Cei 13 si misterul (18)

Băiatul ajunsese într-un suflet în pădure.

Trecu pe lîngă văgăuna din care o văzuse ieşind acum cîteva nopţi pe Rosamunda şi se gîndi că Petcu cel Blînd nu putea fi prea departe.

Mai merse puţin şi nu mică-i fu mirarea cînd îl zări printre copaci pe măgar, tolănit în iarbă, cu o pălărie de soare aşezată cochet între urechi, conversînd cu o cîrtiţă.

      Era priponit, mai mult simbolic, cu un lanţ de frunze gingaş împletite, de un arţar.

—      Desigur că m-au uitat cu toţii, oftă Petcu cel Blînd. Dacă nu erai dumneata, muream demult.

—    Fac şi eu ce pot, zîmbi cu modestie cîrtiţa. Golanul de fii-miu nu s-a întors nici pînă acum acasă. Cred că după ce a bătut mingea cu guzganii, s-a înfundat într-o bodegă.

—      Iartă-mă, n-am auzit ce-ai spus. Singura mea dorinţă e să devin pustnic, rosti Petcu privind în gol.

—      Asta-i bună! Da’ ce-ţi veni?

—      De vreme ce nimeni n-are nevoie de mine...

—      Apucă-te să lucrezi ceva. Eşti tînăr. Ce-ţi place cel mai mult să faci?

—      Să rag! se învioră măgarul.

Băiatul se apropie tiptil de Petcu cel Blînd, fără ca acesta să-l observe, în timp ce cîrtiţa, oarbă din naştere, vorbea mai departe:

—      Eu, cînd aveam vîrsta ta, ştiam să fac turtiţe de pămînt.

Băiatul îi acoperi ochii măgarului, cu mîinile. Petcu tresări speriat şi începu să ragă.

—     E destul de bine pentru prima dată, continuă cîrtiţa liniş­tită. Dacă te exersezi în fiecare zi, ai putea rage excelent.         

Băiatul îi şopti măgarului la ureche:

—      Ghici cine e!                                              |

Petcu se zăpăci. Întrebă emoţionat:

—      Beatrice?

—      Ai spus ceva? se încruntă cîrtiţa.

Băiatul zîmbi şi-i descoperi ochii măgarului.

—      Tu? făcu Petcu uluit.

—       Da. Nu te aşteptai?

—       Ba da... şovăi măgarul încurcat.

—       Ei, atunci haide! Am venit să te iau acasă.

—       E obositor să te urmăresc vorbind pe două voci deodată, se văită cîrtiţa.

Măgarul îl privi lung pe băiat.

—       Ce-o să spună Rosamunda? Mi-a poruncit să nu mă mai întorc la grajd.

—     N-avea nicio grijă! Am vorbit eu cu ea. Măgarul scoase un răget de bucurie.

—       Aşa te înţeleg mai bine! se înveseli cîrtiţa.

Petcu cel BIînd se uită la ea, ezitînd.

—      Ştii, trebuie să plec înapoi. A venit cineva să mă ia. Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine.

—      Nu pricep.

—     Principalul, rosti Petcu, e ca în viaţă să nu înţelegi nimic şi dacă tot înţelegi ceva, trebuie să te faci că nu pricepi ce înţelegi. Asta-i tot. La revedere, scumpă doamnă.

Cîrtiţa căzu pe gînduri.

Băiatul îl dezlegă pe Petcu cel Blînd de arţar şi amîndoi por­niră prin pădure.

Pe drum, Petcu îi povesti băiatului cît de drăguţ se purtase cîrtiţa cu el, cum, ajutată de rudele ei, îi scosese pietrele din gură şi-l dezlegase de sfoara cu care Rosamunda îl prinsese de arţar.

Măgarul totuşi nu voise să renunţe la arţar, fiindcă se împrie­teniseră între timp, şi atunci cîrtiţa îi împletise un lanţ vegetal şi uşor legîndu-l la loc de copac. În schimb, arţarul pusese o vorbă bună pe lîngă cîrtiţă şi o rugase să-i facă prietenului său o pălărie de paie.

Cînd ajunseră la grajd, indivizii făceau plajă pe o buturugă. Rosamunda nicăieri.

O căută băiatul peste tot şi cu chiu cu vai o găsi în cel mai întunecat ungher al grajdului, împreună cu o cioară care-i ghicea în labă viitorul.

—      Ce faci aici, Rosamunda? o întrebă el plictisit de prezenţa ciorii.

Dar cioara, indiscretă, simţind cum stau lucrurile, se retrase cît putu mai încet, pînă cînd băiatul, enervat, o apucă de aripă şi o dădu afară.

Pisica scutură din cap amărîtă.

In acel moment intră Petcu cel Blînd şi, sub privirile neînduple­cate ale băiatului, pisica îşi ceru iertare cu aerul cel mai pocăit cu putinţă.

Măgarul o privi înduioşat şi-i spuse:

—    Suferinţa pe care mi-ai pricinuit-o m-a călit şi mi-a îngroşat glasul. După toate prin cîte am trecut, aş fi în stare să mă bat şi cu lupii de mare.

Băiatul tresări.

—    Ai spus „de mare“?

—    Da.

—    Am o idee. Ce-ar fi să ne îmbarcăm pe o plută şi să pornim într-o aventură pe apă?

Petcu cel Blînd se sperie.

—    Cînd am zis că m-aş bate cu lupii de mare, am făcut doar o figură de stil. Nu trebuie s-o iei în serios.

—     Ba da! Mă duc să-i anunţ şi pe ceilalţi! şi băiatul ieşi ca o vijelie afară.

Măgarul filozofă trist:

—     Nu aduce anul ce aduce Petcu!

Cap17