Portretul lui Dorian Gray(6)

-  Bănuiesc că ai auzit veştile, Basil? spuse lordul Henry în timp ce Hallward era condus în separeul de la Bristol unde fusese aranjată o masă pentru trei persoane.

-  Nu, Harry, răspunse artistul, întinzîndu-i chelnerului pălăria şi pardesiul. Despre ce e vorba? Sper că nu-i vorba de politică. Nu mă interesează. Niciun membru din Camera Comunelor nu merită pictat, deşi multora le-ar prinde bine o mică zugrăveală.

-  Dorian Gray s-a logodit şi urmează să se însoare, spuse lordul Henry, urmărindu-l în timp ce-i vorbea. Hallward tresări şi apoi se încruntă. 

      -  Dorian Gray logodit şi urmează să se însoare! exclamă el. Imposibil!

-  E adevărul-adevărat.

-  Cu cine?

-  Cu o actriţă oarecare.

-  Nu cred. Dorian este mult prea inteligent pentru a face aşa ceva.

-  Dorian este mult prea înţelept pentru a nu face cîte-o prostie din cînd în cînd, dragă Basil.

-  Căsătoria nu e lucrul pe care să-l faci din cînd în cînd, Harry.

-  În America se poate, replică lordul Henry cu nepăsare. Dar n-am spus că s-a căsătorit. Am spus doar că e logodit şi urmează să se însoare. E o mare diferenţă. Ţin minte că sunt însurat, dar nu-mi amintesc deloc logodna. Înclin să cred că n-am fost niciodată logodit.

-  Dar gîndeşte-te la originea, situaţia şi averea lui Dorian. Ar fi absurd să se însoare cu cineva care este mult sub nivelul lui.

-  Dacă vrei să-l faci să se însoare cu fata asta, spune-i acest lucru, Basil. Atunci o va face cu siguranţă. Atunci cînd cineva face un lucru total prostesc, o face avînd cel mai nobil dintre motive.

-  Sper că e o fată bună, Harry. Nu vreau să-l văd pe Dorian legat de o creatură josnică, una care să-i degradeze caracterul şi să-i ruineze intelectul.

-  O, are ceva mai bun de oferit — e frumoasă, murmură lordul Henry, sorbind dintr-un pahar cu vermut şi suc amărui de portocală. Dorian spune că e frumoasă şi nu se prea înşală în chestiuni de acest fel. Portretul pe care i l-ai făcut i-a ascuţit modul de apreciere al înfăţişării altora. Printre altele a avut şi acelaşi efect excelent. O vom vedea în seara asta, dacă băiatul nu uită de întîlnirea cu noi.

-  Serios?

-  Foarte serios, Basil. M-aş simţi total nefericit dacă ai fi convins că ar trebui să fiu mai serios decît sunt în acest moment.

-  Dar tu eşti de acord, Harry? întrebă pictorul plimbîndu-se prin încăpere şi muşcîndu-şi buzele. Nu poţi fi de acord, nu-i posibil aşa ceva. E doar o pasiune prostească.

-  Niciodată nu aprob sau dezaprob un lucru. E o atitudine absurdă faţă de viaţă. Nu suntem trimişi în lume să ne exhibăm prejudecăţile morale. Niciodată nu dau atenţie celor spuse de oamenii obişnuiţi şi nici nu mă amestec în ceea ce fac persoanele fermecătoare. Dacă o personalitate mă fascinează, atunci orice modalitate de expresie alege această personalitate este absolut încîntătoare. Dorian Gray se îndrăgosteşte de o fată frumoasă care joacă rolul Julietei şi o cere în căsătorie. De ce nu? Chiar dacă s-ar însura cu Messalina, asta nu l-ar face mai puţin interesant. Ştii că nu sunt un suporter al căsătoriei. Adevăratul defect al căsătoriei este că te face să nu mai fii egoist. Iar oamenii lipsiţi de egoism sunt incolori. Le lipseşte individualitatea. Cu toate astea, există unele temperamente pe care căsătoria le face să devină mai complexe. Îşi menţin egotismul şi îi adaugă o serie de alte euri. Sunt forţaţi să aibă mai multe vieţi. Devin mai sofisticaţi în modul de a se organiza şi sofisticarea în materie de organizare este, aş zice, obiectul existenţei omului. În afară de asta, orice fel de experienţă este valoroasă şi, orice s-ar spune împotriva căsătoriei, ea este într-adevăr o experienţă. Sper că Dorian Gray o va lua de soţie pe fata asta, o va adora în primele şase luni şi apoi, brusc, va fi fascinat de altcineva. Ar face obiectul unui studiu minunat.

-  Sper că nu crezi niciun cuvînt din ce spui, Harry, ştii prea bine acest lucru. Dacă Dorian Gray şi-ar strica viaţa, nimănui nu-i va părea mai rău decît ţie. Eşti mai bun decît pretinzi că eşti. Lordul Henry rîse.

-  Motivul pentru care ne place să îi apreciem pe alţii este că ne e teamă pentru noi înşine. La baza optimismului se află teroarea, teroarea gol-goluţă. Credem că suntem generoşi pentru că îl credităm pe aproapele nostru cu acele virtuţi care ne vor fi nouă benefice. Îl lăudăm pe bancher pentru a ne putea acoperi micile fraude şi descoperim calităţi în bandiţii de drumul mare în speranţa că ne vor lăsa buzunarele intacte. Cred în tot ce spun. Am cel mai mare dispreţ faţă de optimism. Cît priveşte viaţa stricată, nicio viaţă nu e stricată cu excepţia aceleia a cărei evoluţie e oprită. Dacă vrei să strici caracterul cuiva, nu trebuie decît să încerci să-l reformezi. În privinţa căsătoriei, desigur, ar fi o prostie, dar între un bărbat şi o femeie există alte legături, mult mai interesante, şi cu siguranţă că le voi încuraja pe acelea. Aceste legături au acel farmec al mondenităţii. Dar iată-l pe Dorian însuşi. Îţi va spune mai mult decît pot s-o fac eu.

-  Dragul meu Harry, dragul meu Basil, trebuie să mă felicitaţi amîndoi! Spuse băiatul, azvîrlindu-şi pelerina de seară, cu aripi dublate cu satin, dînd apoi pe rînd mîna cu prietenii lui. N-am fost niciodată mai fericit. Desigur, e neaşteptat, toate lucrurile realmente încîntătoare sunt aşa. Şi totuşi mi se pare că este acel ceva pe care l-am căutat toată viaţa. Faţa îi era îmbujorată de plăcere şi emoţie şi arăta extraordinar de frumos.

-  Sper că vei fi întotdeauna foarte fericit, Dorian, spuse Hallward, dar nu te iert că nu m-ai anunţat că te logodeşti. L-ai anunţat pe Harry.

-  Iar eu nu te iert că ai întîrziat la cină, îl întrerupse lordul Henry, punîndu-şi mîina pe umărul băiatului şi zîmbind în timp ce vorbea. Haide să ne aşezăm şi să vedem ce poate noul bucătar de aici, apoi ne vei spune ce s-a întîmplat.

-             Nu-i prea mult de spus, zise Dorian, în timp ce se aşezau la mica masă rotundă. Iată ce s-a întîmplat. După ce am plecat de la tine ieri seară, Harry, m-am îmbrăcat şi am cinat uşor la micul restaurant italienesc din Rupert Street pe care mi l-ai prezentat tu, iar la ora opt m-am dus la teatru. Sibyl juca rolul Rosalindei. Desigur, decorul era oribil iar Orlando absurd. Dar Sibyl! Trebuia s-o fi văzut! A fost absolut minunată cînd a intrat îmbrăcată în haine băieţeşti. Purta un surtuc de catifea de culoarea muşchiului de pădure, cu mîneci de culoarea scorţişoarei, pantaloni maro trei-sferturi, strînşi pe picior, o pălărioară verde, delicată, cu o pană de şoim prinsă cu o bijuterie, şi o pelerină cu glugă dublată cu un roşu închis. A fost mai rafinată ca niciodată. Avea în ea graţia statuetei de Tanagra pe care o ai în atelier, Basil. Părul îi era strîns în jurul feţei asemenea frunzelor întunecate în jurul unei roze palide. În ceea ce priveşte jocul - ei bine, o s-o vedeţi deseară. Pur şi simplu este o artistă înnăscută. Am uitat că mă aflu în Londra secolului al nouăsprezecelea. Eram departe cu iubita mea într-o pădure pe care niciun om n-a văzut-o vreodată. După spectacol m-am dus în culise şi-am vorbit cu ea. În timp ce stăteam şi vorbeam, în ochi i-a apărut acea privire pe care n-am mai zărit-o niciodată. Buzele mele s-au apropiat de ale ei. Ne-am sărutat. Nu vă pot descrie ce-am simţit în acea clipă. Îmi părea că întreaga mea viaţă se concentra într-un singur punct de bucurie desăvîrşită. Ea tremura toată şi vibra ca o narcisă albă. Apoi s-a aruncat în genunchi şi mi-a sărutat mîinile. Simt că n-ar trebui să vă spun toate astea, dar nu mă pot abţine. Desigur, logodna noastră este un secret absolut. Nu i-a spus nici măcar mamei ei. Nu ştiu ce vor spune tutorii mei. Cu siguranţă că lordul Radley va fi furios. Nu-mi pasă. Voi fi major în mai puţin de un an şi atunci pot face ce vreau. Am avut dreptate Basil, nu-i aşa, să iau ca model al dragostei poezia şi să-mi găsesc soţia în piesele lui Shakespeare? Buzele pe care Shakespeare le-a învăţat să vorbească mi-au şoptit secretul lor la ureche. M-au împresurat braţele Rosalindei şi i-am sărutat gura Julietei.

-   Da, Dorian, presupun că ai avut dreptate, spuseHallward rostind cuvintele rar.

-  Ai văzut-o azi? întrebă lordul Henry. Dorian Gray dădu din cap.

-  Am lăsat-o în pădurea Arden şi o voi regăsi în livada din Verona.

Lordul Henry îşi sorbi şampania cu un gest meditativ.  

    - Cînd i-ai pomenit cuvîntul căsătorie, Dorian? Şi ce ţi-a răspuns ea? Poate că ai uitat cu totul acest lucru.      - Dragul meu Harry, nu am tratat-o ca pe o tranzacţie şi nu am cerut-o oficial în căsătorie. I-am spus că o iubesc, iar ea mi-a spus că nu-i demnă să-mi fie soţie. Nu-i demnă! Cum, cînd în comparaţie cu ea restul lumii nu valorează nimic pentru mine.  

-  Femeile sunt excepţional de practice, murmură lordul Henry - cu mult mai practice decît noi. În situaţii de acest gen, noi uităm adesea să pomenim de căsătorie, iar ele ne aduc aminte mereu. Hallward îşi puse mîina pe braţul lui.  

-  Lasă, Harry. L-ai necăjit pe Dorian. El nu este ca alţi bărbaţi. Nu-i va neferici pe alţii. Este mult prea delicat. Lordul Henry privi peste masă.  

-  Dorian nu se supără pe mine niciodată, răspunse el. Am pus această întrebare avînd cel mai bun motiv posibil, singurul motiv care scuză orice fel de întrebare - pura curiozitate. După teoria mea, femeile sunt cele care ne cer întotdeauna în căsătorie, nu noi. Exceptînd, fireşte, cazul vieţii burgheze. Dar burghezii nu sunt moderni.  

-  Dorian Gray rîse şi-şi mişcă brusc capul cu nerăbdare.  

-  Eşti total incorigibil, Harry, dar nu contează. Nu mă pot supăra pe tine. Cînd o vei vedea pe Sibyl Vane, vei simţi că trebuie să fii fiară ca s-o nedreptăţeşti, o fiară fără suflet. Nu pot înţelege cum poate cineva să dorească să facă de ruşine ceea ce iubeşte. O iubesc pe Sibyl Vane. Vreau să o aşez pe un piedestal de aur şi să văd cum lumea o adoră pe femeia care este a mea. Ce este căsătoria? Un jurămînt irevocabil. Îţi baţi joc de ea din această cauză. Ah, nu, nu-ţi bate joc. Este un jurămînt pe care eu vreau să-l fac.  

-  Şi acestea sunt...? întrebă lordul Henry luînd o porţie de salată.  

-  Oh, teoriile tale despre viaţă, teoriile tale despre iubire, teoriile tale despre plăcere. Toate teoriile tale, de fapt, Harry.  

-  Singurul lucru despre care merită să faci o teorie e plăcerea, răspunse el cu vocea lui lentă, melodioasă. Dar teamă mi-e că nu pot pretinde că teoria îmi aparţine. Aparţine naturii, nu mie. Plăcerea e testul Naturii, semnul ei aprobator. Cînd suntem fericiţi suntem întotdeauna buni, dar atunci cînd suntem buni nu totdeauna suntem fericiţi.

-  Ah, dar ce înţelegi prin a fi bun? spuse Basil Hallward.

- Da, repetă Dorian ca un ecou, lăsîndu-se pe speteaza scaunului şi privindu-l pe lordul Henry peste ciorchinele greu de irişi cu margini purpurii, aflat în centrul mesei, ce înţelegi prin a fi bun, Harry?

- A fi bun înseamnă a fi în armonie cu tine însuţi, replică el, atingînd piciorul subţire al paharului cu degetele palide şi frumos şlefuite. Disonanţa înseamnă a fi forţat să fii în armonie cu alţii. Propria-ţi viaţă - iată ce-i important. Cît despre viaţa celor din jur, dacă vrei să fii pedant sau puritan, poţi face paradă de opiniile morale pe care le ai despre ei, dar nu e treaba ta. În afară de asta, individualismul are într-adevăr un scop superior. Moralitatea modernă constă în a accepta etalonul epocii. După părerea mea, atunci cînd omul de cultură acceptă etalonul epocii dă dovadă de cea mai grosieră imoralitate.

-  Dar, evident, dacă trăieşti numai pentru tine, Harry, plăteşti un preţ teribil, sugeră pictorul.

- Da, astăzi suntem suprataxaţi pentru orice. Îmi închipui că adevărata tragedie a celor săraci este că nu-şi pot permite nimic în afară negării de sine. Păcatele frumoase, asemenea lucrurilor frumoase, sunt privilegiul celor bogaţi.

-  Se plătesc în alte moduri, nu neapărat cu bani.

-  Ce alte moduri, Basil?

- Oh, îmi închipui că prin remuşcare, suferinţă, prin... ei bine, prin conştiinţa degradării. Lordul Henry dădu din umeri.

-  Dragă prietene, arta medievală e încîntătoare, dar emoţiile medievale sunt depăşite. Le poţi utiliza în ficţiune, desigur. Dar singurele lucruri pe care le poţi utiliza în ficţiune sunt cele pe care ai încetat să le mai utilizezi în fapt. Crede-mă, niciun om civilizat nu regretă o plăcere, şi niciun om necivilizat nu ştie ce înseamnă plăcerea.

-  Eu ştiu ce e plăcerea, strigă Dorian. Înseamnă să adori pe cineva.

- Asta-i mult mai bine decît să fii adorat, răspunse lordul jucîndu-se cu nişte fructe. A fi adorat e o pacoste. Femeile ne tratează la fel cum Umanitatea îşi tratează zeii. Ne venerează şi ne bat mereu la cap să facem ceva pentru ele.

- Să fi zis mai curînd că tot ceea ce ele ne cer ne-au dăruit mai întîi, murmură băiatul cu gravitate. Ele sunt cele care creează Dragostea în firea noastră. Au dreptul să o ceară înapoi.

-  E perfect adevărat, Dorian, strigă Hallward.

-  Niciodată nu e nimic perfect adevărat, spuse lordul Henry.

- Asta e, îl întrerupse Dorian. Harry, trebuie să recunoşti că femeile dăruiesc bărbaţilor însuşi aurul vieţilor.

- Tot ce-i posibil, suspină el, dar îl doresc invariabil înapoi, pînă la ultimul bănuţ. Asta-i problema îngrijorătoare. Femeile, cum a spus cîndva un francez spiritual, ne inspiră dorinţa de a crea capodopere, dar întotdeauna ne împiedică să le ducem la bun sfîrşit.

-  Harry, eşti înspăimîntător! Nu ştiu de ce îmi placi atît de mult.

-  Întotdeauna o să mă placi, Dorian, replică el. Vreţi puţină cafea, băieţi? Chelner, adu nişte cafea, nişte champagne şi nişte ţigări. Nu, lasă ţigările, am eu cîteva. Basil, nu-ţi dau voie să fumezi trabucuri. Trebuie să iei o ţigară. Ţigara reprezintă tipul perfect al unei plăceri perfecte. E minunată şi te lasă nesatisfăcut. Ce altceva mai poţi să-ţi doreşti? Da, Dorian, mereu mă vei îndrăgi. Pentru tine eu însumez toate păcatele pe care nu ai avut curajul să le comiţi.

-  Ce absurdităţi spui, Harry! strigă băiatul, aprinzîndu-şi ţigara de la un dragon de argint care scotea flăcări şi pe care chelnerul îl pusese pe masă. Să mergem la teatru. Cînd Sibyl va intra pe scenă, veţi avea un nou ideal în viaţă. Va reprezenta acel ceva pe care nu l-aţi cunoscut niciodată. 

-  Am cunoscut tot ce se poate cunoaşte, spuse lordul Henry cu o expresie de plictiseală în ochi, dar sunt mereu gata să trăiesc o emoţie nouă. Mi-e teamă că, în ceea ce mă priveşte,nu există ceva de acest gen. Totuşi, fatala minunată s-ar putea să mă facă să vibrez. Îmi place teatrul. E mai real decît viaţa. Să mergem. Dorian, tu o să vii cu mine. Îmi pare rău, Basil, dar nu-i loc decît pentru două persoane în cupeu. Trebuie să ne urmezi în trăsură.

-  Se ridicară, se îmbrăcară şi-şi sorbiră cafeaua în picioare. Pictorul tăcea şi era preocupat de ceva. Era învăluit în tristeţe. Nu putea suporta ideea acestei căsătorii şi, totuşi, i se părea că era o variantă mai bună decît altele. După cîteva clipe, coborîră toţi trei. El plecă de unul singur în trăsură, cum stabiliseră, şi urmări luminile strălucitoare ale cupeului care mergea în faţă. Avea sentimentul ciudat al unei pierderi. Simţea ca Dorian nu va mai fi niciodată pentru el ceea ce fusese în trecut. Viaţa intervenise între ei doi... Ochii i se întunecară şi văzu ca prin ceaţă străzile aglomerate, cu luminile lor tremurate. Cînd trăsura se opri în faţa teatrului, i se păru că peste el trecuseră zeci de ani.