Jocul vidrelor
Într-o
iarnă m-am ţinut de vidre. Aşa, pe nesimţite, m-am pomenit că aproape au
dispărut din locurile bune păstrăvii voinici de mai înainte şi prea tîrziu mi-a
venit în minte că pricina ar putea să fie vidrele. Cum a căzut însă prima
zăpadă, am văzut de-a lungul rîului urme multe pe care le-au lăsat aceste mari
pustiitoare de peşte. În curînd a intrat una în capcanele puse, iar la pîndele
de noapte am mai cules trei. Aşa că în pod, întinse pe scîndurici, aveam, ca
niciodată, patru blănuri minunate, cu păr des, luciu si cafeniu. Ar fi trebuit
să fie şase. Iată povestea celor două lipsă.
Într-unul dintre
coturile rîului se prinsese gheaţă, fără însă să încătuşeze şi mijlocul apei,
care făcea acolo şuvoi repede. Pe banca de gheaţă - zăpadă întinsă. Trecusem
după-masă pe acolo şi văzusem mulţime de urme de vidră pe această lespede de
omăt. Mi-am făcut îndată planul. Pe răzorul împădurit am găsit loc bun de
pîndă, l-am lărgit, l-am acoperit în faţă, am ferit din el zăpada. Iar cînd
şi-a aprins candela luceafărul de seară, pe mine m-a găsit îngropat în cojoc,
în picioare cu cei mai grozavi şoşoni, „cioci" din pănură ţărănească, în
cap cu o oaie aproape întreagă şi, evident, cu arma. Nu era ger, aşa că puteam
să stau liniştit în culcuşul meu.Fuge un ceas, îl ajunge din urmă altul, luna
se ridică binişor peste creasta dantelată de siluetele brazilor. În lumina ei,
toată întinderea se lămureşte în contraste feerice: negrul-vineţiu al umbrelor,
vioriul-deschis al zăpezii suflat cu pulberea de argint a lunii. Nu mă mai
reţinea acolo nădejdea vidrei, ci încîntarea acestei nopţi de sfîrşit de
ianuarie. Şi mă ţinea liniştea desăvîrşită în care gîndul zboară în voia lui.
Deodată aud un uşor
ciobăit în apă. Mi se pare că unda din şuvoiul neîngheţat ridică valuri mai
mari, apoi pe marginea gheţii se arată ceva negru, cît doi pumni puşi alături.
O ştiu: e vidra. Vrea să iasă pe tabla de gheaţă şi înainte iscodeşte împrejurimile.
Iat-o că saltă pe gheaţă şi se opreşte în marginea ei. Nici prin gînd nu-mi
trece să trag. Oricum aş lovi-o, s-ar arunca îndată în apă şi pierdută ar fi.
Va veni ea mai depărtişor de buza apei.
În loc să vină, se
răsuceşte cu capul către apă şi priveşte ţintă, nemişcată. Îndată va dispărea
la o altă vînătoare de peşte! Riscul e nelipsit din echipamentul vînătorului.
Fie ce va fi: ridic arma... ca să o cobor îndată de la ochi. Vidra se aruncă
înapoi, şi din apă sare pe gheaţă o altă vidră. Tii! — îmi zic — o dubletă de
vidre! Lucru nemaipomenit, dar trebuie totuşi să le las să o apuce mai înspre
mal.
Vidrele încep îndată
un joc vioi. Se aleargă, se ajung, se bat în şagă, se dau tumba. Una dintre ele
e ea. Şireată si cochetă de minune. Se fereşte şi aşteaptă, se face că-i
nepăsătoare şi apoi face semne, se supără şi se împacă. Acum cavalerul a fost
totuşi prea îndrăzneţ; ea se răsuceşte şi îl prinde de bot, în şagă si nu prea;
voinicul nu poate să înece un fel de chefnit răguşit şi apoi, desprins din
această sărutare, se trage mai la o parte îmbufnat. Vicleana însă îndată scoate
din tolba bogată a ademenirilor ei cele mai alese farmece. Se gudură cu capul
coborît pe zăpadă, se tăvăleşte cînd pe o coastă cînd pe alta, se trage, sanie,
pe brînci, se aruncă pe spate, se încovoaie cu ondulări moi, ca de şarpe. Şi
mai şi geme, încetinel, din cale afară de dulce. Îndrăgostitului i s-a topit
supărarea în atîta văpaie. Sare lîngă ea, o mîngîie pe bot, pe spate, cînd face
pe indiferenta şi vrea să plece îi trece înainte şi o opreşte cu alte
mîngîieri.
De cîteva ori au ajuns
atît de aproape de mine, încît nu se putea să nu le prindă snopurile de alice
pe amîndouă. Dar prea frumoasă era scena care se juca în văzul meu, aici
aproape. „Vidre poate mai împuşti tu. Dar să le vezi aşa, la ele acasă, în
iatac de nuntă, nu prea. Şi mai ai vreme să tragi, doar dansul miresei abia a
început... "
Deodată capricioasei
i-a trecut prin cap să facă o baie răcoroasă sau să învrîsteze hora cu o
gustare de peşte. Fără veste aleargă la margine şi se aruncă în apă cu o
mişcare în curbă frumoasă. Mirele rămîne o clipă ca năuc. Să-l iau? Nu. Vreau
dubletă. Va reveni şireata, doar şi ea e îndrăgostită. Mai ales că o şi cheamă
mirele, şuierînd subţire. Aşteaptă — nu vine. Iată-i numai capul tăind unda în
cercuri. Iat-o cum i se mlădiază spatele abia ieşit din apă şi se soarbe în
adînc. Nici nu bag de seamă cînd s-a prelins şi bărbătuşul de pe gheaţă; cînd a
apărut mai încolo un cap, era lîngă el şi celălalt. De bună seamă ea e acum
aceea ce înoată încet şi el e cel ce îşi arată toată măiestria. Nici nu mai e
înot. Roteşte în jur plesnind apa cu labele din faţă, se dă la fund, apare, se
răstoarnă, se încovoaie, se aruncă pe spate, trece pe sub mireasă... Nici ea
nu mai ştie ce face... Deodată nu mai sunt nicăieri. Cînd le zăresc, s-au urcat
pe podul gheţii, dar colo la vale, pînă unde biata mea puşcă nu are putere. Una
în coada celeilalte se grăbesc spre tufăria de pe malul de dincolo. Nu le mai
văd.
Am aşteptat şi am
aşteptat, pînă ce a trecut pe deasupra mea sub zarea lunii o buhă mare şi a rîs
de mine. „Hu-hu! Te-ai păcălit!" N-avea de ce să rîdă, cu toate că am
plecat din locul bun cu traista goală: duceam cu mine o amintire care e mai
durabilă decît blana de vidră şi mai de preţ.
Ionel Pop
- Instantanee din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu