O poveste a lui Gala Galaction

Andrei Hoţul

Era odată un făcător de rele cu numele Andrei. Faima lui se răspîndise cu fiorii spaimei peste o lume întreagă, şi flinta-i semănase, în carne vie, un căuş de gloanţe. Treizeci de ani cutreierase muntele şi balta, îşi croise nelegiuită cale prin învelitori şi prin ferestre şi-şi rîsese de sumedenie de poteri. Căci peste tot şi pretutindeni, norocul lui de hoţ îl purtase teafăr-teferel, ca pe Făt-Frumos fugaru-i năzdrăvan.

Dar într-o zi Andrei trecu printr-o pădure şi văzu un lu­cru de mirare şi de groază. Văzu un foc năprasnic şi pe foc un grătar de fier de un stînjen. Patru îngeri negri, fiecare cu cîte un vătrai, stăteau împrejur şi grijeau de foc şi tot tur­nau la lemne, de înflorise grătarul ca brînduşa de toamnă.

Mirat peste măsură de aşa vedere, Andrei Hoţul se opri locului şi întrebă pe meşterii Satanei:

—  Ce vreţi să faceţi, mă, cu grătarul ista?

Unul dintre ei întoarse către hoţ un bot asudat şi putu­ros şi-i răspunse într-o clămpăneală:

—  Pe grătarul ista o să chinuim noi sufletul lui Andrei Hoţul, cînd ni l-o aduce tata Sarsailă.

Sufletul lui Andrei Hoţul?! Tîlharul se cutremură şi şti­inţa atîtor fapte rele şi a prihanei lui învie în el întîia oară. Zaua inimii lui de hoţ se rupse! „Aşa e, sunt un păcătos cum n-a văzut şi n-a răbdat preasfîntul soare, de cînd e el soare şi preasfînt. Am călcat, am jefuit, am omorît pe nouăzeci de hotare şi de-oi pune cîte un suflet de hotar, am încărcat pe al meu cu nouăzeci de omoruri, ca să nu mai pun la soco­teală păcatul prădăciunii. Andrei, te-au turtit tălpile iadului! Fă la schit de te mărturiseşte, zvîrle gioarsele din brîu, zvîrle flinta blestemată, şi te fă călugăr, şi pe mătănii cu nouăzeci de boabe, zi şi zi la rugăciuni pînă ţi s-o face lim­ba iască."

Să arunce puşca şi pistoalele! Dar acum, numaidecît? Da­că îl prinde stăpînirea mai nainte de mărturisanie şi de călugărie? Îl spînzură ca pe el şi din furcile lui vodă trece în vecii vecilor, pe grătarul dracilor. Nu, să nu le arunce decît cînd s-o răstigni în uşile sfîntului altar şi o da jurămîntul de călugărie. Să intre în biserică cu ele, cu ele să îngenunche la mărturisire. Aşa se cuvine mai la urmă, cuvine-se să fie dez­legate şi aceste tovarăşe nelegiuite, ca să poată şi ele muri în pace, de moartea cailor şi a ruginei.

Aşa se chibzuieşte, aşa se hotărăşte Andrei Hoţul. Şi iată crucea unei bisericuţe, printre ramuri de arin. Iată un bătrîn duhovnic, pe pragul sfîntului lăcaş. 

—  Părinte, eu sînt Andrei Tîlharul, un păcătos fără pe­reche, după cum poate că a ajuns pînă la auzul sfinţiei tale. Am pîrjolit lumea şi am trimis, curate, lui Dumnezeu, nouă­zeci de suflete. Părinte, îmi sfîrîie pe inimă sîngele vărsat. Am cunoscut, după un semn, urgia care mă pîndeşte şi vreau să-i iau înainte. Vreau să-mi răscumpăr sufletul de la mun­cile cele veşnice, Vreau să mă pocăiesc şi să mă fac călu­găr. 

—   Fiule Andrei, în cer este mai multă bucurie la vede­rea unui păcătos care se pocăieşte decît la vederea unei mănăstiri de drepţi care-şi merge înainte drumul dreptăţii ei. 

—   Părinte, te cred aşa cum zici, dar trebuie să ştii sfinţia ta un lucru: eu vreau să intru în biserică în portul meu de hoţ; cu gioarsele aestea am păcătuit, cu ele vreau să mă dezleg. 

—   Andrei, îmi ceri ce nu se poate. Tu ai un suflet şi ceri mărturisire, de aceea îmi e iertat să te las să intri în casa Domnului, dar uneltele nelegiuirii tale trebuie aruncate cui le-a făurit şi descîntat. 

—   Părinte, ia-ţi cuvîntul înapoi şi lasă-mă să intru aşa, cum mă vezi!

—   Andrei, tu cauţi pocăinţă şi vrei să începi cu o fără­delege? 

—   Precum ai zis!Şi tîlharul puse un pistol în barba sihastrului şi-l culcă lîngă prag.Şi iată peste o vale, două, încă o bisericuţă şi pe pragul ei iarăşi un duhovnic. Şi aceeaşi vorbă are loc şi aceeaşi neprimire şi al doilea pistol adoarme pe al doilea sihastru. Şi merge aşa Andrei la nouă biserici, la nouă duhovnici. Şi îşi încarcă sufletul, peste cele nouăzeci de omoruri, cu încă nouă. Şi ajunge la al zecelea duhovnic. 

—   Părinte; vreau să mă mărturisesc. Am pe suflet nouă­zeci şi nouă de omoruri; nouăzeci le-am făcut de cînd ho­ţesc - că eu sînt Andrei Hoţul - şi nouă le-am făcut de cînd umblu să mă mărturisesc. Am ucis nouă duhovnici, lîngă nouă biserici, fiindcă nu mi-au îngăduit să intru la măr­turisanie cu armele acestea. Părinte, ce zice înţelepciunea sfinţiei tale? Mă sfredelesc în spate ochii iadului, nu mai am decît un foc în puşcă şi pe zi, pe ceas, ştreangul stăpînirii poate să mă înhaţe — nemărturisit şi blestemat!

—   Andrei tată, sunt bătrîn, ca tată-tău mare, de va mai fi trăind, şi nu mi-e de puşca ta, cît de sufletul tău. După ne­vrednica mea părere, fraţii mei duhovnici, pe care tu i-ai trimis la Domnul, au avut greşeală că s-au pus de-a curme­zişul vrerii tale. Ai, tată, toată slobozenia. Intră în biserică cum îţi place: cu arme, fără arme. Aceste scule, cu care tu ai argăţit duşmanului, sunt nelegiuite prin nelegiuirea ta, dar nu într-alt fel. Lasă jos la uşa sfîntului lăcaş, cu căinţă şi cu inimă durută, nelegiuirea ta, şi va fi ca şi cum ai fi lăsat şi aceste scule fără cuget.—   Părinte, de ce nu te trimise Dumnezeu în calea mea de la început!Sihastrul scoase de la brîu cheia bisericii, deschise şi in­tră cel dintîi. Andrei intră şi el şi rămase lîngă strană, răzimat în puşcă — năuc, întîia oară în viaţa lui.Duhovnicul căută pe o fereastră, într-un dulap, pe ana­loghi... dar nu găsi molitfelnicul nicăieri. 

—   Andrei, tată, mă reped devale la chilie să iau molitfelnicul; tu, fiule, pînă ce mă voi înapoia, bate cîteva sute de mătănii, la Domnul, la Maica Domnului şi la cîţi sfinţi îi vezi;

— Cu ascultare, părinte. Andrei lasă puşca în strană, anină chimirul cu pistoalele şi începe canonul. Călugărul iese din biserică şi, fără să se gîndească, închide uşa cu cheia. 

—  Dumnezeule sfinte şi îndurate, luminează ochii minţii mele şi învaţă-mă ce soi de pocăinţă să dau acestui tîlhar, care bate astăzi la uşa milostivirii şi a iertării tale. 

— Aruncă cheia bisericii — îi gînguri un porumbel săl­batic, de pe o creangă — în heleşteul pe lîngă care treci şi te du liniştit acasă. Atunci să-l dezlegi şi să-l împărtăşeşti pe Andrei, cănd cheia aceasta se va întoarce iar la mîna ta.

—   Amin, Doamne — zise pustnicul — şi slăvit fie nu­mele tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, cel ce la Iordan se arătă în chip de porumb, acum şi în vecii vecilor!

 Şi Nil călugărul zvîrli cheia în heleşteu şi-l lăsă pe An­drei în socoteala Domnului.Trecu ziua, trecu noaptea, trecură nopţi şi zile, o vară şi o toamnă, un an... şi după el şiraguri lungi de ani. Trecu un veac. Faţa lumii se schimbă. Codrii dimprejurul celor Zece Sihăstrii începură să cadă sub secure şi să se rărească. În bîrlogul de odinioară al ursului fumul începu să se ridice de pe coşul locuinţei omeneşti. Sate odrăsliră din vetrele brazilor tăiaţi. Nil ieromonahul se pomeni, deodată, păstorul unei turme de cîteva familii. Şi într-o zi îi veniră, una după alta, o bucurie şi o întristare.Cîţiva oameni din sat dădură cu năvodul în heleşteu şi prinseră o prea frumoasă mreană, pe care_, în bunătatea şi în cucernicia inimilor lor, o aduseră în dar bătrînului duhov­nic. El le mulţumi şi-i binecuvîntă. Dar cînd să spintece mreana, cuţitul lovi fier în pîntecele ei, şi o cheie alunecă în copaie. Sihastrul o recunoscu: era cheia pe care el o aruncase în heleşteu acum un veac. Şi evlavisindu-se adînc şi în­genunchind lîngă mreana spintecată, ca lîngă o jertfă din vechiul aşezămînt, sihastrul mulţumi lui Dumnezeu, plecînd pînă în ţărînă omătul frunţii sale: 

—   Dumnezeule, care ţi-ai adus aminte de Noe şi de corabia-i pribeagă pe apele potopului, care ţi-ai adus aminte de poporul tău Israil, rob în Eghipet, şi de Iona cel înghiţit de chit, slavă, închinăciune şi mulţămită ţie, pentru minu­nile tale cele de odinioară şi cele de acum! Că iată tu ţi-ai adus aminte şi de păcătosul care se pocăieşte în sfîntul tău locaş şi-ai apropiat porunca dezlegării de oasele lui cele zdrobite de un veac de ispăşire, iar de buzele lui — ale lui, tîlharului de-a dreapta — ai apropiat înfricoşata împărtăşire cu trupul şi cu sîngele Domnului nostru Iisus Christos, fiul tău. Că iată, în pîntecele acestei mrene, cheia pe care mi-ai poruncit s-o arunc în heleşteu, acum un veac...Dar de-abia îşi isprăvise multumita, şi alţi creştini din sat sosiră la el cu mare tînguire: 

—   Cinstită şi curată să fie faţa sfinţiei tale, că pe noi ne-a călcat mare jale şi mare blestem. Fata mea şi feciorul creştinului ista şi-au fost dragi de multă vreme şi ne hotărîsem, nevrednicii de noi, să venim duminecă la sfinţia ta ca să-i legi cu logodnă. Dar era scris, se vede, ca hotărîrea noastră să rămînă stearpă şi amărîtă. Azi, dis-de-dimineaţă, Hincuţa s-a pogorît cu cofele devale, la fîntînă, şi bietul Toader a petrecut-o cum îşi luase obicei. Sărăcuţii nu s-au mai suit în deal! I-am găsit pe amîndoi căzuţi lîngă fîntînă, albi şi neatinşi, iar cofele lîngă ei. Din cofe, a mai băut un corb şi mort a căzut şi el căci, să ierte cinstita sfinţiei tale faţă, e la mijloc lucru necurat: fîntîna e otrăvită. De către ce duşman, nu ştim, păcătoşii de noi. Este bănuială asupra unui străin, un venetic de la olteni, care sorbea din ochi pe Ilincuţa, dar numai Domnul ştie tot şi toate.Bătrînul duhovnic plînse cu bieţii oameni şi-i mîngîie şi le vorbi adînc şi sfînt şi limpede, ca din izvorul sfintelor scripturi. Iar la sfîrşit le zise: 

—   Aşezaţi pe copii în aceeaşi raclă şi aduceţi-i încoace, să-i punem în biserică. Şi, pînă mîine, poate mîna Domnu­lui va scoate din ascunzătoare pe nelegiuitul făptuitor, căci el a zis: „şi în fundul mării de se va ascunde de ochii mei, acolo voi porunci şarpelui şi-l va muşca". 

Oamenii plecară; sihastrul reveni, cu cugetul la cheie. Cu cheia trimisă înapoi de Domnul, cuviosul Nil încercă să re­găsească poteca bisericii din munte. Dar brazi şi fagi cres­cuseră în poteca de odinioară! Cu înduioşare, Nil îşi revăzu bisericuţa, smulse bălăriile din pragu-i şi rîcîi muşchiul care ascunsese încuietoarea. Deschise uşa cu greutate şi intră înăuntru. Ce să vezi? Înaintea fiecărui sfînt de pe perete, era cîte o groapă de cinci-şase palme, iar în faţa Domnului şi a Maicii Domnului, două gropi, ca două morminte; şi într-una din aceasta era Andrei. Nil priveşte cuprins de admi­rare: atîtea mătănii a bătut Andrei într-o sută de ani, încît fiecare sfînt are o groapă în dreptu-i, iar Domnul şi preacurata-i Maică — cîte un mormînt, săpate cu genunchii, cu palmele şi cu fruntea lui Andrei. 

—   Fiule Andrei, Dumnezeu să te pună în faţa lui, curat şi alb, cum erai la sînul mamei tale! 

—   Dumnezeu să audă şi să îndeplinească. Dar care fu pricina, părinte, că zăbovişi atîta? 

—   Bătrîneţele, tată! Nu mai sunt puteri ca în tinereţe, pînă cînd să mă cobor, pînă cînd să mă urc înapoi, soarele e îndesară. Osebit de aceasta, mai veniră la mine doi creştini cu o pricină de moarte. Au murit, devale, în sat, otrăviţi de un duşman, doi copii ce erau să se căsătorească. Şi pînă să le spun o vorba de mîngîiere, pînă să sorocim înmormîntarea, iacă vremea că se duse. Tot pentru aceea, fiule Andrei, caută să mă îngăduieşti pînă după îngropare.

—   Bine, taică părinte.

—   Îi vom duce pe bieţii copii la locul de veşnică odihnă, mîine, către seară. Apoi viu să te dezleg şi poimîine, du­minecă, îţi dau sfintele taine. La noapte, racla celor doi ne­vinovaţi va fi aci, în biserică. Tu ascunde-te într-un colţ şi stai în pace. Va fi norod şi multă jale. 

Andrei stă deoparte, după un stîlp. Sihastrul se coboară în casa celor întristaţi, citeşte şi clădeşte şi, în faptul serii, în capul plînsei sale turme, aduce racla în biserică.Andrei priveşte din umbră cum bieţii oameni aşază racla, cum o troienesc cu flori, îi aprind făclii şi cum se duc apoi cu toţii.Ceasurile trec, făcliile scad, Andrei veghează, rezimat în puşcă. Dar deodată, în tăcerea împietrită a sfîntului locaş, înviază zgomot. Nişte paşi încep să se coboare din clopot­niţa bisericii. Andrei e în mirare. Paşii ajung pe caldarîm şi din umbra zidurilor vechi se desprinde şi pătrunde în pă­rerea lumînărilor o namilă neagră. Un timp stă locului încremenită. Dar pălăria şi dulama cad pe lespezi şi namila se face un voinic cu ochi scînteietori, cu buze şoptitoare, cu frunte nouroasă şi semeaţă. El se apropie de cei ce dorm în raclă. Pieptul i se umflă, mîinile îi trosnesc, muşcîndu-se între ele.— Să umblu cu otravă, cînd numai cu un glonţ le izbăveam pe toate... Ce greşeală! Şi pe tine, Ileană - floare smulsă pe vecie de nechibzuinţă şi de nerăbdarea viforoasei mele patimi — ce soartă te împinse să te cobori devale, cînd întotdeauna, de atîtea zile de cînd vă urmăresc, tu aş­teptai sub fag, pînă ce el cobora şi urca înapoi cu doniţele pline. Numai el trebuia să se coboare, el să bea ori să se spele, ori măcar să se stropească! Toate s-au isprăvit de acum: să mă aşez în sat la voi, să aştept să uiţi pe prostul ăsta, să te cer lui tată-tău... Dar, Ileană, patima mea nu vrea să înţeleagă că tu eşti moartă şi încă de otravă. Ea te cere mireasă, aşa moartă cum eşti, dacă vie nu ţi-a fost scris să fii mireasa mea. Şi de-oi muri şi eu...  Păcat numai de lupii şi de corbii ce vor muşca din hoitul meu cel dătător de moarte. La o parte, bade Toader, mie mi se cuvine să fiu lîngă Ileana! 
Andrei se înfioră. Faţă cu aşa puteri de nelegiuire, el, Andrei Tîlharul, era copil de ţîţă! Luă puşca în cătare, ţinti capul ce se pleca spre raclă şi, cu cel din urmă glonţ ce mai avea, tîlharul împlini profeţia sihastrului. 

A doua zi, uimire mare, spaimă în norod şi priceperea celor desfăşurate. 

Duhovnicul spovedeşte şi dezleagă pe Andrei. Dumini­că, la sfînta liturghie, Andrei ia aminte, Andrei se închină, Andrei vine să se împărtăşească. 

Şi cînd a isprăvit de zis, după duhovnic, „ci ca tîl­harul mărturisindu-mă, strig către tine: pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia ta" şi a primit preacuratul trup şi preacuratul sînge, Domnul, din icoana împărătească, i-a răs­puns: Astăzi vei fi în rai. 

Iar trupul lui Andrei s-a risipit, pe lespezi, oscioare şi ţărînă.

1.Moara lui Califar