. La început jucaseră pe bivoliţele, pe caii, pe trăsura ce mai rămăsese cuconului Gavrilaş. Când câştiga Mână-Spartă, nevasta lui purta caleaşca ferfeniţită, de scăpărau uliţele bolovănite ale târgului, iar la hopuri roţile săreau de un cot. Doar nu era a ei! Vai de bietul vizitiu, care trecea de la un stăpân la celalt, odată cu trăsura şi caii.

În urmă de tot, cuconul Gavrilaş vându trăsura, nemaiavând ce mânca. Şi atunci veni rândul lucrurilor. Socotelile de zi se făceau seara; cele de noapte — dimineaţa; atunci se perindau, de la unul la altul, şi lucrurile câştigate. Seara, mai cu seamă, se strângea toata mahalaua să vadă ce a pierdut unul, ce a câştigat altul. Am văzut, dragul meu, mese, scaune, oglinzi, tricheluri, divanuri, tablouri — două gospodării întregi ticsindu-se când într-un loc, când într-altul.

De multe ori, unul dintre dânşii pierdea toată mobila unei odăi, şi atunci, pe ferestrele deschise, se vedeau pereţii goi, cu piroanele negre înfipte într-înşii, plini de păinjenişul ţesut ani întregi de la un capăt la altul al odăii. Da’ ploua, da’ ningea, mutarea se făcea, căci, Doamne fereşte, nu încuviinţa unul o zăbavă, cât de mică, în plata datoriei. De multe ori, dimineaţa, în zilele de sărbătoare, când nu mă duceam la şcoală, tresăream de vuietul unui divan, odată chiar de al pianului nevestei cuconului Gavrilaş, trântit în mijlocul uliţei de către acei ce nu-l puteau căra. Oglinzile ajunseră nişte cioburi, scaunele erau rupte şi aveau câlţul ieşit, telurile scoase. Parcă pustiise şi mistuise focul. De la o vreme însă lucrurile începuseră să treacă numai din casa cuconului Gavrilaş dincolo. Norocul îl părăsise cu totul: într-o săptămână rămăsese numai cu paturile. Pe ce o să mai joace? mă gândeam eu. Când, într-o seară, slugile purtară din ograda nenorocosului cel din urmă lucru: un tablou mare, acoperit. Tinuse mult, tare mult, conul Gavrilaş la dânsul, şi mai cu seamă nevasta lui. Când l-au scos pe poartă, amândoi îl urmăriră cu privirile de la fereastră. A doua zi îl câştigă din nou. Tabloul, tot acoperit, făcu plimbarea înapoi.

Schimbul acesta, o zi al unuia, o zi al celuilalt, s-a perindat vreo săptămână. Într-o dimineaţă, pe o ploaie repede şi-un vânt năprasnic, slugile scoaseră tabloul pentru cea din urmă oară din odaia adevăratului stăpân. Când voiră să iasă în uliţă, vântul se năpusti în prostirea(*) ce-l acoperea, slugile şovăiră, clătinându-se, şi prostirea zbură de pe faţa lui ca o bucăţică  de hârtie. De la fereastra unde eram, într-o ochire repede, văzui înfăţişarea mândră a unei femei, cu faţa albă, cu ochii întunecaţi, cu o mână pe rezemătoarea jilţului în care sta, cu ceealaltă la piept, pe nişte dantele, poate. Semăna bine cu soţia cuconului Gavrilaş. Era mama ei. În aceeaşi clipă, cuconul Gavrilaş, numai în jiletcă, alergă să ajute, aplecară tabloul şi-l duseră dincolo... Din ziua aceea n-au mai jucat. Supărarea, nopţile nedormite, poate o răceală căpătată în ziua ploioasă în care ieşise dezbrăcat afară culcară pe nenorocosul boier în pat. A zăcut o săptămână şi, într-o dimineaţă, în odaia în care altădată  licărea mucul lumânărilor sleite, se înălţau flăcările gălbui ale făcliilor de ceară. Pe divan, cuconul Gavrilaş dormea cel mai liniştit somn. L-au îngropat într-o zi frumoasă, plină de soare şi de miros de liliac. Se împrimăvăra. M-am dus să-l văd. Era întins într-un sicriu vopsit albastru, în mijlocul odăii goale. Când l-au scos în uliţă, să-l puie în pataşcă, nevasta lui a privit spre casa celuia ce-i sărăcise. Şi, ca şi când ar fi zărit pe cineva, întinse braţele şi izbucni într-un strigăt deznădăjduit: „M-aţi lăsat amândoi!“

Cine dintre cei de faţă va fi înţeles rostul acestor cuvinte? Am întors capul, privind într-acolo; pe fereastra deschisă, ca printr-o ciudată întâmplare, se zărea, într-un colţ, tabloul. Am lăsat să pornească mortul, apoi, pentru că nu era nimeni, m-am apropiat. Am stat mult şi l-am putut vedea bine. Cu ochii întunecaţi, acoperiţi parcă de pânza lacrimilor, plecată, ca şi când ar fi voit să se coboare din ramă, cu faţa albă în bogăţia părului negru, mama părea că jeleşte durerea adâncă a fetei ei. Mâna dreaptă strângea rezemătoarea jilţului, iar cealaltă, acum vedeam desluşit, ducea batista la ochi. Ce presimţire vremelnică va fi încremenit mâna tinerei femei de pe atunci în această mişcare de durere?...

Căpitanul se opri, duse mâna la ochi şi rămase aşa câteva clipe.

            — Parcă o văd încă, adăugă dânsul.

Fără să mai spunem un cuvânt, fără să luăm de la cineva „seara bună“, am plecat. În uliţă ne-am dat mâna şi ne-am despărţit.

(*) Prostire—cearşaf.