Pe mare cu Cehov

Povestea unui marinar

Nu se vedeau decât luminile tot mai slabe ale portului pe care-l părăsiserăm şi cerul negru ca cerneala. Sufla un vânt rece, umed. Simţeam deasupra noastră norii grei, care parcă de-abia aşteptau să se sloboadă în ploaie, şi, cu tot vântul şi frigul, pe noi ne cuprinsese fierbinţeala. Stăteam în­grămădiţi la postul echipajului şi trăgeam la sorţi. Răsunau glume şi râsete zgomotoase de marinari chercheliţi, şi unul, ca să mărească hazul, începuse să cânte ca cocoşul.

De la grumaji şi până în tălpi mă scutura un tremur mărunt, ca şi cum aş fi avut în ceafă o gaură prin care mi s-ar fi prelins, pe trupul gol, nişte alice mici, reci. Tremuram, şi de frig – de bună seamă – dar şi din alte pricini, pe care tocmai vreau să le povestesc aici.

    După părerea mea, omul este îndeobşte neruşinat, dar trebuie să recunosc că marinarul este câteodată mai neruşinat decât orice altă făptură pe lume, mai ne­ruşinat chiar decât lighioana cea mai scârnavă, care are totuşi o îndreptăţire, dat fiind că se supune ins­tinctului. Poate că greşesc, fiindcă nu cunosc viaţa, dar mi se pare că marinarul are mai multe motive de­cât oricare altul să-i fie câteodată silă de el şi să se judece aspru. Un om care poate în orice clipă să se prăvălească de pe catarg, să fie înghiţit pentru totdea­una de valuri, care nu-şi aduce aminte de Dumnezeu decât atunci când se îneacă sau când zboară cu capul în jos, nu se sinchiseşte de nimic şi habar n-are de tot ce lasă pe uscat. Beam multă votcă şi duceam o viaţă desfrânată, fiindcă nu ştiam cui şi la ce foloseşte virtutea pe mare.

Dar să mă reîntorc la povestirea mea.

Trăgeam deci la sorţi. Noi, cei care isprăviserăm pă­trarul de veghe, eram douăzeci şi doi cu toţii. Dar nu­mai la doi dintre noi putea să le cadă norocul să se desfete cu un spectacol rar. Într-adevăr, „cabina pen­tru însurăţei” de pe vasul nostru avea să fie ocupată în noaptea aceea, şi în pereţii ei erau numai două cră­pături de care puteam dispune. Pe una dintre ele o fă­cusem chiar eu, cu un fierăstrău subţire, după ce gău­risem mai întâi peretele cu un tirbuşon. Pe cealaltă o făcuse cu cuţitul unul dintre camarazii mei, şi fiecare dintre noi muncise mai bine de o săptămână la treaba asta.

— O crăpătură ţi-a căzut la sorţi ţie!

— Cui?

Băieţii arătară spre mine.

— Şi cealaltă?

— Lui tat-tu.

Tatăl meu, marinar bătrân, ghebos, cu faţa ca un măr la cuptor, se apropie de mine şi mă bătu pe umăr.

— Astăzi suntem răsfăţaţi de soartă, băiete, îmi spuse el. Auzi, flăcăule? Norocul ne-a căzut şi ţie şi mie. Asta e ceva.

Mă întrebă apoi nerăbdător cât e ceasul. Era abia unsprezece.

Ieşii pe punte, îmi aprinsei luleaua şi începui să pri­vesc marea. Era întuneric, dar se vede că ceea ce se pe­trecea în sufletul meu îmi tulbura până şi vederea, fiindcă pe fondul negru al nopţii îmi jucau în faţa ochilor anumite imagini: vedeam ceea ce lipsea atât de mult în viaţa mea tânără încă, dar de pe atunci sortită să nu-şi urmeze drumul ei firesc.

La miezul nopţii trecui pe lângă cabina comună şi aruncai o privire prin uşă. Însurăţelul, un tânăr pastor blond, frumos, şedea la masă, ţinând în mână o evanghelie şi părea să lămurească ceva unei bătrâne en­glezoaice înalte şi uscăţive. Mireasa, o fată tânără, zveltă şi foarte frumoasă, şedea alături de bărbatul ei şi nu-şi lua ochii albaştri de pe chipul lui blond. Un bancher englez, bătrân, înalt şi trupeş, cu faţă roşco­vană, respingătoare, se plimba dintr-un colţ în celălalt al cabinei. Era soţul doamnei cu care vorbea însură­ţelul.

„Pastorii au obiceiul să pălăvrăgească ceasuri în­tregi! gândii eu. N-o să isprăvească nici până dimi­neaţa!”

La ora unu, tata se apropie de mine şi îmi spuse, trăgându-mă de mânecă:

— Hai, că e timpul. Au ieşit din cabina comună.

Coborâi în fugă scara şi mă îndreptai spre peretele binecunoscut. Între acest perete şi peretele vasului era un spaţiu îngust, plin de funingine, de umezeală şi de guzgani. Curând auzii paşii grei ai bătrânului. Se împiedica de baloturi şi de butoaiele cu gaz, şi înjura.

Pipăind peretele, găsii deschizătura şi scosei din ea cepul pătrat de lemn pe care îmi trebuise atâta timp să-l tai cu fierăstrăul. Dădui cu ochii de o perdea de muselină străvezie, prin care străbătea o lumină blândă, trandafirie. Şi odată cu lumina, faţa îmi fu în­văluită de un parfum puternic, nespus de plăcut; par­fumul iatacurilor boiereşti pesemne. Ca să pot vedea ce se petrece înăuntru, trebuia să dau la o parte cu două degete muselina, ceea ce mă şi grăbii să fac.

Zării bronzuri, catifele şi dantele. Totul era scăldat într-o lumină trandafirie. La vreo trei metri în faţa mea, se afla patul.

— Lasă-mă pe mine la deschizătura ta, îmi şopti tata, înghiontindu-mă nerăbdător în coastă. Se vede mai bine!

Nu-i răspunsei nimic.

— Tu ai ochi mai buni ca mine, băiete; pentru tine e totuna dacă priveşti de departe sau de aproape!

— Mai încet! îi spusei eu. Nu face zgomot, ar putea să ne audă!

Tânăra căsătorită şedea pe marginea patului; pi­cioruşele îi atârnau pe o blană. Îşi ţinea ochii plecaţi.

În faţa ei stătea soţul, tânărul pastor. Îi spunea ceva, dar nu puteam desluşi ce. Zgomotul vaporului mă împiedica să aud. Pastorul vorbea aprins, gesticu­lând. Ochii îi sticleau. Fata îl asculta şi clătina din cap.

— Drace, m-a muşcat un guzgan! mârâi tata.

Îmi lipii mai tare pieptul de perete, ca şi cum mi-ar fi fost frică să nu-mi sară inima din piept. Capul îmi ardea.

Însurăţeii discutară mult timp astfel. În cele din urmă, pastorul se lăsă în genunchi şi, întinzând bra­ţele spre soţia sa, începu s-o implore. Ea clătină şi mai hotărât din cap. Atunci, el sări în picioare şi începu să se plimbe prin cabină. După expresia feţei şi mişcarea mâinilor, ghicii că o ameninţa.

Tânăra lui soţie se ridică, se apropie încet de pere­tele de care stăteam lipit şi se opri chiar în faţa deschi­zăturii mele. Stătea nemişcată şi se gândea, iar eu nu puteam să-mi iau ochii de pe faţa ei. Mi se părea că suferă, că se luptă cu ea însăşi, că şovăie, iar trăsătu­rile ei exprimau totodată mânie. Nu pricepeam nimic.

Stăturăm, cred, vreo cinci minute aşa, faţă în faţă, apoi ea se îndepărtă de perete şi, oprindu-se în mijlo­cul cabinei, făcu pastorului un semn cu capul – se vede că primise. Acesta zâmbi bucuros, îi sărută mâna şi ieşi.

După trei minute, uşa se deschise şi în iatac intră soţul, urmat de englezul cel înalt şi trupeş, despre care am pomenit mai sus. Englezul se apropie de pat şi o întrebă ceva pe femeia cea tânără şi frumoasă. Palidă, ea încuviinţă din cap, fără să-l privească.

Bancherul englez scoase din buzunar un teanc de bancnote, şi-l întinse pastorului. Acesta îl cercetă, nu­mără hârtiile şi ieşi cu un salut respectuos. Bătrânul englez încuie uşa după el.

Sării ca ars de la perete. Mă speriasem. Mi se părea că vântul rupsese vasul bucăţi şi că ne scufundam.

Bătrânul meu tată, omul acela beţiv şi desfrânat, mă apucă de mână şi-mi spuse:

— Hai de aici! Nu se cade să vezi aşa ceva! Eşti încă copil…

Abia se ţinea pe picioare. Îl dusei aproape în braţe pe scara repede şi întortocheată până sus, unde înce­puse să cadă o adevărată ploaie de toamnă…