Din povestile lui O. Henry (17)

Marionetele

Poliţistul stătea în colţul dintre Strada 24 şi o alee extrem de întunecoasă, unde trenul suspendat traversează strada. Era ora două noaptea; împrejurimile — beznă rece şi o burniţă neplăcută care avea să dureze pînă în zori.

Un bărbat într-un pardesiu lung, cu pălăria trasă pe ochi, ducînd ceva în mînă, ieşi repede, dar fără zgomot, din aleea întunecoasă. Poliţistul îl acostă politicos, dar cu aerul încrezător pe care ţi-l dă autoritatea evidentă. Ora, reputaţia proastă a aleii, graba trecătorului, povara pe care o transporta — toate acestea se încadrau la „împre­jurări suspecte", care cereau elucidare din partea poliţis­tului.

     „Suspectul" se opri fără împotrivire, îşi împinse pă­lăria pe ceafă, expunînd în scurtele săgeţi de lumină un chip calm, neted, cu un nas cam lung şi ochi negri neşo­văitori. Vîrînd mîna înmănuşată în buzunarul de la piept al pardesiului, scoase o carte de vizită şi i-o întinse poli­ţistului. Ţinînd-o în aşa fel încît să poată prinde lumina nesigură, acesta citi numele: „Dr. Charles Spencer James”. Strada şi numărul adresei indicau un cartier respectabil şi indiscutabil, încît orice urmă de curiozitate fu înde­părtată. Privirea poliţistului coborî spre obiectul transpor­tat de doctor — o trusă medicală frumoasă, din piele nea­gră, cu colţare de argint, obiect care întări garanţia cărţii de vizită.

—   In regulă, domnule doctor, spuse poliţistul, dîndu-se în lături, cu un aer de amabilitate exagerată. Avem ordin să fim extrem de atenţi. În ultima vreme au fost o mulţime de spargeri şi atacuri. Urîtă noapte am nimerit de serviciu. Nu e frig, pe cît e de umed.

Cu o înclinare oficială a capului şi un cuvînt sau două care să se potrivescă cu aprecierile poliţistului despre vreme, Dr. Jamer îşi văzu de drumul său, destul de repede. De trei ori în noaptea aceea îi acceptaseră poliţiştii cartea de vizită, iar imaginea impunătoare a trusei medicale de­pusese mărturie pentru cinstea scopului şi a persoanei sale. Dacă vreunul dintre poliţişti ar fi socotit dimineaţa că trebuie să testeze autenticitatea cărţii de vizită, ar fi des­coperit numele doctorului gravat frumos pe o tăbliţă, iar pe doctorul însuşi, calm şi bine îmbrăcat, în cabinetul său pus la punct — cu condiţia, însă, să nu-l fi vizitat prea devreme, căci Dr. James se scula tîrziu: ar fi primit şi mărturiile vecinilor cum că domnul doctor era un cetă­ţean paşnic, devotat familiei şi un medic care se bucura de succes de doi ani de cînd locuia acolo.

Aşadar, mult s-ar mai fi minunat oricare dintre zeloşii ocrotitori ai liniştii dacă ar fi aruncat o privire în imacu­lata trusă medicală. Dacă ar fi deschis-o, primul lucru pe care le-ar fi căzut ochii, ar fi fost un set elegant de cele mai recente unelte, folosite de „Vistiernic”, cum se auto-denumeşte în ziua de azi spărgătorul ingenios de seifuri. Ustensilele erau concepute şi construite special — şperaclul scurt, dar puternic, colecţia de chei cu forme ciu­date, burghie de oţel brumat, poansoane de cea mai bună calitate, capabile să-şi croiască drum în oţelul călit aşa cum şoarecele mănîncă din brînză, şi cleme care se prind ca lipitorile de uşa lucioasă a seifului şi smulg cadranul cu combinaţia, aşa cum smulge dentistul dinţii din gură. Într-o despărţitură din interiorul trusei se afla o fiolă de patru uncii de nitroglicerină, acum pe jumătate goală. Sub unelte se găsea un morman de bancnote mototolite şi cîţiva pumni buni de monezi de aur, totalul ridicîndu-se la suma de opt sute treizeci de dolari.

Pentru un cerc foarte restrîns de prieteni, doctorul James era cunoscut drept „Grecul şic“. Jumătate din mis­terioasa poreclă era atribuită manierelor sale distante şi elegante; cealaltă jumătate denumea în argoul bandei pe şef, pe planificator, pe cel care, datorită puterii şi presti­giului dat de rang şi ţinută, asigură informaţiile pe care îşi bazau planurile şi acţiunile disperate.

Alţi membri ai acestui cerc select erau Skitsie Morgan şi Cum Decker, „Vistiernici" experţi, şi Leopold Pretzfelder, giuvaergiu din oraş, care manevra „sclipiciurile" şi alte podoabe culese de trioul muncitor. Cu toţii băieţi buni şi de treabă, palavragii ca Memnon şi nestatornici ca Steaua Polară.

Munca din această noapte fusese apreciată de firmă drept producătoare a unei plăţi moderate în schimbul trudei lor. Un seif, stil vechi, cu două compartimente, cu un zăvor lateral, din biroul prăpădit al unei firme de modă veche, foarte avute, de galanterie, ar fi trebuit să ofere mai mult de două sute cincizeci de dolari, duminică noaptea. Dar ei atît au găsit; împărţiseră pe loc suma în părţi egale, după cum era obiceiul. Se aşteptaseră la vreo zece-douăsprezece mii. Unul dintre proprietari, însă, se dovedise a fi chiar prea de modă veche. Imediat după ce se întu­necase, îşi transportase acasă, într-o cutie de cămăşi, cea mai mare parte a banilor încasaţi.

Doctorul James porni pe Strada 24, care după toate aparenţele era pustie. Pînă şi oamenii de teatru care ză­boveau prin cartier se culcaseră demult. După atîtea ore de burniţă, apa se adunase pe stradă ; băltoacele dintre pietre prindeau luminile felinarelor şi le înapoiau în miliarde de scîntei lichide. Un vînt sîcîitor, rece şi încărcat de stropi de ploaie, gîjîia din hornurile ca nişte laringe de pe case.

Cînd doctorul ajunse în colţul unei clădiri înalte, de cărămidă roşie, mai arătoasă decît cele din jur, uşa din faţă se deschise şi o negresă se năpusti afară, coborînd zgomotos treptele spre trotuar. Îndruga nişte cuvinte care parcă se adresau sie însăşi — tertipul propriu celor din seminţia ei cînd se află singuri şi sub puterea răului. Părea că aparţine uneia dintre vechile clase vasale ale sudului — volubilă, familiară, loială, nestăpînită, pînă şi înfăţişarea o prezenta ca atare — corpolentă, curată, cu şorţ şi broboadă.

Brusca apariţie din casa tăcută ajunse la capătul scă­rilor cînd Dr. James se arătă din sens opus. Mintea femeii transferă energia de la sunet la imagine şi, în timp ce se oprea din bolboroseală, ochii îi rămaseră fixaţi asupra tru­sei medicale.

—     Domnu’ fie binecuvîntat! fu blagoslovenia pe care priveliştea i-o smulse. Sunteţi doctor, dom’le?

—     Da, sunt medic, răspunse Dr. James, oprindu-se.

—     Atunci, pentru numele Domnului, veniţi să-l vedeţi pe domnul Chandler, dom'le. Cred că are o criza sau aşa ceva. Stă întins parcă-i mort. Dom’şoara Amy m-a trimis după doctor. Numai Domnul ştie de unde ar fi scos bătrîna Cindy unul, dacă n-apăreaţi dumneavoastră. Dacă bătrînul Mars ar fi aflat a mia parte din ce se întîmplă p-aci, ar fi tras cu pistolul şi le-ar fi arătat el la toţi... Şi biata fetiţă, dom'şoara Amy...

—    Condu-mă, spuse Dr. James, punînd piciorul pe prima treaptă, dacă ai nevoie de doctor. Ca ascultător nu-i pot fi de folos.

Negresa o luă înainte, intră in casă şi urcă treptele aco­perite cu covor gros. De două ori trecură prin holuri slab luminate. În cel de al doilea, deschizătoarea de drum, care începuse să gîfîie, o porni pe un coridor şi se opri în faţa unei uşi. O deschise.

—     Am adus doctoru’, dom’şoara Amy.

Dr. James intră în cameră şi se înclină uşor în faţa tinerei care stătea lîngă pat. Puse trusa medicală pe un scaun, îşi scoase pardesiul, aruncîndu-l peste trusă şi spe­teaza scaunului şi înaintă liniştit şi recules.

Un bărbat zăcea nemişcat, întins aşa cum căzuse; era îmbrăcat bine, la modă; n-avea pantofi in picioare. Zăcea inert, ţeapăn ca un mort.

Dr. James răspîndea în jurul lui o aureolă de linişte, de forţă şi putere ascunsă, care erau ca o mană cerească în pustiul celor slabi şi nefericiţi. Mai ales femeile fuseseră întotdeauna atrase de felul lui de a se purta în camerele bolnavilor. Nu avea suavitatea indulgentă a vraciului mon­den, ci o ţinută demnă, sigură, puterea de a birui soarta, deferenţă, ocrotire şi devotament. În ochii căprui, neşo­văielnici şi luminoşi, sălăşluia un magnetism profund; din ţinuta calmă răzbătea o autoritate latentă, o linişte şi o seninătate imperturbabile, chiar preoţeşti, care i se po­triveau în rolul pe care-l juca — de consolator şi confident. Uneori, la prima vizită profesională, femeile îi şi spuneau unde-şi ascund noaptea diamantele de teama hoţilor.

Cu uşurinţa pe care ţi-o dă o practică îndelungata, privirea lui fixă surprinse ordinea şi calitatea mobilierului din cameră. Era somptuos şi scump. Aceeaşi privire aprecie şi înfăţişarea doamnei. Era scundă şi abia trecută de douăzeci de ani. Chipul avea o drăgălăşenie cuceritoare, umbrită (aveai impresia) de o melancolie adînc înrădăci­nată şi nu de urma violentă a unei supărări neaşteptate. Pe frunte, deasupra unei sprîncene, se zărea o zgîrietură vînătă, făcută, după ochiul de expert, în ultimele şase ore.

Degetele Dr. James apucară încheietura omului. Pri­virea, aproape grăitoare, o chestiona pe doamnă.

—     Sunt doamna Chandler, răspunse ea, vorbind cu in­tonaţia şi accentul specifice sudului. Cu vreo zece minute înainte de a sosi dumneavoastră, soţului meu i s-a făcut rău. A mai avut şi înainte atacuri de inimă, unele foarte grave.

Îmbrăcămintea soţului şi ora tîrzie părură că o în­deamnă să dea şi alte explicaţii.

—    A venit tîrziu, cred că a supat undeva.

Dr. James îşi îndreptă toată atenţia asupra pacientu­lui. În oricare dintre „profesiuni” ar fi fost implicat, în­totdeauna acorda „cazului” sau „afacerii” întregul in­teres.

Bolnavul părea de vreo treizeci de ani. Chipul avea o expresie de îndrăzneală şi libertinaj, dar nu era lipsit de o simetrie a trăsăturilor, iar conturul fin trăda gust şi simţ al umorului, care-i atenua celelalte trăsături; din haine răzbătea miros de băutură.

Dr. James îi desfăcu haina, apoi tăie cu un briceag pieptul cămăşii, de la guler pînă în talie. Obstacolele fiind îndepărtate, puse urechea la inimă şi ascultă atent.

—    Regurgitaţie mitrală, spuse el încet, ridicîndu-se.

Cuvintele fuseseră rostite cu o inflexiune de nesigu­ranţă. Ascultă din nou îndelung şi de data asta spuse :

—     Insuficienţă mitrală, cu tonul unui diagnostic sever.

—     Doamnă, începu apoi cu o voce încurajatoare, care reuşea de atîtea ori să liniştească o stare de agitaţie, există posibilitatea ca...

Întorcîndu-şi uşor capul spre doamnă, o văzu cum se prăbuşeşte, leşinată şi palidă, în braţele bătrînei negrese.

—     Biata fetiţă! Biata fetiţă! Au omorît-o pe fetiţa bătrînei Cindy. Să dea Domnul să piară cei care au neno­rocit-o! Cum i-au mai sfărîmat inima, cum...

—     Apuc-o de picioare, spuse dr. James, ajutînd-o să ridice trupul căzut. Unde îi e camera? Trebuie întinsă pe pat.

—     Înăuntru, dom'le.

      Femeia fâcu semn cu capul îmbrobodit către o uşă.

—    Aceea e camera dom’şoarei Amy.

O duseră acolo şi o întinseră pe pat. Avea pulsul slab, dar regulat. Trecu din leşin într-un somn profund, fără să-şi recapete cunoştinţa.

—     Este epuizată, spuse doctorul. Somnul e un reme­diu bun. Cînd se trezeşte, dă-i un grog cald, cu un ou în el, dacă suportă. De unde are zgîrietura de pe frunte?

—     A încasat o lovitură, dom’le. Sărmana fetiţă... Nu, dom’le... (Nestatornicia bătrînei o împinse brusc la indig­nare.) Bătrîna Cindy n-o să mintă pentru diavolul ăsta. El a lovit-o, dom’le. Dar-ar Domnul să i se usuce mîna cu care... uite, zău! Cindy i-a promis fetiţei ei că n-o să spună la nimeni. Dom’şoara Amy e lovită, dom’le, la cap.

Dr. James se duse spre piedestalul pe care ardea o lampă frumoasă şi micşoră flacăra.

—     Stai aici cu stăpîna, porunci el, şi nu face gălăgie ca să poată dormi. Dacă se trezeşte, dă-i un grog fierbinte. Dacă îi vine din nou leşinul, dă-mi de ştire. Ceva nu este în regulă.

—     P-aci sunt multe în neregulă, începu negresa, dar doc­torul o făcu să tacă, pe un ton aspru şi ferm pe care îl folosea rareori, dar cu care de multe ori pusese capăt isteriilor.

Reveni în cealaltă cameră, închizînd uşor uşa în urma lui. Omul din pat nu se mişcase, dar deschisese ochii. Buzele păreau că vor să articuleze ceva. Dr. James plecă puţin capul să asculte.

—     Banii! Banii! şoptea omul.

—     Mă înţelegeţi cînd vă vorbesc? întrebă doctorul, încet dar distinct.

Capul se înclină uşor.

—     Sunt doctorul după care a trimis soţia dumneavoas­tră. Sunteţi domnul Chandler, mi s-a spus. Sunteţi bolnav. Nu trebuie să vă enervaţi sau să vă agitaţi.

Ochii pacientului părură că-l cheamă. Doctorul se aplecă şi auzi aceleaşi cuvinte slabe.

—     Banii, douăzeci de mii de dolari.

—     Unde sunt banii? La bancă?

Ochii exprimară dezaprobare.

—    Spuneţi-i... (şoapta slăbea din ce în ce mai mult), douăzeci de mii de dolari, banii ei... (ochii căutau prin cameră).

—    Aţi pus banii pe undeva prin cameră?

Vocea Dr. James sună ca o sirenă, hotărîtă să smulgă secretul din mintea slăbită a omului.

—     Sunt în această cameră?

      I se păru că ochii aproape închişi clipesc aprobator. Pulsul de sub degetele doctorului era slab şi plăpînd ca un fir de mătase.

În inima şi în mintea doctorului James năvăli in­stinctul celeilalte profesiuni. Prompt, aşa cum acţiona în orice, se hotărî să afle totul despre bani, chiar şi cu pre­ţul calculat al unei vieţi omeneşti.

Scoţînd din buzunar un teanc de reţete albe, mîzgăli pe una din ele, conform celei mai bune practici, formula potrivită nevoilor suferindului. Se duse la cealaltă uşă, o strigă uşor pe bătrînă, îi dădu reţeta şi-i porunci s-o ducă la farmacie să aducă medicamentul.

După ce bătrîna plecă bombănind, doctorul se apropie de patul doamnei. Dormea profund; pulsul i se mărise; avea fruntea rece, în afară de umflătura de la zgîrietură, care era acoperită cu o peliculă umedă. Dacă nu era tul­burată, putea să mai doarmă ore întregi. Găsi cheia în uşă şi o încuie după el cînd ieşi.

Dr. James se uită la ceas. Avea la dispoziţie o oră, pînă cînd se putea întoarce bătrîna cu medicamentul. Căută şi găsi apă în urcior; găsi şi un pahar. Deschise trusa me­dicală şi scoase fiola care conţinea nitroglicerină – „unsoarea“, cum o numeau însoţitorii din bandă.

Picură în pahar un strop gălbui şi dens. Scoase din trusă siringa hipodermică de argint şi-i puse acul. Mă­sură cu grijă apa pe care o trase în pistonul siringii pen­tru a dilua stropul — cam o jumătate de pahar.

Cu două ore mai devreme, în aceeaşi noapte. Dr. Ja­mes injectase cu siringa aceea lichid nediluat în gaura sfredelită în broasca seifului şi distrusese, cu o singură explozie atenuată, mecanismul care controla încuietoarea. Îşi propusese acum ca, folosind aceleaşi mijloace, să scu­ture maşinăria fiinţei umane — să-i sfărîme inima — fie­care şoc era plănuit de dragul banilor. Aceleaşi metode, dar într-o altă formă. Atunci avusese rolul uriaşului care-şi sloboade puterea elementară, necizelată şi dinamică, acum avea un rol curtenitor, iar braţele, deşi ascunse de catifele şi horbote, erau la fel de periculoase. Căci lichidul din pa­har şi siringa formau o soluţie de glonion, cel mai puter­nic stimulent cunoscut în ştiinţa medicală. Cu două uncii, uşa solidă a seifului de fier fusese zdruncinată; cu o cincime dintr-o miime, se pregătea acum să oprească pentru vecie complicatul mecanism al vieţii umane.

Dar nu imediat. Nu asta urmarea. Mai întîi urma să-i crească brusc vitalitatea, un impuls puternic dat fiecărui organ şi fiecărei facultăţi. Inima va răspunde vitează imboldului fatal; sîngele din vene se va întoarce ma re­pede la sursă.

Dar, după cum ştia şi Dr. James prea bine, suprastimularea la această boală însemna moarte, la fel ca şi cum ai fi provocat-o cu un glonţ. Cînd arterele îngroşate vor suferi congestia provocată de şuvoiul crescînd de sînge pompat în ele de puterea „unsorii" spărgătorului, se vor transforma în „străzi închise" şi fîntîna vieţii nu va mai curge.

Doctorul dezgoli pieptul pacientului inconştient. Injectă, uşor şi cu pricepere, conţinutul seringii în muşchii din regiunea inimii. Apoi, fidel obiceiurilor sale minuţioase în ambele profesiuni, îşi curăţă atent acul şi îl astupă din nou cu sîrma fină.

Peste trei minute, Chandler deschise ochii şi vorbi cu voce slabă dar inteligibilă, interesîndu-se cine se îngrijea de el. Dr. James îşi explică din nou prezenţa în cameră.

—   Unde e soţia mea? întrebă pacientul.

—   Doarme, din cauza epuizării şi a grijilor, răspunse doctorul. N-aş trezi-o, doar dacă...

—  Nu e... necesar... (Chandler vorbea cu pauze între cuvinte, din cauza respiraţiei, parcă împinsă de vin de­mon). Nu trebuie... mulţumesc, s-o deranjaţi... din cauza... mea.

Dr. James îşi tîrîse scaunul lîngă pat. Nu trebuia să se irosească conversaţia.

—  Acum cîteva minute, începu el, pe un ton suav şi inocent, caracteristic celeilalte profesiuni, aţi încercat să-mi spuneţi ceva referitor la nişte bani. Nu caut să vă smulg confidenţe, dar este de datoria mea să vă atrag atenţia că neliniştea şi grijile vor lucra împotriva însă­nătoşirii dumneavoastră. Dacă aveţi să spuneţi ceva, să vă eliberaţi mintea de un lucru - cred că aţi amintit suma de douăzeci de mii de dolari, ar fi mai bine s-o faceţi.

Chandler nu putu să-şi întoarcă capul, dar roti ochii în direcţia vorbitorului.

—    Am... spus... unde sunt banii?

—  Nu, răspunse doctorul. Am dedus numai, din cele cîteva cuvinte neinteligibile, că vă nelinişteşte siguranţa lor. Dacă se află în aceeastă cameră...

Doctorul James se opri. Oare i se păruse numai că prinde un licăr de înţelegere, o umbră de bănuială în tră­săturile ironice ale pacientului? Oare se arătase prea ne­răbdător? Spusese prea mult? Următoarele cuvinte ale lui Chandler îi spulberară îndoielile.

—    Unde... să fie gîfîi el, decît.. acolo... în seif?

Indică cu ochii un colţ al camerei, unde acum, pentru prima oară, doctorul observă un mic seif de fier, pe jumă­tate ascuns de faldurile draperiei.

Se ridică şi apucă încheietura pacientului. Pulsul îi zvîcnea nebuneşte, cu pauze rău-prevestitoare.

—    Ridicaţi braţul, spuse Dr. James.

—    Ştiţi că... nu mă pot mişca, domnule doctor.

Doctorul se duse repede pînă la uşă, o deschise şi as­cultă. Nu se auzea nimic. Se întoarse şi se duse direct la seif şi-l cercetă. Era o construcţie simplă, de o fabricaţie nesofisticată. Oferea ceva mai multă siguranţă decît pro­tecţia împotriva mîinilor lungi ale servitorilor. Pentru pri­ceperea lui, era o simplă jucărie, o cutie de carton şi pla­caj. Banii erau ca şi ai lui. Cu clema putea să tragă buto­nul, să găurească mecanismul şi, în două minute, uşa ar fi fost deschisă. Poate, printr-o altă metodă, ar fl des­chis-o într-un singur minut. Ingenunche pe podea, puse urechea la combinaţie şi întoarse se uşor butonul. După cum îşi închipuise, era încu­iat folosindu-se doar o combinaţie simplă, de un singur număr. Auzul lui fin prinse sunetul slab de avertizare cînd mecanismul este deranjat; folosi cifrul, întoarse mî­nerul şi deschise larg uşa.

Interiorul seifului era gol — nici măcar un petec de hîrtie în cubul metalic.

Dr. James se ridică în picioare şi se apropie de pat. Pe fruntea muribundului apăruseră broboane mari de su­doare, dar pe buze şi în ochi îi flutura un zîmbet batjoco­ritor şi funest

—   N-am mai văzut... pînă... acum..., rosti el anevoie, medicină... şi spargere la un loc! Ies... bani... din combi­naţie, doctore?

Pînă atunci Dr. James nu fusese supus niciodată unui test mai riguros de demnitate, avînd în vedere împreju­rările. Pus de umorul diabolic al victimei încr-o poziţie nesigură şi ridicolă, el îşi păstră totuşi prestanţa şi sîngele rece. Îşi scoase ceasul şi aşteptă ca omul să se stingă.

—   Ai... fost... doar puţin... prea nerăbdător... cu banii. Dar nu-i paşte... nicio... primejdie... din partea dumi­tale... dragă doctore. Sunt la loc sigur. Absolut sigur. Sunt... în mîinile... book-makerilor. Douăzeci... de mii... banii lui... Amy. I-am jucat la curse... am pierdut şi... ul­timul bănuţ. Am fost un băiat... rău... spărgăto... par­don... doctore, dar am... jucat cinstit. Nu cred... că am mai... întîlnit... vreodată... un ticălos atît... de mare... ca dum­neata, doctore... pardon... spărgătorule.. pe unde am co­lindat. E cumva împotriva eticii... dumitale, spărgătorule, să dai victimei... pardon pacientului, un pahar cu apă?

Dr. James îi aduse apă. Dar bietul om abia putu sa înghită. Reacţia drogului puternic venea în valuri regulate, tot mai intense. Muribundul îşi mai permise totuşi o persiflare.

—     Am fost... jucător înrăit, beţiv... am risipit averi... dar doctor-spărgător!

Doctorul îşi permise un singur răspuns la împunsă­turile caustice ale celuilalt. Aplecîndu-se mult asupra privirii care îngheţă iute, arătă către uşa unde dormea doamna, cu un gest atît de sobru şi de semnificativ, încît omul sleit de puteri ridică pe jumatate capul, cu cîtă forţă îi mai rămăsese, pentru a vedea. Nu văzu nimic, dar prinse vorbele tăioase ale doctorului — ultimele pe care avea să le mai audă:

—     Încă n-am lovit vreodată o femeie!

În zadar am încerca să înţelegem acest gen de oameni. Nu există autobiografie a unor asemenea tipuri umane. Nu poţi să prevezi, ca pentru alte persoane: „O să se comporte aşa“, sau: „O să se comporte aşa“. Ştim doar că există; şi nu putem decît să-i observăm şi să dis­cutăm între noi despre ce săvîrşesc, aşa cum copiii urmă­resc şi vorbesc despre marionete.

Şi totuşi, am avea de-a face cu un studiu amuzant asu­pra egoismului, dacă i-am urmări pe cei doi — unul asa­sin şi borfaş, aplecat deasupra victimei; celălalt mai jos­nic în faptele sale, chiar dacă încălcase mai puţin legea, trăind detestat în casa soţiei pe care o persecutase, o jefuise şi o lovise. Unul — un tigru, celălalt — un cîine lup, fiecăruia dintre ei fiindu-i silă de mîrşăvia celuilalt şi fie­care prosperînd după standardul lui imaculat — al com­portării, nu al onoarei — în mocirla vinei lor evidente.

Ultima replică a Dr. James probabil că atinse rămăşi­ţele de bărbăţie şi ruşine, căci se dovedi un coup de grace. Chipul bolnavului fu inundat de o îmbujorare intensă — o rosa mortis dezonorantă; respiraţia i se opri şi, cu un tremur foarte slab, Chandler îşi dădu duhul.

Imediat după aceea sosi negresa, aducînd medicamen­tul. Cu mîna apăsînd uşor pleoapele închise, Dr. James îi comunică sfîrşitul lui Chandler. Nu durerea, ci rapprochement-ul ereditar de moarte în general o mişcă profund, pînă la lacrimi, însoţindu-le de bocetele obişnuite.

—  Şi asta acum! E în mîinile Domnului. O să fie su­pus Judecăţii şi Cel de Sus să aibă milă de păcătos. De noi n-o să mai aibă. Cindy a dat şi ultimii bani pe sticla asta cu balsam şi nici nu i-a folosit.

—    După cîte înţeleg, spuse Dr. James, doamna Chan­dler nu are bani?

—    Bani, dom’le? Ştiţi de ce a leşinat dom’şoara Amy şi de ce e aşa slăbită? De foame, dom’le. De trei zile nu e nimic de mîncare în casa asta, decît cîţiva pesmeţi sfărîmaţi. Îngeraşul ăsta şi-a vîndut inelele şi ceasul acum cîteva luni. Casa asta frumoasă, dom’le, cu covoare mari, roşii şi birouri lucioase e luată cu chirie. Omul vine şi face tărăboi pentru chirie. Diavolul ăsta — iartă-mă Doamne, că e în mîinile tale să-l judeci — a tocat totul.

Tăcerea doctorului o încurajă să continue. Povestea care se contura din monologul răvăşit al lui Cindy era veche — o poveste cu iluzii, voinţă, dezastru, cruzime şi mîndrie. Din bolboroseala ei vagă se desprindeau mici imagini clare — o casă ideală în sudul îndepărtat, o căsă­torie pripită şi regretată, o perioadă de nefericire, plină de suferinţe şi jigniri, şi în ultima vreme o moştenire care promisele eliberarea — înşfăcarea şi prăpădirea ei de către cîinele-lup într-o absenţă de două luni şi reîntoar­cerea lui în mijlocul unui chef scandalos. În toate aces­tea, neexprimat, dar simţit la fiecare pas, firul alb şi pur care străbătea ţesătura povestirii — dragostea simplă, su­blimă şi de neînvins a bătrînei negrese, care-şi urmase stăpîna neabătut, pînă la capăt.

Cînd în cele din urmă se opri, doctorul întrebă dacă în casă există whiskey, sau vreo sticlă de băutură. Era, răs­punse bătrîna, o jumătate de sticlă de rachiu, lăsată în bufet de cîinele-lup.

—  Pregăteşte un grog fierbinte, cum ţi-am spus, îi po­runci Dr. James. Trezeşte-ţi stăpîna şi dă-i-l să-l bea; spune-i ce s-a întîmplat.

La vreo zece minute după aceea, doamna Chandler îşi făcu apariţia, sprijinindu-se de braţul lui Cindy. Parcă mai prinsese puţină putere de cînd dormise şi luase şi sti­mulentul. Dr. James acoperise trupul de pe pat cu un cearşaf.

Doamna întoarse ochii îndureraţi brusc, cu o privire speriată, şi se lipi mai mult de însoţitoare. Avea ochii stră­lucitori, fără lacrimi. Suferinţa se pare că o încercase în forma ei cea mai gravă. Fîntîna lacrimilor secase; senti­mentele îi erau paralizate.

Dr. James stătea lîngă masă; îşi pusese pardesiul şi pălăria şi în mînă ţinea trusa medicală. Chipul îi era calm şi impasibil — practica îl obişnuise cu priveliştea suferinţei umane. Numai ochii căprui, vii, exprimau o compasiune profesională discretă.

Vorbi pe un ton blînd şi, în puţine cuvinte, afirmă că, deoarece ora era înaintată şi fără îndoială că ajutoarele erau greu de procurat, va trimite el persoanele potrivite care să se ocupe de cele necesare.

—  O ultimă chestiune, spuse doctorul, arătînd spre seiful cu uşa deschisă. Soţul dumneavoastră, doamnă Chandler, a simţit că i se apropie sfîrşitul şi m-a îndru­mat să deschid seiful, spunîndu-mi numărul combinaţiei. În caz că doriţi să-l mai folosiţi, să vă amintiţi că numă­rul este 4l. Întoarceţi de mai multe ori spre dreapta, pe urmă odată spre stînga şi vă opriţi la 4l. Nu m-a lăsat să vă trezesc, deşi ştia că sfîrşitul îi e aproape. In seif spunea că a pus o suma de bani, nu mare, dar suficientă ca să vă permită să-i îndepliniţi ultima dorinţă. Aceasta a fost să vă întoarceţi acasă şi, după un timp, cînd vă va veni mai uşor, odată cu scurgerea timpului, să-i iertaţi nelegiuirile pe care le-a săvîrşit faţă de dumneavoastră.

Arătă spre masă, unde se afla un teanc ordonat de banc­note, peste care erau două grămezi de monezi de aur.

—    Banii sunt acolo, aşa cum i-am găsit — opt sute treizeci de dolari. Am să vă las cartea mea de vizită, în caz că mai tîrziu v-aş putea fi de folos.

Deci, se gîndise pînă la urmă la ea! Atît de tîrziu! Şi totuşi, minciuna aprinse o ultimă scînteie de tandreţe acolo unde crezuse că nu mai există decît scrum şi praf. Strigă cu voce tare: „Rob! Rob!” Se răsuci şi, pe pieptul cinstitei slujnice, dădu drum durerii în lacrimile care alină. E o mîngîiere să te gîndeşti că, în anii care au ur­mat, minciuna ucigaşului a strălucit ca o steluţă deasupra mormîntului iubirii, liniştind-o, cîştigîndu-i iertarea, care ea însăşi este preţioasă, chiar dacă nu e cerută.

Alinată şi mîngîiată la pieptul negresei ca un copil, cu o compasiune tînguitoare şi  bolborosită, în cele din urmă ridică fruntea — dar doctorul plecase.