Din povestirile lui Dürrenmatt(8)

Cîinele

Încă din primele zile după sosirea mea în oraş, am întîlnit în mica piaţă din faţa primăriei cîţiva oameni stînd în jurul unui individ zdrenţăros, care citea cu voce tare din Biblie. Cîinele care era cu el şi care îi stătea culcat la picioare, l-am observat abia mai tîrziu, fiind uimit că un animal atît de uriaş şi de înspăimîntător nu mi-a atras pe loc atenţia, cu atît mai mult cu cît avea o blană netedă şi transpirată, de un negru închis. Ochii îi erau gălbui ca pucioasa şi, cînd şi-a des­chis botul uriaş, am observat cu groază că avea colţi de aceeaşi culoare; nu semăna cu niciuna dintre fiinţele vii. N-am mai putut suporta priveliştea giganticului ani­mal şi mi-am îndreptat din nou privirea spre predicator: era scund de statură, cu hainele atîrnîndu-i în zdrenţe pe corp; pielea însă, care i se vedea prin rupturile hai­nelor, nu era murdară, iar veşmîntul lui zdrenţuit era şi el deosebit de curat. Biblia, a cărei legătură era îm­podobită cu aur şi diamante, părea să fie foarte pre­ţioasă.

Din povestirile lui Dürrenmatt(7)

Capcana

Eram pe stradă, în mijlocul mulţimii, cînd i-am sim­ţit, pentru prima oară, privirea. M-am oprit, dar cînd m-am întors, n-am observat pe nimeni care să se uite la mine. Prin faţă nu-mi treceau decît oamenii care um­plu de obicei străzile oraşului, după-amiaza tîrziu: co­mercianţi pierzîndu-se în hoteluri, îndrăgostiţi în faţa vitrinelor, femei cu copii, studenţi, cocote ce-şi fac, încă şovăitor, primul tur înainte de căderea serii, şcolari care se revarsă în grupuri din şcoli; însă din acea clipă, nu m-a mai părăsit impresia că sunt urmărit de el. Adesea, cînd ieşeam din casă, mă înfioram, căci ştiam că şi el ieşea acum din intrîndul în pivniţă, în care se ascundea, sau părăsea felinarul de care se sprijinea, că împăturea ziarul pe care îl citea, decis să reia urmărirea, uneori dîndu-mi tîrcoale, pentru a căuta o nouă ascunzătoare atunci cînd mă opream fără veste.

Din povestirile lui Dürrenmatt(6)

Directorul de teatru

Omul care urma să îngenuncheze oraşul trăia printre noi încă din vremea cînd nici nu-1 băgam în seamă. L-am observat abia cînd a început să bată la ochi printr-o comportare ce ni s-a părut caraghioasă, în acea perioadă făcîndu-se multe glume pe seama lui. Cînd ne-a atras atenţia, ajunsese deja la conducerea teatrului. Nu rîdeam pe seama lui cum obişnuim în cazul oamenilor care ne amuză prin naivitatea sau prin hazul lor, ci aşa cum ne distrăm uneori pe seama unor lucruri necuviincioase.

Din povestirile lui Dürrenmatt(5)

Tabloul lui Sisif

Întîmplarea a făcut să ajung, iarna aceasta, într-un sat din Elveţia franceză, însă perioada de izolare petre­cută acolo mi-a rămas destul de confuză în memorie. Îmi reamintesc cu claritate numai colina albă, cu pante largi, însă cele cîteva căsuţe s-au restrîns, fantomatic, la o aglomerare de scări, coridoare şi camere neprietenoase, prin care cutreieram agitat, încoace şi încolo. Doar o sin­gură întîmplare din aceste săptămîni uitate mi-a rămas în minte, cam ca atunci cînd, după ce ne-am uitat din neatenţie la soare, multă vreme în faţa ochilor avem o pată cenuşie. Privisem atunci de pe o scară întortocheată, care se pierdea undeva în întuneric, printr-o fereastră pe jumătate acoperită cu gheaţă, într-o încăpere viu lu­minată, unde vedeam clar tot ce se petrecea, dar nu au­zeam niciun zgomot. Astfel, fiecare amănunt mi-a ră­mas în minte şi aş putea să spun şi culoarea hainelor pe care le purtau atunci copiii, îmi amintesc îndeosebi de o jachetă roşu aprins, vîrstată cu auriu, a unei fete blon­de. 

Din povestirile lui Dürrenmatt(5)

Bătrînul

Formaţiunile de tancuri veneau cu atîta forţă de peste colină încît orice rezistenţă devenise imposibilă. Cu toate acestea oamenii luptau, crezînd poate într-o minune. Împărţiţi în grupe, se ascundeau în gropi săpate în pămînt. Unii s-au predat, majoritatea au căzut în luptă şi doar cîţiva au scăpat în păduri. Apoi lupta a încetat la fel de brusc cum se întîmplă uneori cu furtuna. Cei care mai trăiau au aruncat armele şi s-au îndreptat cu mîinile ridicate spre inamic. Spaima îi paralizase pe oameni. Soldaţii străini s-au răspîndit în ţară ca lăcustele. Au intrat în vechile oraşe. Băteau cu pasul lor greu uliţele şi îi băgau pe oameni în case, cînd se făcea seară.

Din povestirile lui Dürrenmatt(4)

Fiul

Un chirurg care îşi făcuse un nume, atît ca medic-şef al unei renumite clinici, cît şi prin cercetările sale ştiinţi­fice, şi care, prin activitatea sa de binefacere în rîndul săracilor, îşi cîştigase simpatia generală, şi-a abandonat la apogeul carierei profesia, spre surprinderea şi uimirea prietenilor şi colegilor, şi a publicat în toate ziarele ţării oferte de căsătorie, studiind foarte riguros numeroasele propuneri, frecventînd toate bordelurile oraşului, avînd lungi convorbiri cu fiecare cocotă, cercetînd caracterul şi situaţia fiecărei femei pe care o întîlnea, bizara sa pre­ocupare, deşi era cunoscut ca un burlac auster, dînd naş­tere pretutindeni la temeri şi îndoieli, pînă cînd, în fine, a început să-i facă curte unei frumuseţi de optsprezece ani, fiica unui fabricant bogat, a lăsat-o gravidă — deşi s-a lovit de cea mai mare antipatie — atrăgînd-o în casa lui, într-un mod brutal şi violent, a luat copilul, pe care ea l-a născut în clinica lui, sub directa lui supraveghere, şi fără a ţine seama că tînăra murea datorită unei hemo­ragii puternice, a plecat, imediat după naştere, cu un automobil în mare viteză la o vilă pe care o construise într-un parc sălbatic, la cincizeci de kilometri de oraş,

Din povestirile lui Dürrenmatt(3)

Cîrnatul

Un om şi-a ucis soţia şi-a făcut-o cîrnaţi. Fapta a de­venit notorie. Omul a fost arestat. S-a mai găsit doar un cîrnat. Indignarea a fost mare. Cazul a fost preluat de judecătorul cu cel mai înalt rang al ţării.

Sala de şedinţe a tribunalului e luminoasă. Prin fe­reastră pătrunde soarele. Pereţii sunt oglinzi orbitoare. Oamenii — o masă clocotitoare. Umplu sala. Se aşează pe pervazul ferestrelor. Atîrnă de candelabre. La dreapta, arde ca un foc chelia procurorului. E roşie. La stînga stă apărătorul. Ochelarii îi sunt ca nişte discuri oarbe. Acuzatul stă în mijloc, între doi poliţişti. Mîinile-i sunt mari. Degetele au vîrfurile albastre. Deasupra tuturor, tronează judecătorul suprem. Roba îi e neagră. Barba — un steag alb. Ochii — serioşi. Fruntea — limpezime. Sprîncenele — mînie. Chipul — omenie. În faţa lui — cîrnatul. Se află pe o farfurie. Deasupra judecătorului suprem tronează Dreptatea. Ochii-i sunt legaţi. În mîna dreaptă ţine o spadă. În stînga, o balanţă. E toată din piatră. 

Din povestirile lui Dürrenmatt(2)

Ajutorul de călău

Blocurile paralelipipedice de piatră sunt moarte. Aerul e ca de piatră. Pămîntul apasă din toate părţile. Din crăpături se scurge apă rece. Pămîntul supurează. Întu­nericul stă la pîndă. Cleştii de tortură visează. Focul lu­minează în somn. Chinurile sunt lipite de pereţi. Sta ghemuit într-un colţ. Urechea-i este atentă. Orele se tîrăsc. Se ridică. Sus de tot se deschide o uşă. Focul se trezeşte, izbucnind în flăcări roşii. Cleştele se mişcă. Fu­niile se încordează. Chinurile părăsesc pereţii şi coboară asupra tuturor lucrurilor. Camera de tortură începe să respire. Se aud paşi apropiindu-se.

Din povestirile lui Dürrenmatt(1)

Crăciunul

Era în noaptea de Crăciun. Străbăteam cîmpia întinsă. Zăpada era ca de sticlă. Era frig. Aerul, mort. Nicio mişcare, niciun sunet. Orizontul era rotund. Cerul, negru. Stelele, moarte. Luna fusese îngropată ieri. Soarele nu răsărise. Am strigat. Nu m-am auzit. Am strigat din nou. Am văzut un corp pe zăpadă. Era copilul Isus. Membrele-i erau albe şi rigide. Aureola, un disc galben, îngheţat. Am luat copilul în mîini. I-am mişcat braţele încoace şi încolo. I-am deschis pleoapele. Nu avea ochi. Mi-era foame. Am mîncat aureola. Avea gust de pîine veche. I-am muşcat din cap. Marţipan vechi. Am plecat mai departe.