Jocul vidrelor
Într-o
iarnă m-am ţinut de vidre. Aşa, pe nesimţite, m-am pomenit că aproape au
dispărut din locurile bune păstrăvii voinici de mai înainte şi prea tîrziu mi-a
venit în minte că pricina ar putea să fie vidrele. Cum a căzut însă prima
zăpadă, am văzut de-a lungul rîului urme multe pe care le-au lăsat aceste mari
pustiitoare de peşte. În curînd a intrat una în capcanele puse, iar la pîndele
de noapte am mai cules trei. Aşa că în pod, întinse pe scîndurici, aveam, ca
niciodată, patru blănuri minunate, cu păr des, luciu si cafeniu. Ar fi trebuit
să fie şase. Iată povestea celor două lipsă.
