Invincibilul Ş
sosi prea tîrziu. Se dădu jos de pe plută. Pe rîu nu era nimeni şi copacii
tăceau. Doar soarele mai zăbovea puţin înainte să se culce.
— N-ai văzut cumva
trecînd o plută cu piraţi? îl iscodi şarpele neliniştit.
— Niciodată nu
mi-au plăcut întrebările, rosti soarele domol.
— Dacă nu-mi
răspunzi, strigă şarpele, nu te las să apui! Soarele se înroşi şi începu să
coboare lin după dealuri. Înainte să dispară de tot, îi spuse în şoaptă:
— N-are rost să te
enervezi. Iţi promit că mîine dimineaţă vin să aflu ce-ai făcut. Şarpelui i se
zburli mustaţa de supărare.
— Rotund şi prost!
exclamă el după ce se încredinţă că soarele nu mai putea să-l audă.
Întunericul
creştea. Invincibiul Ş trebuia să ia o hotărîre. Se sui lîngă Petcu pe plută şi,
aţintindu-şi ochii spre rîu, murmură îngîndurat:
— Voi veghea toată
noaptea. S-ar putea ca ei să fie pe aproape.
Deodată zări o
luminiţă plutind pe apă. Şarpele crezu că piraţii îi dăduseră semnalul şi intră
în rîu, grăbit. Băgă de seamă că luminiţa ce venea spre el în viteză, era
ţinută de o mogîldeaţă întunecată, aflată pe o frunză uriaşă. I se păru că-1
recunoaşte pe jder şi strigă parola:
— Aici Cavalerul
însîngeratei spade.
Frunza îşi
încetini mersul.
— E cineva acolo?
se auzi un glas subţirel, dar hotărit.
Invincibilul Ş
intră în panică. Nu era jderul.
— Hei, nu-mi
răspunzi? insistă mogîldeaţa.
— Te-am confundat
cu un cunoscut de-al meu, rosti şarpele înăbuşit. Scuză-mă.
— Nu cumva eşti
şarpe?
— Ba da.
— Şi te numeşti...?
— Invincibilul Ş.
— Ha, ha, ha. Eram
sigur! rîse mogîldeaţa. Dacă ai şti cine sînt, nu te-ai mai scuza atît.
Şarpele tresări.
Şi lui începea să i se pară vocea cunoscută. Totuşi nu-i venea să creadă.
— Nu cumva eşti
Jeff?
— Chiar el în
persoană!
Şarpele
oftă uşurat.
— Bine că v-am dat de urmă. Unde sunt ceilalţi?
— Care ceilalţi?
— Băiatul
şi gaşca.
— De unde vrei să
ştiu? Eu am căzut acum cîteva zile de pe plută şi am naufragiat pe o insulă.
Azi mi-am luat inima în dinţi, un licurici şi o frunză drept barcă şi am plecat
să vă caut. Dar tu trebuie să ştii mai bine decît oricine unde sînt, căci eşti
probabil eu ei.
— Nu, se posomorî
şarpele. I-am pierdut şi eu în urma unei împrejurări mai deosebite.
— Eşti singur sau
mai e cineva cu tine?
— E Petcu cel Blînd.
— Atunci plecăm
chiar acum în căutarea echipajului dispărut, rosti Jeff cu gravitate, dîndu-se
jos de pe frunză.
Apoi cei doi se
apropiară de pluta pe care dormea măgarul, îl treziră şi, suindu-se pe ea,
porniră tăcuţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu