luni, 15 aprilie 2013

Mici intamplari cu animale (138)

Jocul vidrelor
Într-o iarnă m-am ţinut de vidre. Aşa, pe nesimţite, m-am pomenit că aproape au dispărut din locurile bune păstrăvii voinici de mai înainte şi prea tîrziu mi-a venit în minte că pricina ar putea să fie vidrele. Cum a căzut însă prima zăpadă, am văzut de-a lungul rîului urme multe pe care le-au lăsat aceste mari pustiitoare de peşte. În curînd a intrat una în capcanele puse, iar la pîndele de noapte am mai cules trei. Aşa că în pod, întinse pe scîndurici, aveam, ca niciodată, patru blănuri minu­nate, cu păr des, luciu si cafeniu. Ar fi trebuit să fie şase. Iată povestea celor două lipsă.
Într-unul dintre coturile rîului se prinsese gheaţă, fără însă să încătuşeze şi mijlocul apei, care făcea acolo şuvoi repede. Pe banca de gheaţă - zăpadă întinsă. Trecusem după-masă pe acolo şi văzusem mulţime de urme de vidră pe această lespede de omăt. Mi-am făcut îndată planul. Pe răzorul împădurit am găsit loc bun de pîndă, l-am lărgit, l-am acoperit în faţă, am ferit din el zăpada. Iar cînd şi-a aprins candela luceafărul de seară, pe mine m-a găsit îngropat în cojoc, în picioare cu cei mai grozavi şoşoni, „cioci" din pănură ţărănească, în cap cu o oaie aproape întreagă şi, evident, cu arma. Nu era ger, aşa că puteam să stau liniştit în culcuşul meu.Fuge un ceas, îl ajunge din urmă altul, luna se ridică binişor peste creasta dantelată de siluetele brazilor. În lumina ei, toată întinderea se lămureşte în contraste feerice: negrul-vineţiu al umbrelor, vioriul-deschis al zăpezii suflat cu pulberea de ar­gint a lunii. Nu mă mai reţinea acolo nădejdea vidrei, ci încîntarea acestei nopţi de sfîrşit de ianuarie. Şi mă ţinea liniştea desăvîrşită în care gîndul zboară în voia lui.
Deodată aud un uşor ciobăit în apă. Mi se pare că unda din şuvoiul neîngheţat ridică valuri mai mari, apoi pe marginea gheţii se arată ceva negru, cît doi pumni puşi alături. O ştiu: e vidra. Vrea să iasă pe tabla de gheaţă şi înainte iscodeşte îm­prejurimile. Iat-o că saltă pe gheaţă şi se opreşte în marginea ei. Nici prin gînd nu-mi trece să trag. Oricum aş lovi-o, s-ar arunca îndată în apă şi pierdută ar fi. Va veni ea mai depărtişor de buza apei.
În loc să vină, se răsuceşte cu capul către apă şi priveşte ţintă, nemişcată. Îndată va dispărea la o altă vînătoare de peşte! Riscul e nelipsit din echipamentul vînătorului. Fie ce va fi: ridic arma... ca să o cobor îndată de la ochi. Vidra se aruncă înapoi, şi din apă sare pe gheaţă o altă vidră. Tii! — îmi zic — o dubletă de vidre! Lucru nemaipomenit, dar trebuie totuşi să le las să o apuce mai înspre mal.
Vidrele încep îndată un joc vioi. Se aleargă, se ajung, se bat în şagă, se dau tumba. Una dintre ele e ea. Şireată si co­chetă de minune. Se fereşte şi aşteaptă, se face că-i nepăsătoare şi apoi face semne, se supără şi se împacă. Acum cavalerul a fost totuşi prea îndrăzneţ; ea se răsuceşte şi îl prinde de bot, în şagă si nu prea; voinicul nu poate să înece un fel de chefnit răguşit şi apoi, desprins din această sărutare, se trage mai la o parte îmbufnat. Vicleana însă îndată scoate din tolba bogată a ademenirilor ei cele mai alese farmece. Se gudură cu capul coborît pe zăpadă, se tăvăleşte cînd pe o coastă cînd pe alta, se trage, sanie, pe brînci, se aruncă pe spate, se înco­voaie cu ondulări moi, ca de şarpe. Şi mai şi geme, încetinel, din cale afară de dulce. Îndrăgostitului i s-a topit supărarea în atîta văpaie. Sare lîngă ea, o mîngîie pe bot, pe spate, cînd face pe indiferenta şi vrea să plece îi trece înainte şi o opreşte cu alte mîngîieri.
De cîteva ori au ajuns atît de aproape de mine, încît nu se putea să nu le prindă snopurile de alice pe amîndouă. Dar prea frumoasă era scena care se juca în văzul meu, aici aproape. „Vidre poate mai împuşti tu. Dar să le vezi aşa, la ele acasă, în iatac de nuntă, nu prea. Şi mai ai vreme să tragi, doar dansul miresei abia a început... "
Deodată capricioasei i-a trecut prin cap să facă o baie răcoroasă sau să învrîsteze hora cu o gustare de peşte. Fără veste aleargă la margine şi se aruncă în apă cu o mişcare în curbă frumoasă. Mirele rămîne o clipă ca năuc. Să-l iau? Nu. Vreau dubletă. Va reveni şireata, doar şi ea e îndrăgostită. Mai ales că o şi cheamă mirele, şuierînd subţire. Aşteaptă — nu vine. Iată-i numai capul tăind unda în cercuri. Iat-o cum i se mlădiază spatele abia ieşit din apă şi se soarbe în adînc. Nici nu bag de seamă cînd s-a prelins şi bărbătuşul de pe gheaţă; cînd a apărut mai încolo un cap, era lîngă el şi celălalt. De bună seamă ea e acum aceea ce înoată încet şi el e cel ce îşi arată toată măiestria. Nici nu mai e înot. Roteşte în jur plesnind apa cu labele din faţă, se dă la fund, apare, se răs­toarnă, se încovoaie, se aruncă pe spate, trece pe sub mireasă... Nici ea nu mai ştie ce face... Deodată nu mai sunt nicăieri. Cînd le zăresc, s-au urcat pe podul gheţii, dar colo la vale, pînă unde biata mea puşcă nu are putere. Una în coada celeilalte se gră­besc spre tufăria de pe malul de dincolo. Nu le mai văd.
Am aşteptat şi am aşteptat, pînă ce a trecut pe deasupra mea sub zarea lunii o buhă mare şi a rîs de mine. „Hu-hu! Te-ai păcălit!" N-avea de ce să rîdă, cu toate că am plecat din locul bun cu traista goală: duceam cu mine o amintire care e mai durabilă decît blana de vidră şi mai de preţ.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!