Pe vreme ploioasă
Şi iată că se ivi prima zi ploioasă din timpul călătoriei. Când se aflaseră prin părţile lacului Vomb, gâştele sălbatice se bucuraseră de vreme frumoasă, dar în ziua în care porniră spre miazănoapte începu să plouă. Năpârstoc stătuse ceasuri întregi ud leoarcă pe spinarea gâscanului şi dârdâia de frig. În dimineaţa zilei în care plecaseră la drum era senin şi vreme liniştită. Gâştele se înălţaseră în văzduh fără nicio grabă, cu Akka în frunte, celelalte urmând-o în două şiruri oblice, după cum cerea rânduiala. Din pricină că se grăbeau, nu avuseseră răgaz să ocărască vietăţile rămase pe pământ. Neputând totuşi să stea mute, cântau neîncetat, în tact cu bătaia aripilor, cântul lor obişnuit de ademenire:
— Unde eşti? Eu sunt aici! Unde eşti? Eu sunt aici!
Zburând deasupra ogoarelor pentru cultura cartofilor, care se găsesc în număr destul de mare în ţinutul din preajma oraşului Kristianstad, dar care erau încă nesemănate şi negre, ele prinseră a striga:
— Treziţi-vă şi apucaţi-vă de treabă! Are cine vă deştepta acuma. Aţi trândăvit destulă vreme!
Gând zăreau de sus niscaiva oameni care se grăbeau să se ferească de ploaie, îi dojeneau spunându-le:
— Ce vă grăbiţi aşa? Nu vedeţi că plouă turte şi lipii, turte şi lipii?...
Un nor mare şi gros care înainta cu repeziciune spre miazănoapte se ţinea scai de cârdul de gâşte. Băgând de seamă că rămâne mereu în preajma lor, gâştele îşi închipuiseră că târau norul după ele. Şi cum tocmai în acel timp zăriră sub ele nişte grădini întinse, începură să strige foarte mândre:
— Vă aducem dediţei! Vă aducem trandafiri! Vă aducem flori de măr şi muguri de cireş! Vă aducem mazăre şi fasole, napi şi varză! Cine vrea să le ia! Cine vrea să le ia!
Astfel de strigăte se auziră pe când se revărsau primele averse pe pământ, şi un răstimp toţi fură bucuroşi de ploaie. Dar cum ploaia ţinu toată după-amiaza, gâştele îşi pierdură răbdarea şi începură să strige la pădurile însetate din preajma lacului Ivö:
— Nu v-aţi săturat de ploaie? Nu v-aţi săturat de ploaie?
Cerul se întuneca mereu, iar soarele stătea bine ascuns, neştiind nimeni unde se află. Ploaia cădea tot mai deasă, ciocănind aripile gâştelor sălbatice şi căutând să răzbească până la piele prin penele unsuroase ce le acopereau trupurile. Pământul era învăluit în aburi de ploaie. Lacurile, munţii şi pădurile se făcuseră una, contopindu-se într-o încâlceală căreia nu-i puteai da de rost, iar semnele după care se călăuzeau gâştele nu se mai puteau desluşi. Zburătoarele înaintau tot mai încet şi strigătele lor voioase amuţiseră, în timp ce bietul Năpârstoc tremura de frig de nu mai putea.
Câtă vreme se aflase pe spinarea gâscanului, călătorind prin văzduh, băiatul nu-şi pierduse totuşi curajul. După-amiază însă, gâştele coborâră sub un pin chircit în mijlocul unei turbării mari, unde domnea frigul şi era multă umezeală. O parte din ele îşi găsiră adăpostul în câteva tufe acoperite de zăpadă, în timp ce altele stăteau fără niciun acoperământ într-o mlaştină pe jumătate dezgheţată. Dar şi în această împrejurare, Năpârstoc tot mai dădu dovadă de curaj. Începu să alerge sprinten şi voios de colo până colo, ca să caute boabe de răchiţele şi afine îngheţate. Veni totuşi seara, şi pământul se cufundă într-o beznă adâncă, lugubră şi înfiorătoare, prin care nici ochii ageri ai lui Năpârstoc nu mai puteau răzbate. Băiatul se ghemui sub aripa gâscanului, dar nu putu să adoarmă, fiind ud şi rebegit de frig. În timp ce se perpelea aşa, îi ajunseră la ureche fel de fel de zvonuri neînţelese, duduit de paşi tainici şi glasuri ameninţătoare. Pe neaşteptate îl cuprinse o spaimă atât de grozavă, încât nu mai ştia încotro s-o apuce. S-ar fi dus bucuros undeva, unde ar fi găsit foc şi lumină.
„Ce-ar fi dacă aş cuteza măcar în noaptea asta să mă adăpostesc într-o casă de om? îşi zise el. Barem să mă încălzesc o clipă la gura sobei şi să capăt o îmbucătură... Iar înainte de răsăritul soarelui m-aş întoarce din nou la gâştele mele sălbatice...”
Zis şi făcut. Se strecură de sub aripa gâscanului şi sări jos. Nu-l trezi şi nu le trezi nici pe gâşte. În tăcere şi nevăzut de nimeni o porni la drum, străbătând turbăria.
Habar n-avea unde era, dacă se afla în Scania, în Smoland ori în Blekinge.
Nu mersese prea mult, când zări un sat mare şi îşi îndreptă paşii într-acolo. După puţin timp dădu şi de un drum. O luă pe aici şi în curând se pomeni pe uliţa satului, lungă de nu se mai sfârşea, cu copaci pe margini şi cu ogrăzile una lângă alta.
Năpârstoc ajunsese într-unul din acele sate mari pe care le întâlneşti des când urci la deal în interiorul ţării, dar nu se prea văd la câmpie. Casele erau făcute din lemn şi foarte frumoase. Cele mai multe aveau acoperişuri aplecate şi frontispicii chenăruite cu frize. Cerdacurile erau împodobite cu geamlâcuri colorate, pereţii daţi cu vopsele în ulei, iar cercevelele ferestrelor erau albastre, verzi şi chiar roşii. Mergând aşa pe uliţă şi tot uitându-se la case, băiatul auzea răzbătând dinăuntru vorbe şi râsete de oameni care stăteau la adăpost în odăi călduroase. Nu putea desluşi bine vorbele, dar glasurile omeneşti i se păreau nespus de frumoase.
„Ce-ar zice ei, oare, dacă aş bate la uşă şi i-aş ruga să-mi dea voie să intru?” se gândi el.
Asta şi avea de gând să facă, dar nu-i mai era teamă de întuneric de când văzuse ferestrele luminate. În schimb simţea iarăşi sfiala care-l cuprindea ori de câte ori se apropia de fiinţe omeneşti.
„Mă duc să dau întâi o raită prin sat, şi pe urmă o să cer voie vreunui gospodar să mân acolo peste noapte!” se încuraja el.
Una din case avea balcon. Chiar în clipa în care băiatul trecu prin faţa ei, uşile de la balcon se deschiseră şi o lumină galbenă străbătu afară prin nişte perdele subţiri şi uşoare. În balcon apăru o femeie tânără şi frumoasă foc, care se rezemă de balustradă.
— Plouă, semn că vine primăvara! zise ea, c-un glas argintiu.
Când o văzu, băiatul simţi o teamă ciudată. Îi venea parcă să plângă. Pentru prima oară simţea o oarecare nelinişte că se izolase de oameni, că se despărţise de lumea în care trăise până nu demult.
Trecu apoi pe lângă o prăvălie în faţa căreia se afla o semănătoare. Se opri să se uite la maşină, iar pe urmă se sui pe capră şi se aşeză acolo. Stând aşa, începu să plescăie din buze, făcându-se că mână caii. În acelaşi timp însă se gândea cât de plăcut ar fi să conducă pe ogor o maşină aşa de arătoasă. Pentru o clipă uitase ce fel de înfăţişare avea acum, dar îşi aduse curând aminte şi sări jos de pe semănătoare. Apoi îl cuprinse o nelinişte şi mai grozavă. Se gândea de câte lucruri avea să fie lipsit, dacă va mai continua să trăiască în mijlocul vieţuitoarelor sălbatice. Cu totul altceva e să trăieşti între oameni de ispravă şi destoinici.
Oare cum trebuia să se poarte, ca să ajungă iarăşi om? Mult ar fi dat să ştie acest lucru!
Se furişă pe treptele unei scări şi, aşezându-se pe ele, se adânci în gânduri, în timp ce ploaia cădea cu găleata. Rămase aşa un ceas, două şi tot chibzui mereu până ce i se încreţi fruntea. Dar tot nu-i veni în minte ce avea de făcut. Gândurile îi umblau prin cap valvârtej. Cu cât stătea mai mult acolo, cu atât i se părea mai cu neputinţă să găsească o ieşire din impasul în care se afla.
„De unde să se priceapă la aşa ceva unul ca mine, care n-a învăţat multă carte!... îşi zise el în cele din urmă. Dar oricum ar fi, trebuie să mă întorc printre oameni. O să-l întreb pe preot, pe doctor, pe învăţător şi pe atâţia alţii, care sunt oameni învăţaţi şi cunosc leacul metehnei de care sufăr eu!...”
Cu această hotărâre, se ridică de pe scări şi se scutură, căci era murat de ploaie ca un câine ieşit dintr-o mocirlă.
În aceeaşi clipă văzu o bufniţă mare ce venise în zbor şi se aşezase pe craca unui copac din marginea uliţei. Îndată după aceea, un huhurez, care se afla sub streaşină casei de alături, începu să se foiască şi să strige:
— Hu-hu! Hu-hu! Te-ai întors acasă, cumătră bufniţă? Cum ai petrecut prin cele ţări străine?
— Mulţumesc, huhurezule dragă! Am petrecut foarte bine! răspunse bufniţa. S-a întâmplat ceva mai de seamă în lipsa mea?
— Aici, în Blekinge, nu s-a întâmplat nimic, cumătră bufniţă, însă în Scania, uite ce minune s-a petrecut: un băiat a fost vrăjit de un spiriduş, care a făcut din el un ghemuleţ cât o veveriţă de mic. Dar prichindelul n-a mai rămas la ai săi, ci a plecat cu un gâscan domestic tocmai în Laponia.
— Ciudată veste îmi dai! Spune-mi, huhurezule dragă, mai ajunge iarăşi om băiatul acela? Mai ajunge oare?
— Povestea are o taină mare, cumătră bufniţă, dar uite că ţi-o spun. Spiriduşul cică ar fi zis că dacă băiatul o să aibă grijă de gâscan să se înapoieze teafăr acasă şi...
„Dacă o să am grijă de gâscan să ajungă teafăr înapoi acasă, voi fi iarăşi om. Ura! Ura! Voi fi iarăşi om!...”
Strigă „ura” cu atâta putere, încât e de mirare că nu l-a auzit nimeni de prin case. După asta, băiatul fugi în grabă, cât îl ţineau picioarele, la gâştele sale sălbatice din turbăria plină de umezeală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu