Din povestirile lui Dürrenmatt(8)

Cîinele

Încă din primele zile după sosirea mea în oraş, am întîlnit în mica piaţă din faţa primăriei cîţiva oameni stînd în jurul unui individ zdrenţăros, care citea cu voce tare din Biblie. Cîinele care era cu el şi care îi stătea culcat la picioare, l-am observat abia mai tîrziu, fiind uimit că un animal atît de uriaş şi de înspăimîntător nu mi-a atras pe loc atenţia, cu atît mai mult cu cît avea o blană netedă şi transpirată, de un negru închis. Ochii îi erau gălbui ca pucioasa şi, cînd şi-a des­chis botul uriaş, am observat cu groază că avea colţi de aceeaşi culoare; nu semăna cu niciuna dintre fiinţele vii. N-am mai putut suporta priveliştea giganticului ani­mal şi mi-am îndreptat din nou privirea spre predicator: era scund de statură, cu hainele atîrnîndu-i în zdrenţe pe corp; pielea însă, care i se vedea prin rupturile hai­nelor, nu era murdară, iar veşmîntul lui zdrenţuit era şi el deosebit de curat. Biblia, a cărei legătură era îm­podobită cu aur şi diamante, părea să fie foarte pre­ţioasă.

Vocea omului era liniştită şi fermă. Cuvintele îi erau de-o claritate extraordinară, astfel încît discursul lui avea un efect nemijlocit şi sigur; de asemenea, m-a frapat faptul că nu utiliza metafore. Interpretarea ce o dădea Bibliei era calmă şi lipsită de fanatism, şi dacă spusele lui nu convingeau, asta se datora numai pre­zenţei cîinelui, care stătea nemişcat la picioarele sale şi îi privea pe ascultători cu ochii lui galbeni. Această stra­nie legătură dintre predicator şi animalul lui a fost cea care mi-a stîrnit înainte de toate curiozitatea în asemenea măsură, încît m-a ispitit să-l urmăresc tot mereu pe acest om. Predica în fiecare zi în pieţele oraşului şi pe străzile lui, dar nu era uşor să-l găseşti, deşi exercita această activitate pînă noaptea tîrziu, fiindcă oraşul era întorto­cheat, cu toate că fusese conceput simplu şi clar. Îşi pă­răsea locuinţa la ore diferite, pare-se, şi nu avea niciun plan în ceea ce făcea, fiindcă în apariţiile lui nu se putea constata nicio regulă. Uneori vorbea fără întrerupere ziua întreagă, în acelaşi loc, iar alteori îşi schimba locul la fiecare sfert de oră. Era însoţit mereu de cîinele său, care mergea lîngă el cînd străbătea străzile, negru şi uriaş, şi se întindea pe pămînt cînd omul începea să pre­dice. Niciodată nu avea prea mulţi ascultători şi de cele mai multe ori era singur, însă, după cîte am observat, acest lucru nu părea să-l deranjeze şi nu-şi părăsea locul, continuînd să vorbească. Adesea îl vedeam că stă în mij­locul unei străduţe şi se roagă cu voce tare, în timp ce nu departe de el, lumea trecea nepăsătoare pe o stradă ceva mai largă. Dat fiind faptul că nu am descoperit o metodă mai sigură de a-l găsi şi de a-l observa, trebuind să mă bazez doar pe întîmplare, am încercat la un mo­ment dat să aflu unde locuieşte, însă n-am reuşit să gă­sesc pe nimeni care să-mi spună acest lucru. De aceea, l-am urmărit o dată o zi întreagă, dar a trebuit să repet această manevră timp de mai multe zile, fiindcă mereu, seara, îi pierdeam urma din cauza strădaniilor de a nu-mi face observată. In fine, într-una din zile, l-am văzut intrînd la o oră tîrzie într-o casă de pe o străduţă unde, după cîte ştiam, locuiau nu­mai cei mai bogaţi dintre oamenii din oraş, ceea ce m-a umplut de uimire. De atunci, mi-am schimbat comporta­rea faţă de el, renunţînd să mă mai ascund, stînd mereu în imediata lui apropiere, aşa că probabil m-a văzut, însă nu-l deranjam, doar cîinele mîrîia cîteodată, cînd mă apropiam de ei. Au trecut astfel cîteva săptămîni şi era către sfîrşitul verii cînd, după ce a terminat o interpre­tare a Evangheliei lui Ioan, s-a apropiat de mine şi m-a rugat să-l însoţesc acasă; n-a mai scos apoi nicio vorbă în timp ce străbateam străzile. Cînd am intrat în casă era întuneric şi în camera mare, în care m-a condus, ardea o lampă. Camera era situată sub nivelul străzii, astfel încît de la uşă a trebuit să coborîm cîteva trepte, iar pe­reţii nici nu se mai vedeau de atîtea cărţi. Sub lampă se afla o masă mare, simplă, din lemn de brad, la care stă­tea o fată şi citea. Purta o rochie colorată în albastru închis. Cînd am intrat, a întors capul spre noi. Sub una din cele două ferestre, acoperite cu perdele ale demi­solului se afla o saltea, iar pe peretele de vizavi, un pat. Lîngă masă erau două scaune, iar în apropiere de uşă era o sobă. In timp ce ne apropiam de fată, ea se întoarse cu totul spre noi, aşa încît i-am putut vedea chipul. A dat mîna cu mine şi mi-a arătat un scaun pe care să iau loc: am observat că în acest timp omul se şi culcase pe saltea, iar cîinele se întinsese la picioarele lui.

„Acesta este tatăl meu“, spuse fata, „a adormit şi nu aude ce vorbim, iar cîinele acela mare şi negru nu are nume, a venit pur şi simplu într-o seară la noi, după ce tatăl meu a început să predice. Nu încuiasem uşa, aşa că a putut să apese cu labele clanţa şi să intre înăuntru.“ Stăteam buimăcit în faţa fetei, apoi am întrebat-o în şoaptă ce este tatăl ei. „A fost un om bogat, stăpîn al mai multor fabrici", spuse ea şi lăsă ochii în jos. „I-a părăsit pe mama şi pe fraţii mei, pentru a propovădui adevărul.” „Crezi, deci, că ceea ce propovăduieşte tatăl tău este ade­vărul?“ am întrebat. „Este adevărul", spuse fata. „Am ştiut dintotdeauna că este adevărul, aşa că l-am însoţit în această pivniţă şi locuiesc cu el, aici. Insă n-am ştiut că atunci cînd cineva propovăduieşte adevărul, vine şi cîinele.” Fata tăcu şi mă privi ca şi cum ar fi vrut să mă roage ceva, dar nu îndrăznea. „Atunci dă cîinele afa­ră”, am răspuns, dar fata scutură din cap. „Nu are nume şi oricum n-ar pleca”, spuse ea încet. Văzu că nu eram hotărît şi se aşeză pe unul din cele două scaune de la masă. Aşa că m-am aşezat şi eu. „Te temi de acest ani­mal?“ am întrebat-o. „Mi-a fost mereu teamă de el“, răspunse fata, „şi cînd a venit mama, acum un an, cu un avocat şi cu fraţii mei, pentru a ne lua acasă pe mine şi pe tata, şi ei s-au temut de cîinele nostru fără nume, atunci cînd acesta s-a aşezat în faţa tatei şi a început să mîrîie. Şi eu, cînd stau culcată în pat, mă tem de el, da, mai ales atunci, acum, însă, totul s-a schimbat. Acum, ai venit tu şi nu-mi mai pasă de animal. Am ştiut întotdeauna că vei veni. Fireşte, n-am ştiut cum vei arăta, însa, oricum, ştiam că vei veni cu tata, într-o seară, cînd lampa va fi aprinsă şi va fi linişte pe stradă, pentru a-ţi petrece noaptea nunţii cu mine, în această cameră, pe jumătate sub pămînt, în patul meu, lîngă mulţimea de cărţi. Ne vom culca împreună, un bărbat şi o femeie, iar dincolo, pe saltea, va fi tata, în întuneric, ca un copil, iar cîinele mare şi negru va veghea sărmana noastră dragoste."

Cum as putea să uit dragostea noastră! Fereastra se vedea ca un dreptunghi îngust, care plutea orizontal un­deva în cameră, deasupra goliciunii noastre. Stăteam cu trupurile lipite unul de altul, cufundîndu-ne tot mai mult unul în altul, strîngîndu-ne în braţe cu tot mai mare pa­timă, iar strigătele disperate ale plăcerii noastre se ames­tecau cînd cu zgomotele străzii, cînd cu vorbele fără şir ale beţivilor, cînd cu şoaptele discrete ale tîrfelor, ba, la un moment dat, s-a auzit şi bocănitul uniform al ciz­melor cînd a trecut o coloană de soldaţi, urmat de sune­tul melodios al copitelor cailor şi de zgomotul monoton al roţilor. Stăteam alături sub pămînt, învăluiţi de în­tunericul cald, fără a ne mai teme de nimic, iar din colţul în care omul dormea pe saltea, fără a face vreun zgomot, de parcă era mort, ne priveau fix ochii galbeni ai cîinelui, ca două luni pline ce pîndeau dragostea noastră.

Aşa a venit toamna incandescentă, cu culori de galben şi roşu, care a fost urmată, destul de tîrziu în acel an, de o iarnă blîndă, cînd nu s-a mai repetat frigul fan­tastic din anii trecuţi. N-am reuşit însă niciodată să o scot pe fată din demisolul ei, pentru a re întîlni cu prie­tenii mei, pentru a merge la teatru (unde se pregăteau lucruri decisive) sau pentru a cutreiera împreună pădu­rile arămii, care se întindeau pe colinele ce înconjurau, ca nişte ziduri de cetate, oraşul. Stătea mereu acolo, la masa din lemn de brad, pînă cînd se întorcea tatăl ei, împreună cu cîinele cel mare, pînă cînd mă băgăm în pat lîngă ea, sub lumina gălbuie a ferestrei de deasupra noastră. Cînd s-a apropiat însă primăvara şi oraşul mai era încă plin de nămeţi murdari, care în locurile umbrite aveau şi un metru înălţime, fata veni în locuinţa mea. Soarele pătrundea prin fereastră. Era spre sfîrşitul după-amiezii şi tocmai pusesem nişte lemne pe foc, cînd a apă­rut ea, palidă şi tremurînd de frig, fiindcă venise fără palton, aşa cum o văzusem mereu, în rochia ei albastru-închis. Doar pantofii nu-i mai văzusem pînă atunci, erau roşii şi îmblăniţi. „Trebuie să ucizi cîinele”, spuse fata chiar din pragul uşii, abia trăgîndu-şi răsuflarea, cu părul în dezordine, cu ochii larg deschişi, şi arăta atît de ciudat încît nici n-am îndrăznit s-o ating. M-am dus la dulap şi mi-am luat revolverul. „Ştiam că odată şi odată o să-mi ceri acest lucru", am spus, „şi de aceea am cum­părat o armă. Cînd trebuie să se întîmple asta?“ „Acum", răspunse în şoaptă fata. „Şi tata se teme de fiara asta, s-a temut mereu, abia acum mi-am dat seama.“ Am ve­rificat arma şi mi-am îmbrăcat paltonul. „Sunt în demisol", spuse fata, lăsîndu-şi privirea în jos. „Tata stă pe saltea de o zi întreagă, fără să se mişte, atît de tare se teme, nici să se roage nu mai poate, iar cîinele s-a postat în faţa uşii."

Am coborît pînă la rîu şi apoi am trecut podul de piatră. Cerul era colorat într-un roşu închis, ameninţător, de parcă undeva ar fi izbucnit un incendiu. Soarele co­bora spre apus. Oraşul era mai animat ca de obicei, fiind plin de oameni şi vehicule, care se mişcau ca printr-o mare de sînge printre casele care reflectau, în ferestre şi ziduri, lumina amurgului. Am străbătut mulţimea. Ne gră­beam să trecem prin traficul tot mai intens, printre co­loanele de automobile ce frînau şi de autobuze ce mergeau legănîndu-se, părînd nişte monştri cu ochi răi, de lumină mată, prin faţa poliţiştilor cu caschete cenuşii, care ges­ticulau plini de rîvnă. Înaintam cu atîta hotărîre încît am lăsat-o pe fată în urmă; în fine, am ajuns pe stră­duţă, am străbătut-o în goană, gîfîind, cu paltonul desfă­cut, în lumina apusului tot mai impozant; am ajuns însă prea tîrziu. Cînd am coborît în grabă în demisol şi, ţinînd arma în mînă, am deschis uşa cu o lovitură de picior, am mai văzut doar umbra uriaşă a înspăimîntătorului animal, care tocmai fugea pe fereastră, trecînd prin gea­mul care s-a făcut ţăndări, în timp ce pe podea - o masă albă într-o băltoacă de ceva negru - zăcea omul, sfîşiat de cîine în asemenea hal încît era de nerecunoscut.

În timp ce mă sprijineam, tremurînd, de peretele acoperit de cărţi, afară se auzi sirena unor maşini. Au venit cu o targă. Ca prin ceaţă, am văzut un medic în faţa mortului, precum şi un poliţist înarmat, amîndoi cu faţa albă ca varul. Peste tot erau oameni. Am strigat-o pe fată. Am străbătut în goană oraşul şi, trecînd podul, m-am dus la mine acasă dar nu era acolo. Am căutat-o fără să mă odihnesc şi fără să mănînc. Poliţia s-a alertat şi, fiindcă toţi se temeau de uriaşul animal, au fost alar­maţi şi soldaţii din cazarmă, care au început să scoto­cească, în şiruri lungi, pădurile. Pe rîu au fost scoase bărcile, apele fiind cercetate cu prăjini lungi. Şi fiindcă venise primăvara, cu ploile ei calde, care nu se mai opreau, căutările s-au îndreptat şi spre galeriile carierei de piatră, oamenii strigînd şi luminîndu-le cu făcliile. Au fost unii care au coborît şi în canalele de scurgere, iar alţii au căutat şi în podul catedralei. Totuşi, fata nu a mai fost găsită, iar cîinele nu a mai fost văzut.

Peste trei zile, noaptea tîrziu, m-am reîntors acasă. Epuizat şi fără speranţă, mă aruncasem pe pat, cînd am auzit paşi jos, pe stradă. Am fugit la fereastră, am des­chis-o şi m-am aplecat în noapte. Pe strada care părea o panglică neagră, udă încă din cauza ploii care căzuse pînă spre miezul nopţii, astfel încît luminile becurilor se re­flectau în ea ca nişte pete aurii înlănţuite una de alta, iar peste ele, de-a lungul copacilor, păşea fata, în rochia ei de culoare închisă, cu pantofii roşii, cu părul care în lu­mina nopţii avea reflexe albăstrii, împletit în cozi lungi, şi, alături de ea, ca o umbră întunecată, uşor şi fără zgomot, ca un miel, mergea cîinele, cu ochii lui galbeni, ro­tunzi şi strălucitori.

Cîinele

Încă din primele zile după sosirea mea în oraş, am întîlnit în mica piaţă din faţa primăriei cîţiva oameni stînd în jurul unui individ zdrenţăros, care citea cu voce tare din Biblie. Cîinele care era cu el şi care îi stătea culcat la picioare, l-am observat abia mai tîrziu, fiind uimit că un animal atît de uriaş şi de înspăimîntător nu mi-a atras pe loc atenţia, cu atît mai mult cu cît avea o blană netedă şi transpirată, de un negru închis. Ochii îi erau gălbui ca pucioasa şi, cînd şi-a des­chis botul uriaş, am observat cu groază că avea colţi de aceeaşi culoare; nu semăna cu niciuna dintre fiinţele vii. N-am mai putut suporta priveliştea giganticului ani­mal şi mi-am îndreptat din nou privirea spre predicator: era scund de statură, cu hainele atîrnîndu-i în zdrenţe pe corp; pielea însă, care i se vedea prin rupturile hai­nelor, nu era murdară, iar veşmîntul lui zdrenţuit era şi el deosebit de curat. Biblia, a cărei legătură era îm­podobită cu aur şi diamante, părea să fie foarte pre­ţioasă. Vocea omului era liniştită şi fermă. Cuvintele îi erau de-o claritate extraordinară, astfel încît discursul lui avea un efect nemijlocit şi sigur; de asemenea, m-a frapat faptul că nu utiliza metafore. Interpretarea ce o dădea Bibliei era calmă şi lipsită de fanatism, şi dacă spusele lui nu convingeau, asta se datora numai pre­zenţei cîinelui, care stătea nemişcat la picioarele sale şi îi privea pe ascultători cu ochii lui galbeni. Această stra­nie legătură dintre predicator şi animalul lui a fost cea care mi-a stîrnit înainte de toate curiozitatea în asemenea măsură, încît m-a ispitit să-l urmăresc tot mereu pe acest om. Predica în fiecare zi în pieţele oraşului şi pe străzile lui, dar nu era uşor să-l găseşti, deşi exercita această activitate pînă noaptea tîrziu, fiindcă oraşul era întorto­cheat, cu toate că fusese conceput simplu şi clar. Îşi pă­răsea locuinţa la ore diferite, pare-se, şi nu avea niciun plan în ceea ce făcea, fiindcă în apariţiile lui nu se putea constata nicio regulă. Uneori vorbea fără întrerupere ziua întreagă, în acelaşi loc, iar alteori îşi schimba locul la fiecare sfert de oră. Era însoţit mereu de cîinele său, care mergea lîngă el cînd străbătea străzile, negru şi uriaş, şi se întindea pe pămînt cînd omul începea să pre­dice. Niciodată nu avea prea mulţi ascultători şi de cele mai multe ori era singur, însă, după cîte am observat, acest lucru nu părea să-l deranjeze şi nu-şi părăsea locul, continuînd să vorbească. Adesea îl vedeam că stă în mij­locul unei străduţe şi se roagă cu voce tare, în timp ce nu departe de el, lumea trecea nepăsătoare pe o stradă ceva mai largă. Dat fiind faptul că nu am descoperit o metodă mai sigură de a-l găsi şi de a-l observa, trebuind să mă bazez doar pe întîmplare, am încercat la un mo­ment dat să aflu unde locuieşte, însă n-am reuşit să gă­sesc pe nimeni care să-mi spună acest lucru. De aceea, l-am urmărit o dată o zi întreagă, dar a trebuit să repet această manevră timp de mai multe zile, fiindcă mereu, seara, îi pierdeam urma din cauza strădaniilor de a nu-mi face observată. In fine, într-una din zile, l-am văzut intrînd la o oră tîrzie într-o casă de pe o străduţă unde, după cîte ştiam, locuiau nu­mai cei mai bogaţi dintre oamenii din oraş, ceea ce m-a umplut de uimire. De atunci, mi-am schimbat comporta­rea faţă de el, renunţînd să mă mai ascund, stînd mereu în imediata lui apropiere, aşa că probabil m-a văzut, însă nu-l deranjam, doar cîinele mîrîia cîteodată, cînd mă apropiam de ei. Au trecut astfel cîteva săptămîni şi era către sfîrşitul verii cînd, după ce a terminat o interpre­tare a Evangheliei lui Ioan, s-a apropiat de mine şi m-a rugat să-l însoţesc acasă; n-a mai scos apoi nicio vorbă în timp ce străbateam străzile. Cînd am intrat în casă era întuneric şi în camera mare, în care m-a condus, ardea o lampă. Camera era situată sub nivelul străzii, astfel încît de la uşă a trebuit să coborîm cîteva trepte, iar pe­reţii nici nu se mai vedeau de atîtea cărţi. Sub lampă se afla o masă mare, simplă, din lemn de brad, la care stă­tea o fată şi citea. Purta o rochie colorată în albastru închis. Cînd am intrat, a întors capul spre noi. Sub una din cele două ferestre, acoperite cu perdele ale demi­solului se afla o saltea, iar pe peretele de vizavi, un pat. Lîngă masă erau două scaune, iar în apropiere de uşă era o sobă. In timp ce ne apropiam de fată, ea se întoarse cu totul spre noi, aşa încît i-am putut vedea chipul. A dat mîna cu mine şi mi-a arătat un scaun pe care să iau loc: am observat că în acest timp omul se şi culcase pe saltea, iar cîinele se întinsese la picioarele lui.

„Acesta este tatăl meu“, spuse fata, „a adormit şi nu aude ce vorbim, iar cîinele acela mare şi negru nu are nume, a venit pur şi simplu într-o seară la noi, după ce tatăl meu a început să predice. Nu încuiasem uşa, aşa că a putut să apese cu labele clanţa şi să intre înăuntru.“ Stăteam buimăcit în faţa fetei, apoi am întrebat-o în şoaptă ce este tatăl ei. „A fost un om bogat, stăpîn al mai multor fabrici", spuse ea şi lăsă ochii în jos. „I-a părăsit pe mama şi pe fraţii mei, pentru a propovădui adevărul.” „Crezi, deci, că ceea ce propovăduieşte tatăl tău este ade­vărul?“ am întrebat. „Este adevărul", spuse fata. „Am ştiut dintotdeauna că este adevărul, aşa că l-am însoţit în această pivniţă şi locuiesc cu el, aici. Insă n-am ştiut că atunci cînd cineva propovăduieşte adevărul, vine şi cîinele.” Fata tăcu şi mă privi ca şi cum ar fi vrut să mă roage ceva, dar nu îndrăznea. „Atunci dă cîinele afa­ră”, am răspuns, dar fata scutură din cap. „Nu are nume şi oricum n-ar pleca”, spuse ea încet. Văzu că nu eram hotărît şi se aşeză pe unul din cele două scaune de la masă. Aşa că m-am aşezat şi eu. „Te temi de acest ani­mal?“ am întrebat-o. „Mi-a fost mereu teamă de el“, răspunse fata, „şi cînd a venit mama, acum un an, cu un avocat şi cu fraţii mei, pentru a ne lua acasă pe mine şi pe tata, şi ei s-au temut de cîinele nostru fără nume, atunci cînd acesta s-a aşezat în faţa tatei şi a început să mîrîie. Şi eu, cînd stau culcată în pat, mă tem de el, da, mai ales atunci, acum, însă, totul s-a schimbat. Acum, ai venit tu şi nu-mi mai pasă de animal. Am ştiut întotdeauna că vei veni. Fireşte, n-am ştiut cum vei arăta, însa, oricum, ştiam că vei veni cu tata, într-o seară, cînd lampa va fi aprinsă şi va fi linişte pe stradă, pentru a-ţi petrece noaptea nunţii cu mine, în această cameră, pe jumătate sub pămînt, în patul meu, lîngă mulţimea de cărţi. Ne vom culca împreună, un bărbat şi o femeie, iar dincolo, pe saltea, va fi tata, în întuneric, ca un copil, iar cîinele mare şi negru va veghea sărmana noastră dragoste."

Cum as putea să uit dragostea noastră! Fereastra se vedea ca un dreptunghi îngust, care plutea orizontal un­deva în cameră, deasupra goliciunii noastre. Stăteam cu trupurile lipite unul de altul, cufundîndu-ne tot mai mult unul în altul, strîngîndu-ne în braţe cu tot mai mare pa­timă, iar strigătele disperate ale plăcerii noastre se ames­tecau cînd cu zgomotele străzii, cînd cu vorbele fără şir ale beţivilor, cînd cu şoaptele discrete ale tîrfelor, ba, la un moment dat, s-a auzit şi bocănitul uniform al ciz­melor cînd a trecut o coloană de soldaţi, urmat de sune­tul melodios al copitelor cailor şi de zgomotul monoton al roţilor. Stăteam alături sub pămînt, învăluiţi de în­tunericul cald, fără a ne mai teme de nimic, iar din colţul în care omul dormea pe saltea, fără a face vreun zgomot, de parcă era mort, ne priveau fix ochii galbeni ai cîinelui, ca două luni pline ce pîndeau dragostea noastră.

Aşa a venit toamna incandescentă, cu culori de galben şi roşu, care a fost urmată, destul de tîrziu în acel an, de o iarnă blîndă, cînd nu s-a mai repetat frigul fan­tastic din anii trecuţi. N-am reuşit însă niciodată să o scot pe fată din demisolul ei, pentru a re întîlni cu prie­tenii mei, pentru a merge la teatru (unde se pregăteau lucruri decisive) sau pentru a cutreiera împreună pădu­rile arămii, care se întindeau pe colinele ce înconjurau, ca nişte ziduri de cetate, oraşul. Stătea mereu acolo, la masa din lemn de brad, pînă cînd se întorcea tatăl ei, împreună cu cîinele cel mare, pînă cînd mă băgăm în pat lîngă ea, sub lumina gălbuie a ferestrei de deasupra noastră. Cînd s-a apropiat însă primăvara şi oraşul mai era încă plin de nămeţi murdari, care în locurile umbrite aveau şi un metru înălţime, fata veni în locuinţa mea. Soarele pătrundea prin fereastră. Era spre sfîrşitul după- amiezii şi tocmai pusesem nişte lemne pe foc, cînd a apă­rut ea, palidă şi tremurînd de frig, fiindcă venise fără palton, aşa cum o văzusem mereu, în rochia ei albastru-închis. Doar pantofii nu-i mai văzusem pînă atunci, erau roşii şi îmblăniţi. „Trebuie să ucizi cîinele”, spuse fata chiar din pragul uşii, abia trăgîndu-şi răsuflarea, cu părul în dezordine, cu ochii larg deschişi, şi arăta atît de ciudat încît nici n-am îndrăznit s-o ating. M-am dus la dulap şi mi-am luat revolverul. „Ştiam că odată şi odată o să-mi ceri acest lucru", am spus, „şi de aceea am cum­părat o armă. Cînd trebuie să se întîmple asta?“ „Acum", răspunse în şoaptă fata. „Şi tata se teme de fiara asta, s-a temut mereu, abia acum mi-am dat seama.“ Am ve­rificat arma şi mi-am îmbrăcat paltonul. „Sunt în demisol", spuse fata, lăsîndu-şi privirea în jos. „Tata stă pe saltea de o zi întreagă, fără să se mişte, atît de tare se teme, nici să se roage nu mai poate, iar cîinele s-a postat în faţa uşii."

Am coborît pînă la rîu şi apoi am trecut podul de piatră. Cerul era colorat într-un roşu închis, ameninţător, de parcă undeva ar fi izbucnit un incendiu. Soarele co­bora spre apus. Oraşul era mai animat ca de obicei, fiind plin de oameni şi vehicule, care se mişcau ca printr-o mare de sînge printre casele care reflectau, în ferestre şi ziduri, lumina amurgului. Am străbătut mulţimea. Ne gră­beam să trecem prin traficul tot mai intens, printre co­loanele de automobile ce frînau şi de autobuze ce mergeau legănîndu-se, părînd nişte monştri cu ochi răi, de lumină mată, prin faţa poliţiştilor cu caschete cenuşii, care ges­ticulau plini de rîvnă. Înaintam cu atîta hotărîre încît am lăsat-o pe fată în urmă; în fine, am ajuns pe stră­duţă, am străbătut-o în goană, gîfîind, cu paltonul desfă­cut, în lumina apusului tot mai impozant; am ajuns însă prea tîrziu. Cînd am coborît în grabă în demisol şi, ţinînd arma în mînă, am deschis uşa cu o lovitură de picior, am mai văzut doar umbra uriaşă a înspăimîntătorului animal, care tocmai fugea pe fereastră, trecînd prin gea­mul care s-a făcut ţăndări, în timp ce pe podea - o masă albă într-o băltoacă de ceva negru - zăcea omul, sfîşiat de cîine în asemenea hal încît era de nerecunoscut.

În timp ce mă sprijineam, tremurînd, de peretele acoperit de cărţi, afară se auzi sirena unor maşini. Au venit cu o targă. Ca prin ceaţă, am văzut un medic în faţa mortului, precum şi un poliţist înarmat, amîndoi cu faţa albă ca varul. Peste tot erau oameni. Am strigat-o pe fată. Am străbătut în goană oraşul şi, trecînd podul, m-am dus la mine acasă dar nu era acolo. Am căutat-o fără să mă odihnesc şi fără să mănînc. Poliţia s-a alertat şi, fiindcă toţi se temeau de uriaşul animal, au fost alar­maţi şi soldaţii din cazarmă, care au început să scoto­cească, în şiruri lungi, pădurile. Pe rîu au fost scoase bărcile, apele fiind cercetate cu prăjini lungi. Şi fiindcă venise primăvara, cu ploile ei calde, care nu se mai opreau, căutările s-au îndreptat şi spre galeriile carierei de piatră, oamenii strigînd şi luminîndu-le cu făcliile. Au fost unii care au coborît şi în canalele de scurgere, iar alţii au căutat şi în podul catedralei. Totuşi, fata nu a mai fost găsită, iar cîinele nu a mai fost văzut.

Peste trei zile, noaptea tîrziu, m-am reîntors acasă. Epuizat şi fără speranţă, mă aruncasem pe pat, cînd am auzit paşi jos, pe stradă. Am fugit la fereastră, am des­chis-o şi m-am aplecat în noapte. Pe strada care părea o panglică neagră, udă încă din cauza ploii care căzuse pînă spre miezul nopţii, astfel încît luminile becurilor se re­flectau în ea ca nişte pete aurii înlănţuite una de alta, iar peste ele, de-a lungul copacilor, păşea fata, în rochia ei de culoare închisă, cu pantofii roşii, cu părul care în lu­mina nopţii avea reflexe albăstrii, împletit în cozi lungi, şi, alături de ea, ca o umbră întunecată, uşor şi fără zgomot, ca un miel, mergea cîinele, cu ochii lui galbeni, ro­tunzi şi strălucitori.