Povestiri dupa piesele lui Shakespeare (1)

Furtuna

A fost odată o insulă în mijlocul mării, pe care nu se aflau alţi locuitori decât un bătrân pe nume Prospero, cu fiica sa Miranda, o fată nespus de frumoasă. Venise în insula accea din fragedă copi­lărie, încât nu-şi amintea să fi văzut alt chip omenesc afară de cel al tatălui său.

   Trăiau amândoi într-o peşteră scobită în stâncă; locuinţa lor era împărţită în mai multe încăperi, dintre care uneia Prospero îi spu­nea odaia sa de lucru. Acolo îşi ţinea cărţile care vorbeau mai cu seamă despre magie - o ştiinţă a cărei cercetare o îndrăgeau mult toţi învăţaţii de atunci. Cunoaşterea acestor taine se dovedise foarte folositoare pentru el, deoarece, fiind azvârlit printr-o ciudată îm­prejurare pe insula aceea fermecată de către o vrăjitoare numită Sycorax, care cu puţină vreme înainte de sosirea lui îşi dăduse acolo ultima suflare, Prospero, prin puterea artei sale, slobozise multe duhuri bune pe care Sycorax le întemniţase în trunchiurile unor copaci vânjoşi, din pricină că nu voiseră să aducă la îndeplinire po­runcile ei ticăloase. De atunci, aceste blânde duhuri se arătară în­totdeauna supuse voinţei lui Prospero. Căpetenia lor era Ariel.

Micul şi vioiul spiriduş Ariel nu era răutăcios din fire, dar se desfăta cam peste măsură chinuind o pocitanie ce purta numele de Caliban, pe care avea pică, deoarece Caliban era feciorul vechii sale vrăjmaşe Sycorax. Pe acest Caliban Prospero îl găsise în pă­dure; era o făptură ciudată, slută, care aducea mai curând cu o mai­muţă decât cu un om. Îl învăţase să vorbească şi Prospero s-ar fi purtat foarte bine cu el, însă însuşirile proaste moştenite de Caliban de la mama sa Sycorax nu-i îngăduiau să deprindă nimic bun sau folositor. Din pricina aceasta era pus să robească, să care lemne şi să îndeplinească muncile cele mai grele, iar Ariel avea sarcina de a-l sili să ducă la capăt aceste îndeletniciri.

Când Caliban lenevea şi nu-şi mai vedea de treabă. Ariel (care era nevăzut pentru orice ochi omeneşti afară de-ai lui Prospero) venea tiptil şi-l ciupea, ba uneori îi dădea chiar brânci in smârcuri; alteori, luând chipul unui maimuţoi, se strâmba la el. După aceea, schimbându-şi grabnic înfăţişarea, se rostogolea în chip de arici în calea lui Caliban, care se temea ca nu cumva ghimpii cei ascuţiţi să-i înţepe picioarele desculţe. Cu tot felul de asemenea şiretlicuri sâcâitoare, Ariel îl chinuia pe Caliban ori de câte ori îşi lăsa baltă treaba pe care Prospero îi poruncise s-o facă.

Având supuse voinţei sale aceste puternice duhuri, prin mij­locirea lor Prospero putea pomi după voie vânturile şi valurile mă­rii. Din porunca sa, ele stârniră o furtună cumplită, în mijlocul că­reia, luptând cu talazurile dezlănţuite care dintr-o clipă într-alta ameninţau să cuprindă toată marea - îi arătă fiicei sale o corabie mare şi frumoasă, despre care îi spuse că era plină de fiinţe la fel cu ei doi.

-    O, scumpul meu părinte, dac-ai putut stârni această furtună prin meşteşugul tău, fie-ţi milă de nenorocirea lor! Priveşte! Cora­bia se va sfărâma în bucăţi. Sărmanii, vor pieri cu toţii! Dac-ar sta în puterea mea, aş scufunda marea sub pământ, mai curând decât să fie nimicită această frumoasă corabie împreună cu sufletele alese pe care le poartă.

-   Nu trebuie să te tulburi, fata mea - spuse Prospero; nu s-a săvârşit nimic rău. Am rânduit toate în aşa fel, încât nimeni din cei de pe vas să nu fie vătămat. Numai de dragul tău am făptuit aces­tea, buna mea copilă. Tu nu ştii nici cine eşti, nici de unde vii, iar despre mine ştii doar atât, că-ţi sunt tată şi trăiesc în acestă biată peşteră. Iţi poţi tu aminti de vremea când încă nu veniseşi în chilia asta? Socot că nu, căci pe atunci nu aveai nici trei ani împliniţi.

-   Ba cred că pot, tată - răspunse Miranda.

- Şi ce anume îţi aminteşti? o întrebă Prospero. O altă casă sau făptură omenească? Spune-mi ce-ţi poţi aminti, copila mea.

-  Îmi pare precum amintirea unui vis. Oare n-am avut cândva patru sau cinci slujnice care se îngrijeau de mine?

-  Ai avut, şi încă mai multe. Cum se face oare că toate acestea mai trăiesc în mintea ta? Iţi aminteşti cum ai venit aici?

-    Nu, tată — spuse Miranda - altceva nimic nu-mi amintesc.

-    Acum doisprezece ani, Miranda — urmă Prospero - eram ducele Milanului, iar tu erai prinţesă şi singura mea moştenitoare. Aveam un frate mai tânăr, pe nume Antonio, în care mă încredeam orbeşte; şi, cum îndrăgeam tihna şi studiul temeinic, lăsam de obi­cei treburile cârmuirii pe seama unchiului tău, fratele meu cel tră­dător (căci s-a vădit într-adevăr a fi trădător). Eu, lăsând deoparte toate îndeletnicirile lumeşti, îngropat în mijlocul cărţilor mele, mi-am închinat vremea, ceas de ceas, înălţării minţii. Fratele meu Anto­nio, aflându-se astfel stăpân în locul meu, începu să se socotească duce cu adevărat. Prilejul ce i-am dat de a-şi apropia inimile supu­şilor mei a trezit în firea sa ticăloasă râvna trufaşă de a-mi răpi stăpânirea ducatului, ceea ce curând a izbândit cu ajutorul regelui Neapolului, un prinţ puternic, ce-mi era duşman.

-  Cum se face - spuse Miranda - că nu ne-au răpus în ceasul acela?

- Copila mea - răspunse tatăl ei - n-au cutezat, pentru că prea era mare dragostea ce-mi purta poporul. Antonio ne-a dus pe pun­tea unei corăbii, iar când ne-am aflat la câteva leghe în largul mă­rii, ne-a silit să ne urcăm pe o navă mică, fără parâme, pânză şi catarg, şi ne-a lăsat acolo ca să pierim, după cum îi era gândul, însă un senior de la curtea mea, Gonzalo, om bun la suflet şi care mă iubea, pusese în taină pe epavă apă, merinde, straie şi câteva cărţi pe care le preţuiesc mai presus decât ducatul meu.

-  O, tată, ce povară trebuie să-ţi fi fost eu pe-atunci! grăi Mi­randa.

- Nu odorul meu - zise Prospero - erai un mic heruvim care m-a ocrotit. Zâmbetul tău nevinovat m-a făcut să pot înfrunta nenoro­cirile. Hrana ne-a ţinut până ce am tras la ţărmul acestei insule pus­tii, şi de-atunci cea mai mare desfătare pentru mine a fost să-ţi dau învăţătură, Miranda, iar tu te-ai folosit din plin de îndrumările mele.

- Te răsplătească cerul, dragă tată - spuse Miranda. Acum, rogu-te, care este pricina pentru care ai stârnit această furtună?

-  Află aşadar - grăi tatăl ci - că mulţumită acestei furtuni, vrăj­maşii mei, regele Neapolului şi crudul meu frate, au fost aruncaţi pe ţărmul acestei insule.

Glăsuind acestea, Prospero îşi atinse uşor fiica cu nuiaua sa fer­mecată, iar ea căzu de îndată într-un somn adânc; căci duhul Ariel chiar atunci se înfăţişă înaintea stăpânului său, pentru a-i da seama de furtună şi de chipul în care se îngrijise de cei aflaţi pe corabie. Şi deşi duhurile rămâneau totdeauna nevăzute pentru ochii Mirandei, Prospero hotărâse că n-ar fi fost potrivit totuşi să-l audă stând de vorbă cu văzduhul deşert (cum i s-ar fi părut ei).

-   Ei, viteazul meu duh - îi zise Prospero lui Ariel - cum ţi-ai dus la îndeplinire însărcinarea?

Ariel îi descrise cu însufleţire furtuna şi spaimele prin care tre­cuseră naufragiaţii, şi cum feciorul regelui, Ferdinand, a sărit cel dintâi în valurile mării; iar tatălui său i-a părut că şi-a zărit fiul cel scump înghiţit de talazuri.

-   E viu şi nevătămat - zise Ariel. Se află într-un colţ al insulei, stând cu braţele încrucişate la piept şi tânguindu-se amar dc pierde­rea regelui, tatăl său, pe care îl socoteşte înecat. Niciun fir de păr din cap nu i s-a clintit, iar veşmintele sale princiare, deşi ude leoar­că de valurile mării, arată mai noi decât înainte.

-   E o faptă vrednică de grijuliul meu Ariel - îl lăudă Prospero. Adu-l încoace; fiica mea trebuie să-l vadă pe acest tânăr prinţ. Un­de este regele şi fratele meu?

-   I-am lăsat - răspunse Ariel - căutându-l pe Ferdinand, pe care ei trag slabe nădejdi să-l găsească, pentru că l-au văzut pierind. Din echipajul corăbiei nu lipseşte nimeni, cu toate că fiecare în parte se socoteşte pe sine singurul scăpat cu viaţă; iară corabia, deşi nevă­zută pentru ochii lor, stă neatinsă în port.

-   Ariel - zise Prospero - ţi-ai împlinit sarcina cu credinţă, însă mai ai de înfăptuit ceva.

-   Mai am ceva de înfăptuit? spuse Ariel. Îngăduie-mi să-ţi amintesc, stăpâne, că mi-ai făgăduit libertatea. Rogu-te, adu-ţi aminte că ţi-am slujit cu vrednicie, nu ţi-am îndrugat nicio minciu­nă, n-am greşit cu nimica, te-am slujit fără să cârtesc.

-   Ce-mi aud urechile? strigă Prospero. Ai uitat chinurile de care te-am izbăvit? Ai uitat oare de nemernica vrăjitoare Sycorax, care din pricina vârstei şi a pizmei se încovoiase aproape până la pă­mânt? Unde s-a născut ea? Hai, spune!

-    În Alger, stăpâne - zise Ariel.

- Aşa să fie? făcu Prospero. Trebuie să-ţi povestesc de la capăt ce-ai fost, deoarece văd că nu-ţi mai aminteşti. Această vrăjitoare rea, Sycorax, din pricina farmecelor ce le lega, prea cumplite pen­tru a fi auzite de urechi omeneşti, a fost alungată din Alger şi pără­sită aci de marinari; iar pe tine, care erai un duh prea gingaş pentru a îndeplini ticăloasele-i porunci, te-a întemniţat într-un copac, unde te-am găsit gemând. De chinul acesta, de-ţi aminteşti, te-am izbăvit eu.

-    Iartă-mă, scumpul meu stăpân - spuse Ariel, ruşinat la gândul că ar putea să pară lipsit de recunoştinţă. Mă voi supune poruncilor tale.

-   Ascultare - zise Prospero - şi te voi slobozi.

Apoi îi spuse ce mai are de făcut şi Ariel se depărtă, îndreptându-se întâi către locul unde-l lăsase pe Ferdinand, pe care-l găsi stând pe iarbă, stăpânit de aceeaşi întristare.

-    O, tânărul meu gentilom - spuse Ariel când îl zări - te voi lua curând de-aici. Trebuie să fii dus, cum aflu, înaintea domniţei Miranda, să vadă cât de chipeş eşti. Haide, domnule, urmează-mă.

Şi apoi începu a cânta:

‘Tatăl tău e-n fund de mare,

Oasele îi sunt mărgean,

Ochii lui, mărgăritare.

Tot ce-n el e pământean,

Plătind valurilor vamă,

In scumpeturi se destramă.

Prohodească-l, ceas de ceas,

Nimfele cu jalnic glas.

Ding, dong”.

Această ciudată veste despre tatăl său pierdut îl trezi grabnic pe prinţ din starea de prostire în care căzuse. Plin de uimire, el urmă sunetul glasului lui Ariel, până ce acesta îl călăuzi la Prospero şi la Miranda, care stăteau în umbra unui copac mare. Miranda nu mai văzuse până atunci niciun om afară de tatăl ei.

-   Miranda - zise Prospero - spune-mi, ce vezi acolo?

-  O, tată - strigă Miranda, nespus de uimită - negreşit că acesta este un duh! Doamne! Cum îşi mai roteşte privirea în juru-i! Cre­de-mă, tată, e o făptură tare mândră. Nu-i oare duh?

-     Nu, fata mea - răspunse tatăl ei - mănâncă şi doarme şi e în­zestrat cu simţuri întocmai ca şi noi. Tânărul pe care-l vezi se afla pe corabie. Mâhnirea l-a tulburat întrucâtva, altminteri l-ai putea socoti o fiinţă chipeşă. Şi-a pierdut tovarăşii şi rătăceşte în neştire ca să le dea de urmă.

Miranda, care credea că toţi oamenii au chipuri gânditoare şi bărbi cărunte ca tatăl ei, se arătă încântată de întăţişarea acelui prinţ frumos şi tânăr; iar Ferdinand, zărind o domniţă atât de încân­tătoare în locul acela pustiu şi aşteptându-se - după ciudatele sune­te auzite - numai la minuni, îşi spuse că se află pe o insulă ferme­cată şi că Miranda e zeiţa acelor locuri. Şi începu a-i vorbi ca atare.

Ea răspunse cu sfială că nu era defel zeiţă, ci doar o biată fecioară, şi începuse tocmai să-i povestească despre sine, când Pros­pero îi curmă vorba. Era cât se poate de încântat văzându-i cum se sorb din ochi amândoi; îşi dăduse seama limpede că se îndrăgos­tiseră unul de altul (cum spunem noi) de la prima vedere. Dar pen­tru a pune la încercare statornicia lui Ferdinand, Prospero se hotărî să le ridice în cale câteva piedici; de aceea, apropiindu-se de prinţ, îi vorbi cu asprime, învinuindu-l că a venit pe insulă ca iscoadă, ca s-o smulgă de sub stăpânirea lui.

-  Urmează-mă - zise el - îţi voi înlănţui grumazul şi picioarele. Vei bea apă de mare, te vei hrăni cu solzi de peşte, rădăcini veştede şi coji de ghindă.

-   Nu - spuse Ferdinand - mă voi împotrivi să fiu astfel hrănit până-n clipa când voi da de un vrăjmaş mai puternic. Şi zicând acestea trase spada. Insă Prospero, fluturându-şi nuiaua fermecată, îl ţintui locului aşa fel, încât el nu mai putu face nicio mişcare.

Miranda stărui de zor pe lângă tatăl ei, spunând:

-   De ce te arăţi atât de lipsit de blândeţe? Fie-ţi milă, tată, eu îi voi sta chezăşie. Este al doilea om pe care-l văd în viaţa mea, şi îmi pare de treabă.

-  Taci - grăi tatăl ei - încă un cuvânt de mai rosteşti, voi fi nevoit să te pedepsesc! Cum?! Iei apărarea unui tâlhar?! Îţi în­chipui că nu se află pe lume şi alţi oameni tot atât de aleşi, din pri­cină că l-ai văzut numai pe el şi pe Caliban. Iţi spun, fată nesoco­tită, cei mai mulţi dintre oameni îl întrec pe acest tânăr, aşa cum îl întrece el pe Caliban.

Vorbele acestea le rosti pentru a pune la încercare statornicia fiicei sale, dar ea răspunse:

-  Năzuinţele mele sunt cât se poate de umile. Nu râvnesc defel să văd un om mai plăcut la înfăţişare.

-  Vino, flăcaule - zise Prospero prinţului - n-ai nicio putere, trebuie să mi te supui.

-  Într-adevăr, nu am - recunoscu Ferdinand; şi neştiind că prin mijlocirea unei vrăji i se răpise orice putere de a se împotrivi, fu uimit văzându-se nevoit în chip atât de ciudat să-l urmeze pe Pros­pero. Apoi, aruncând priviri în urmă-i către Miranda, până ce o pierdu din ochi, îşi spuse în sinea lui, intrând după Prospero în peş­teră: “Simţurile îmi sunt robite cu totul, ca şi cum aş fi prada unui vis; dar ameninţările acestui om şi slăbiciunea ce-o simt mi-ar părea neînsemnate dacă, din temniţa mea, aş putea măcar o dată pe zi s-o văd pe această frumoasă fecioară!”

Prospero nu-l lăsă multă vreme pe Ferdinand închis în chilia lui; îl scoase curând afară din peşteră şi-i dădu o însărcinare ane­voioasă, având grijă s-o lase pe fiica sa să afle la ce muncă trudni­că l-a pus. Apoi, prefăcându-se că se duce în încăperea în care lu­cra de obicei, îi pândi în taină pe amândoi.

Prospero îi poruncise lui Ferdinand să care câţiva butuci grei. Dar cum feciorii de crai nu sunt deprinşi cu munci aspre, curând după aceea Miranda îşi găsi iubitul doborât de oboseală.

-  Vai - zise ea - nu te trudi atât de cumplit! Tatăl meu este acum adâncit în cercetările sale. Trei ceasuri în şir va sta liniştit aco­lo; mai odihneşte-te puţin.

-  O, scumpa mea domniţă — grăi Ferdinand — nu mă încumet! Trebuie să-mi duc la capăt însărcinarea şi apoi mă voi odihni.

-   Dacă te aşezi puţin - spuse Miranda - cât stai, am să-ţi car eu butucii.

La aşa ceva Ferdinand nu se învoi. In loc să-i fie de ajutor, Mi­randa îl împiedică de la lucru, deoarece ei începură să vorbească, iar treaba mergea foarte încet

Prospero, care-i hotărâse lui Ferdinand această însărcinare nu­mai ca să-i pună la încercare dragostea, nu se afla lângă cărţile sale - aşa cum îşi închipuia fiica sa - ci stătea chiar lângă ei, nevăzut, ca să prindă cu urechea tot ce-şi spun.

Ferdinand o întrebă cum o cheamă, iar ea îi spuse, dezvăluindu-i totodată că astfel călca o poruncă straşnică a tatălui ei.

Prospero, se mulţumi să zâmbească la această primă dovadă de neascultare dată de fiica sa, căci făcând-o pe Miranda să se îndră­gostească în chip atât de neaşteptat, prin mijlocirea vrăjilor, nu era mâniat că îşi arată iubirea, uitând de supunerea cuvenită poruncilor lui. Şi iarăşi îl ascultă cu multă mulţumire pe Ferdinand cuvântând îndelung şi mărturisindu-i Mirandei că o iubeşte mai mult decât pe toate fetele pe care le văzuse în viaţa lui.

Drept răspuns la aceste laude aduse frumuseţii ei, care, după cum spunea Ferdinand, o întrecea pe a tuturor femeilor din lume, Miranda grăi:

-   Nu-mi aduc aminte de chipul vreunei femei, nici nu am văzut vreodată alţi bărbaţi în afară de tine, bunul meu prieten, şi de scumpul meu părinte. Cum arată cei de pe alte meleaguri nu ştiu, însă crede-mă, nu mi-aş dori niciun alt tovarăş în afară de tine, nici nu poate plăsmui închipuirea mea alt chip afară de-al tău, care să-mi placă. Dar, nobile domn, mi-e teamă că-mi sunt vorbele prea slobode, şi uit de poveţele tatălui meu.

La aceste vorbe Prospero zâmbi şi clătină din cap, vrând parcă să spună: “Lucrurile merg întocmai cum mi-am dorit; fiica mea va fi regina Neapolului”.

Şi apoi Ferdinand, cuvântând iarăşi îndelung şi cu vorbe alese - fiindcă tinerii prinţi vorbesc după tiparul curţilor - îi spuse nepri­hănitei Miranda că este moştenitorul coroanei Neapolului şi că ea va fi regina lui.

-   O, seniore - strigă ea - sunt o neroadă că plâng de prea mare bucurie. Îţi voi răspunde din adâncul sufletului meu neprihănit. Îţi voi fi soţie, de vei voi să te cununi cu mine.

Prospero se înfăţişă acum înaintea lor, împiedicându-l pe Ferdi­nand să-i mulţumească.

-   Nu-ţi fie teamă de nimic, copila mea - zise el - am auzit şi în­cuviinţez tot ce-ai spus. Iară tu, Ferdinand, dacă m-am purtat cu prea multă asprime cu tine, îţi voi aduce o bogată răsplată, dăruindu-ţi-o pe fiica mea. Toate necazurile îndurate au fost numai în­cercări la care am supus dragostea voastră şi pe care le-aţi înfruntat cu nobleţe. De aceea, drept dar din partea mea, dobândit cu vred­nicie de iubirea ta curată, ia-o pe fiica mea şi să nu zâmbeşti când mă voi făli că e mai presus de orice laudă.

Apoi, spunându-le că mai avea o treabă grabnică, le ceru să se aşeze şi să stea de vorbă până se va întoarce el; iar Miranda nu păru defel îndemnată să calce asemenea poruncă.

 După ce se despărţi de ei, Prospero îl chemă pe duhul său Ariel, care se ivi de îndată dinainte-i, nerăbdător să-i povestească tot ce făcuse cu fratele lui Prospero şi cu regele Neapolului. Ariel spuse că i-a lăsat cu minţile aproape rătăcite de grozăvia nemaipomeni­telor lucruri pe care-i făcuse să creadă că le văd şi le aud. Când osteniră să tot bată zadarnic potecile şi se simţiră lihniţi de foame, el aşternu deodată dinainte-le un ospăţ ispititor, şi apoi - tocmai când se pregăteau să mănânce - le răsări în faţă, sub chipul unei scorpii, o dihanie hulpavă, înaripată, iar bucatele alese pieriră de sub ochii lor. După aceea, spre deplina lor uluire, accastă scorpie le vorbi, amintindu-le de cruzimea ce-o arătaseră izgonindu-l pe Prospero din ducatul lui şi lăsându-l pe el şi pe copila sa de-o şchioapă să piară în largul mării; le spuse, de asemenea, că aceasta este pricina pentru care sunt sortiţi să îndure chinuri.

Regele Neapolului şi Antonio, fratele cel făţarnic, se căiseră de nedreptatea ce i-o făcuseră lui Prospero, şi Ariel îl încredinţă pe stăpânul său că pocăinţa lor porneşte din inimă, şi că el însuşi - deşi era un duh - nu se putea împiedica de a-i plânge.

-  Atunci adu-i aci, Ariel - grăi Prospero. Dacă tu, care eşti numai un duh, te simţi mişcat de nenorocirea lor, pot oare eu, care sunt o fiinţă omenească la fel cu ei, să nu mă milostivesc dc dân­şii? Adu-i aci, iute, gingaşul meu Ariel.

Ariel se întoarse curând cu regele, iar Antonio şi cu bătrânul Gonzalo veneau în urma lor. Toţi aceştia îl însoţiseră, urmând me­lodia aceea nefirească pe care el o cântase în văzduh pentru a-i ademeni şi a-i aduce în faţa stăpânului său. Acest Gonzalo era chiar cel care cu atâta bunătate se îngrijise odinioară ca Prospero să aibă cărţi şi merinde, când ticălosul Antonio îl lăsase pe stăpânul său în voia valurilor, ca să piară pe epava din largul mării.

  Durerea şi spaima le buimăciseră într-atâta simţurile, încât nau­fragiaţii nu-l recunoscură pe Prospero. Acesta se dădu pe faţă mai întâi bunului bătrân Gonzalo, numindu-l omul care i-a scăpat viaţa; iar apoi, fratele său şi regele aflară şi ei că el era Prospero cel nedreptăţit.

Cu lacrimi în ochi şi cuvinte pline de mâhnire şi adevărată că­inţă, uzurpatorul imploră fratelui său iertarea, iar regele îşi mărtu­risi sincera remuşcare pentru că îl ajutase pe Antonio să-şi dea jos fratele de pe scaunul domnesc. Şi Prospero îi iertă; iar la stăruinţa lor de a-i da înapoi ducatul, îi spuse regelui Neapolului:

-  Şi eu am un dar păstrat pentiu domnia ta - şi, deschizând o uşă, i-l arătă pe fiul său Ferdinand jucând şah cu Miranda.

Ce-ar putea întrece bucuria tatălui şi a fiului la această neaştep­tată întâlnire, când fiecare din ei îl socotise pe celălalt înecat în vâl­toarea valurilor furtunoase?!

- O, minune! glăsui Miranda. Ce mândre sunt făpturile acestea! Neasemuită trebuie să fie lumea în care trăiesc asemenea fiinţe!

Regele Neapolului fu aproape la fel de uimit de frumuseţea şi farmecele de nespus ale tinerei Miranda, pe cât fusese şi fiul său.

-  Cine este această fată? zise el. Pare zeiţa care ne-a despărţit şi ne-a adus aci laolaltă.

-  Nu, domnia ta - răspunse Ferdinand zâmbind, când îşi dădu seama că tatăl său căzuse în aceeaşi greşeală pe care o săvârşise şi el când o zărise întâia oară pe Miranda. Este o făptură muritoare. Insă prin voia nemuritoare a Proniei cereşti, mi-a fost ursită. Am ales-o într-o clipă când nu-ţi puteam cere încuviinţarea, părinte al meu, gândind că nu te mai afli în viaţă. E fiica acestui Prospero, care este însuşi vestitul duce al Milanului, a cărui faimă ajunsese până la mine, dar pe care nu-l văzusem niciodată până acum. Din mâinile lui am primit o nouă viaţă; mi-a devenit al doilea tată dăruindu-mio pe această prea scumpă domniţă.

-   Atunci se cuvine să fiu eu tatăl ei - zise regele. Dar, vai, cât de ciudat va suna când va trebui să-mi cer iertare de la copila mea!

- Să nu mai vorbim despre asta - grăi Prospero. Să nu ne mai amintim de frământările prin care am trecut, de vreme ce li s-a pus capăt în chip atât de fericit.

Apoi Prospero îşi îmbrăţişă fratele şi îl încredinţă iarăşi de ier­tarea sa. Îi spuse că o Pronie înţeleaptă, atotcârmuitoare, îngăduise ca să fie alungat din bietul lui ducat al Milanului, pentru ca fiica sa să poată lua coroana Neapolului, căci în urma întâlnirii lor pe această insulă pustie, se întâmplase ca fiul regelui s-o îndrăgească pe Miranda.

Cuvintele acestea pline de bunătate, rostite de Prospero cu gân­dul de a-şi îmbărbăta fratele, îl făcură pe acesta să se ruşineze şi să se căiască atât de mult, încât vărsă lacrimi amare şi nu fu în stare să scoată un cuvânt; iar bunul bătrân Gonzalo, văzând această îm­bucurătoare împăcare, plânse şi el şi se rugă ca cerul să-şi reverse harul asupra tinerei perechi.

Prospero le spuse apoi că în port se afla, nevătămată, corabia lor, cu toţi marinarii pe punte, şi că el cu fiica sa îi va însoţi pe dru­mul spre casă în dimineaţa următoare.

-   Până atunci - zise el - împărţiţi cu noi prânzul sărăcăcios pe care ni-l îngăduie biata mea peşteră; iar pentru a vă trece plăcut seara, vă voi spune povestea vieţii mele, din prima clipă când am pus piciorul pe această insulă pustie.

După aceea îl chemă pe Caliban ca să le pregătească ceva de-ale gurii şi să deretice prin peşteră. Oamenii rămaseră încremeniţi de înfăţişarea sălbatică, de făptura ciudată a acestui monstru care (cum le spuse Prospero) era singurul slujitor pe care Prospero îl avea în preajma lui.

Înainte ca ducele să părăsească insula, îl slobozi pe Ariel din slujba sa, spre marea bucurie a acestui mic şi vioi spiriduş care, deşi se purtase ca un slujitor credincios al stăpânului său, fusese totdeauna dornic să se bucure de o deplină libertate, să hoinărească nestingherit prin văzduh, ca o pasăre sălbatică, pe sub copacii cei verzi, printre poame gustoase şi flori cu mireasmă dulce.

-   Poznaşul meu Ariel - îi spuse Prospero spiriduşului lui când îi dărui libertatea - îţi voi duce dorul; totuşi îţi vei căpăta libertatea.

-   Îţi mulţumesc, scumpul meu stăpân - zise Ariel - însă îngăduie-mi, înainte de a-ţi lua rămas bun de la credinciosul tău duh, să însoţesc cu vânturi prielnice corabia voastră în drumul ci către ca­să; şi apoi, stăpâne, când voi fi liber, ce trai voios voi duce!

Şi Ariel cântă acest fermecător cântec:

“Poposesc din floare-n floare,

Ca albina! Cat scăpare,

De-aud striga, în cicoare;

Şi pe lilieci călare,

Urmez vara călătoare!

Ce bine e sub ramura-nflorită!

M-aşteaptă o viaţă atât de fericită!”

 Prospero îngropă apoi adânc în pământ cărţile sale de învăţături vrăjitoreşti şi nuiaua fermecată, deoarece era hotărât să nu se mai folosească niciodată de ştiinţa sa magică. Acum, după ce-şi învin­sese vrăjmaşii şi se împăcase cu fratele său şi cu regele Nea­polului, nu mai rămânea nimic pentru a-i întregi fericirea, decât să-şi vadă iarăşi ţara unde se născuse, să-şi ia în stăpânire duca­tul şi să fie martorul fericitei nunţi a fiicei sale cu prinţul Ferdi­nand, pe care regele spuse că o va prăznui cu mare strălucire de în­dată ce vor sosi la Neapole. Curând ajunseră acolo, după o călăto­rie plăcută, sub privegherea duhului cel bun, Ariel.

Repovestire de Charles si Mary Lamb