20 ianuarie
Trebuie să-ţi scriu, dragă Lotte,
de aici, din odăiţa unui han de ţară, în care m-am refugiat din pricina unei
vijelii. Cât timp am stat la D..., în acest târg păcătos, printre oameni
străini, cu totul străini de inima mea, n-am avut nicio clipă, niciuna, în
care inima mea să-mi poruncească să-ţi scriu. Şi acum, în căsuţa asta, în
singurătatea asta, în această izolare, când zăpada şi grindina lovesc iarăşi cu
furie în ferestruica mea, acum primul meu gând către tine se îndreaptă. Cum am
intrat, mi-a venit în minte chipul tău, amintirea ta, o, Lotte!, atât de
sfântă, atât de caldă! O, Doamne! Prima mea clipă fericită, iarăşi!
Fermentul care îmi punea în mişcare viaţa lipseşte;
imboldul care mă ţinea treaz în nopţi adânci a pierit, cel care mă deştepta
dimineaţa din somn s-a dus.
Am găsit aici o singură fiinţă femeiască, o domnişoară
von B..., care îţi seamănă, dragă Lotte, dacă poate cineva să-ţi semene. „A!
vei spune tu, uite-l că a început să-mi facă complimente drăgălaşe!” Asta nu-i
chiar cu totul neadevărat. De câtva timp sunt foarte amabil, fiindcă nu pot fi
altfel, sunt foarte spiritual, şi femeile spun că nimeni nu ştie să laude aşa
de bine ca mine („Şi să mintă, ai să adaugi tu, fiindcă fără asta nu merge,
înţelegi?”). Voiam să-ţi vorbesc de domnişoara von B... Are mult suflet, care
străluceşte din belşug în ochii ei albaştri. Rangul ei e o povară pentru dânsa
şi nu-i mulţumeşte niciuna dintre dorinţele inimii. Râvneşte să iasă din viaţa
asta agitată, şi de multe ori visăm împreună la scene rustice de fericire
netulburată, ah!, şi la tine! De câte ori nu-i nevoită să te adore! Dar ce zic
eu, nu e nevoită, face asta de bunăvoie, mă ascultă cu plăcere când vorbesc de
tine, te iubeşte...
O, cum aş vrea să stau la picioarele tale, în odăiţa atât
de dragă şi de plăcută, şi copiii să se joace împrejurul meu şi, când ar deveni
prea zgomotoşi, să-i liniştesc şi să mă liniştesc cu un basm care-ţi dă fiori.
Soarele apune măreţ peste câmpul strălucitor de zăpadă,
vijelia a trecut, şi eu... trebuie să mă închid din nou în cuşca mea... Adio!
Albert e acasă? Şi cum...? Dumnezeu să-mi ierte această întrebare.
8 februarie
De o săptămână e o vreme îngrozitoare, dar care mie îmi
face bine. Într-adevăr, de când sunt aici n-a fost zi frumoasă pe care să nu
mi-o strice sau să nu mi-o tulbure careva. Acum, când plouă zdravăn, şi
viscoleşte, şi e frig, şi e moină, mă gândesc: „Ha! În casă nu poate fi mai rău
decât afară, sau dimpotrivă”, şi mă simt bine. Când, dimineaţa, soarele răsare
şi făgăduieşte o zi frumoasă, nu mă pot opri şi strig: „Iată că ai din nou un
bun ceresc pentru care oamenii pot să se înşele între ei!” Ei pot să se înşele
între dânşii pentru orice: pentru sănătate, pentru reputaţie, pentru veselie,
pentru odihnă! Fac asta de multe ori din prostie, nepricepere şi mărginire, iar
dacă ai sta să-i asculţi, cu cele mai bune intenţii. De multe ori îmi vine să-i
rog în genunchi să nu-şi mai tulbure atât de cumplit sufletul.
17 februarie
Mi-e teamă că ministrul
plenipotenţiar şi cu mine n-avem să mai stăm multă vreme împreună. Omul acesta
e pur şi simplu nesuferit. Felul lui de a lucra este atât de caraghios, încât
nu mă pot opri să-l contrazic şi fac de multe ori un lucru după capul şi după
firea mea, ceea ce, bineînţeles, nu-i place niciodată. Din cauza asta, de
curând, m-a pârât la Curte, şi contele mi-a făcut câteva observaţii blânde, dar
care au fost, oricum, observaţii. Eram pe punctul să-mi dau demisia, când am
primit o scrisoare particulară* de la dânsul, o scrisoare în faţa căreia am
îngenuncheat, proslăvind spiritul ei înalt, plin de nobleţe şi de înţelepciune.
Mă dojeneşte din cauza prea marii mele sensibilităţi. Ideile mele exaltate
despre eficienţă, despre influenţa asupra celorlalţi, despre felul de-a răzbi
în viaţă el le socoate avânt tineresc şi încearcă nu să la stârpească, ci numai
să le domolească şi să le călăuzească într-acolo unde pot să-şi aibă
desfăşurarea lor adevărată şi să-şi dea pe deplin roadele. Asta mi-a întărit
puterile pe o săptămână şi m-a făcut să fiu de acord cu mine însumi. Liniştea
sufletească e un lucru minunat, tot aşa şi mulţumirea de sine. Numai, dragă
prietene, dacă n-ar fi giuvaerul tot atât de gingaş pe cât e de frumos şi de
costisitor!
* Din respect faţă de acest om minunat s-a scos din
culegerea noastră scrisoarea amintită, precum şi alta despre care se vorbeşte
mai jos, fiindcă editorul a fost de părere că o asemenea îndrăzneală n-ar putea
fi justificată nici chiar de calda recunoştinţă a publicului (n. a.).
20 februarie
Dumnezeu să vă binecuvânteze, dragii mei, şi să vă dăruiască
toate zilele fericite pe care mi le ia mie.
Îţi mulţumesc, Albert, că m-ai amăgit: eu aşteptam să mă
vesteşti când are să fie nunta voastră şi aveam de gând ca în ziua aceea să iau
solemn din perete silueta Lottei şi s-o îngrop sub alte hârtii. Acum v-aţi
căsătorit, şi portretul se află tot acolo unde se afla! Să rămână tot acolo! Şi
de ce nu? Eu ştiu că sunt mereu cu voi împreună, sunt în inima Lottei, fără să
te jignesc pe tine, am în această inimă locul al doilea şi vreau şi trebuie să
mi-l păstrez. O, aş înnebuni dacă m-ar uita... Albert, în mintea mea e un
infern. Rămâi cu bine, Albert! Rămâi cu bine, înger al cerului! Rămâi cu bine,
Lotte!
15 martie
Am avut un necaz care are să mă alunge de aici. Scrâşnesc
din dinţi! În sfârşit, nu-i nimic de făcut, dar de asta sunteţi vinovaţi voi,
toţi cei care m-aţi îmboldit, m-aţi împins şi m-aţi chinuit să-mi iau un post ce
nu era pe placul meu. Acuma am văzut ce înseamnă! Acuma aţi văzut şi voi! Şi,
ca să nu spui iarăşi că ideile mele exaltate sunt de vină, iată aici, scumpe
domn, o istorisire limpede şi curată, aşa cum ar fi scris-o un cronicar.
Contele de C... ţine la mine şi mă preţuieşte, asta ştii,
ţi-am spus-o de-o sută de ori. Aşadar, ieri am fost la el la masă, tocmai când,
seara, se adună în casa lui o nobilă societate de domni şi de doamne la care
nu m-am gândit niciodată, după cum nu mi-a trecut niciodată prin minte că noi,
subalternii, nu avem ce căuta aici. Bun. Mănânc cu contele şi după masă ne
plimbăm încoace şi încolo prin sala cea mare, stau de vorbă cu el şi cu
colonelul B..., care a venit şi dânsul. Se face ora când soseşte lumea. Eu
habar n-am de nimic. Intră preastimata doamnă S..., cu soţul dumisale, şi
binecrescuta dumnealor gâsculiţă de fiică, cu pieptul plat şi corsaj nostim,
şi, umflându-şi nările, mă privesc en
passant(1) cu ochii lor
aristocratici. Cum soiul ăsta de oameni îmi este foarte antipatic, am vrut să
mă retrag imediat şi aşteptam numai să scape contele de flecăreala lor
nesuferită, când deodată a intrat domnişoara von B... Fiindcă inima îmi tresare
întotdeauna când o văd, am mai rămas, am stat la spatele scaunului ei şi abia
după câtva timp am observat că ea îmi vorbea mai puţin deschis ca de obicei şi
oarecum stingherită. Asta m-a mirat. „E şi ca ea toţi ceilalţi”, m-am gândit eu
şi, supărat; am vrut să plec; totuşi am rămas, fiindcă aş fi scuzat-o bucuros,
fiindcă nu credeam că e aşa şi mai speram o vorbă bună din partea ei şi... în
sfârşit, tot ce vrei. În vremea asta salonul se umple. Baronul F..., cu toată
garderoba de pe vremea încoronării lui Francisc I(2), consilierul aulic R...,
care aici e numit in qualitate(3), domnul de R..., cu
soţia lui surdă etc., şi să nu-l uit pe jerpelitul I..., care îşi cârpeşte
găurile garderobei lui de modă veche franţuzească cu zdrenţe de modă nouă. Au
venit toţi, unii după alţii. Vorbesc cu câţiva pe care îi cunosc, şi ei îmi
răspund foarte laconic. Eu nu mă ocupam decât de domnişoara B... N-am observat
că femeile la celălalt capăt al sălii îşi şopteau la ureche, că bărbaţii
şopteau şi ei, că doamna de S... vorbea cu contele (toate acestea mi le-a
povestit domnişoara B... mai târziu). În sfârşit, contele a venit la mine, m-a
luat şi m-a dus la o fereastră.
― Ştii, îmi spuse el, cât de ciudată e societatea
noastră. Am observat că toată lumea e nemulţumită fiindcă te vede aici. Eu n-am
vrut să...
― Excelenţă, i-am tăiat eu vorba, vă rog de mii de ori să
mă iertaţi. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta şi ştiu că îmi veţi trece cu
vederea această nesocotinţă. Am vrut de la început să plec, dar un geniu rău
m-a oprit, adăugai eu zâmbind, în timp ce mă înclinam.
Contele îmi strânse mâna într-un chip care spunea tot. Am
părăsit încetişor distinsa societate, m-am urcat într-o cabrioletă şi m-am dus
la M..., ca să văd de pe deal apusul soarelui şi să citesc din Homer minunatul
cânt în care Ulise
e găzduit de porcar. Şi am fost foarte mulţumit.
Seara, când am venit la masă, mai erau câţiva inşi în
sala de mâncare; jucau zaruri pe un colţ al mesei şi dăduseră la o parte faţa
de masă. Deodată intră Adelin, îşi scoate pălăria, mă priveşte, vine la mine
şi-mi spune încet:
― Ai avut neplăceri?
― Eu?
― Contele te-a dat afară.
― Să-i ia dracu’! i-am răspuns eu. Am fost bucuros să ies la aer.
― Bine, mi-a spus el, că iei lucrurile aşa de uşor. Ceea
ce mă supară e faptul că toată lumea ştie.
Abia atunci întâmplarea a început să mă roadă. Mă gândeam
că toţi care vin la masă şi se uită la mine, din pricina asta se uită! Eram
foarte necăjit.
Şi astăzi, acelaşi lucru: unde mă duc, toţi mă compătimesc,
iar pe cei care mă invidiază îi aud spunând cu bucurie:
― Iată unde ajung oamenii mândri, care se fălesc cu picul
de minte pe care-l au şi cred că îşi pot îngădui să nu le pese de nimic...
Şi alte flecăreli murdare... că-ţi vine să-ţi înfigi un
cuţit în inimă! Pentru că poţi să vorbeşti de independenţă cât vrei, dar aş
dori să-l văd pe acela care poate răbda ca tot felul de ticăloşi să
trăncănească pe socoteala lui atunci când le dă mâna s-o facă. Când nu spun
decât vorbe goale, o, atunci poţi uşor să nu-i iei în seamă!
16 martie
Totul mă chinuieşte. Azi o întâlnesc pe domnişoara von
B... pe alee. Nu m-am putut opri să-i vorbesc şi, îndată ce ne-am depărtat
puţin de lume, să-i arăt supărarea mea din cauza purtării ei de acum câteva
zile.
― O, Werther, spuse ea cu un glas duios, ai putut oare să
interpretezi astfel tulburarea mea, dumneata, care îmi cunoşti inima? Cât am
suferit din pricina dumitale din clipa când am intrat în sală! Am prevăzut
totul, de o sută de ori mi-a stat pe limbă să-ţi spun. Ştiam că doamna de S...
şi doamna de T..., cu bărbaţii lor, mai degrabă ar fi plecat decât să fi stat
în societatea dumitale. Ştiam că gazda nu poate să se certe cu dumneata... şi
acum uite cum mă judeci!
― Cum asta, domnişoară? am sărit eu şi mi-am ascuns
teama, fiindcă tot ce-mi spusese ieri Adelin îmi trecea în clipa asta prin vine
ca o apă clocotită.
― O, cât am suferit din pricina asta! îmi zise făptura
aceea drăgălaşă, în timp ce ochii i se umpleau de lacrimi.
Nu mai eram stăpân pe mine, eram gata să mă arunc la
picioarele ei.
― Lămureşte-mă! am strigat.
Lacrimile îi curgeau pe obraji. Eu eram nespus de mişcat.
Ea îşi şterse lacrimile fără să încerce să şi le ascundă.
― O cunoşti pe mătuşa mea, începu ea. Era şi dânsa acolo
şi a privit, oh, cu ce ochi a privit tot ce s-a întâmplat! Werther, ieri noapte
şi azi-dimineaţă am avut de îndurat o predică în privinţa prieteniei mele cu
dumneata şi a trebuit să ascult cum ai fost ponegrit şi umilit, şi eu n-am
putut şi n-am avut voie să te apăr decât pe jumătate.
Fiecare vorbă pe care o spunea îmi trecea ca o sabie prin
inimă. Ea nu simţea cu cât ar fi fost mai milostivă dacă nu mi-ar fi povestit
toate astea. Îmi mai istorisi apoi ce mai trăncăneşte lumea şi ce fel de oameni
sunt aceia care vor triumfa acum, râzând şi bucurându-se că mi-a fost pedepsită
mândria şi dispreţul meu faţă de ei, dispreţ pe care încă de mult mi-l
imputau. Să aud toate acestea, Wilhelm, de la ea, cu vocea celei mai sincere
compătimiri!... Eram zdrobit şi sunt şi acum furios. Aş vrea să îndrăznească
vreunul să-mi arunce în faţă asta şi să-l pot străpunge cu sabia! Dacă aş vedea
sânge, m-aş simţi mai bine.
Ah, am apucat de-o sută de ori până acum cuţitul ca să-mi
liniştesc această inimă apăsată. Se spune că este un soi ales de cai care, când
sunt foarte încălziţi şi osteniţi de prea multă alergătură, îşi rup ei singuri
cu dinţii o vână, din instinct, ca să poată răsufla. Aşa se întâmplă şi cu mine
de multe ori: aş vrea să-mi deschid o vână care să-mi dea liniştea veşnică.
(1) În
treacăt (fr.).
(2) Referire la Francisc I (1708-1765), soţul Mariei Theresia, ales în 1745 împărat
al Imperiului roman de naţiune germană. Din punct de vedere politic,
neînsemnat.
(3) În exerciţiul funcţiunii (lat.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu