O poveste cu ţigani a lui Fănuş Neagu

Lişca

La începutul războiului, rămânând fără bărbat, Lişca a bătut scânduri de-a curmezişul peste uşile şi ferestrele casei şi s-a mutat la taică-său, care locuia, cu patru feciori într-o colibă pe malul râului, la cărămidarii, chiar sub livada noastră. Lişca avea atunci nouăsprezece ani, era înaltă, subţire, cu ochii mari, înfriguraţi de patima tinereţii, cu părul lung, întunecat, cu sânii mici tresăltând aţâţător în mers şi cu gura roşie ca o tăietură de cuţit pe chipul măsliniu, umbrit de nişte sprâncene groase ca un spic negru la rădăcina nasului.

Eram prieten de joacă cu cel mai mic dintre fraţii ei, care mi-a spus că taică-su, ştiind-o că se urneşte tare greu la muncă şi că-i place să umble teleleu, a primit-o fără bucurie şi că nu aştepta de la ea altceva decât să le facă mâncare, să le spele şi să le cârpească rufele.

La cărămidărie toţi se sculau din zori, mâncau o coajă de mămăligă friptă pe plită şi se duceau cu sapele să scoată lutul din gropi, să-1 amestece cu nisip şi apă şi să-l frământe cu picioarele până ce se făcea bun de pus în tipare. Lucrau pe deşelate ziua întreagă, cu un ceas de odihnă la ora prânzului, lucrau şi noaptea la lumina lunii şi a focului din faţa colibei, neţinând seama că din pricina ploilor de la munte apa era câteodată rece de te tăia la os şi că nisipul se închega atunci tare anevoie.

In primele zile, Lişca, dorind să-l îmbuneze pe bătrân, a lepădat rochia de mătase vişinie, a îmbrăcat alta, ruptă, o zdreanţă bună de aruncat la gunoi, şi a trudit din greu cot la cot cu alde frate-su, răsuflând în voie doar când o trimiteau să întoarcă măgăruşul căruia îi făcea cu ochiul pajiştea de trifoi din armanul boieresc. Dar asta n-a durat mult. Intr-o bună dimineaţă, Lişca, prefacându-se ostenită de moarte, n-a mai ieşit din colibă, a rămas în aşternutul călduros, toropită de lene, până către ora prânzului. După masă, cu toate că era sătulă de somn, s-a tras din nou la umbră să se culce, mereu cu urechea la pândă să asculte ce zice taică-su, dacă nu vine să-i înfigă mâna în plete, s-o târască afară. Bătrânul, nimic, a lăsat-o în pace, să vadă ce-i poate capul. Şi-apoi ştia el bine că muierea puturoasă şi pusă pe ceartă e mai rea decât dracul.  

Lişca s-a sculat cu puţin înainte de asfinţitul soarelui, dar şi atunci, în loc să meargă să dea o mână de ajutor la aşezatul cărămizilor în cuptor, a luat minciogul la spinare şi-a plecat agale către un ochi al râului, în marginea pădurii, să prindă peşte.

Era limpede pentru oricine, chiar şi pentru mine, care în vara aia începusem să deprind meşteşugul unditului, că se duce să se scalde, fiindcă rar de tot picase cuiva un crăpcean în locul ales de ea, unde se bălăceau cât e ziua de mare fetele din sat.

Uimiţi de atâta neobrăzare, fraţii săriră cu gura pe bătrân s-o întoarcă din drum, că de nu, până seara, o pun pe goană de la colibă.

Tatăl a lăsat jos targa de cărase cărămizi cu ea şi a plecat pe urmele fiică-si. Lişca, de pe o ridicătură a malului, 1-a zărit venind şi s-a oprit. Bătrânul s-a apropiat de femeie dojenind-o părinteşte, că de ce-a venit la cărămidărie dacă-i place să stea cu mâinile în sân, de ce n-a rămas la casa ei, să fi dormit cât avea poftă şi să i se lungească urechile de foame. Şi tot aşa, cu mustrări blânde, până când a fost lângă ea pe ţuguiul malului. Atunci, fără veste, a ridicat mâna şi-a pocnit-o peste obraz cu sete, de-a facut-o să ţipe şi să se îndoaie de durere. Nu i-a dat răgaz să se dezmeticească, a lovit-o şi a doua oară, mai îndârjit, pentru ca era leneşă şi proastă. Dacă nu voia să calce lutul şi nici să aşeze cărămizile în cuptor, apoi să se fi dus în sat, să le dea muierilor în cărţi, să aducă o bucată de carne la masă, să aducă rachiu şi bani de tutun.

După bătaia aia, Lişca a început să colinde uliţele cu ghiocul şi cu cărţile ei soioase, ameţind cu vorba de o potrivă femei şi bărbaţi, că era vicleană ţiganca şi când se uita la tine pe sub gene, galeş, i-ai fi dat cu dragă inimă şi casa şi căruţa cu cai. Femeile o plăteau cu ce aveau: cu o gâgâlice de pui, cu două-trei ouă sau cu banii păstraţi într-un nod al basmalei.

Şi ea le tălmăcea din cărţi povestea craiului de ghindă, de tobă, de verde sau de roşu, vorbind mereu de bucurii ce nu se arătau, de drumuri lungi la miez de noapte, drumuri de multe ori fără întoarcere, de veşti ce nu soseau şi de o stea a norocului pe care nimeni n-o vedea arzând. Bătrâne şi tinere o ascultau încremenite şi multe credeau ce le spune, fiindcă, plecând de la ea, se simţeau mai puţin apăsate de tristeţe şi nădejdi noi le încercau inima.

Cu datul în cărţi, Lişca a ajuns tâmplă de icoană pentru cei de la cărămidărie. Tatăl şi fraţii nărăviţi dintr-odată la băutură erau mereu cu grijă să n-o supere, să n-o întărâte. Nici vorbă s-o mai cheme cu ei la treburi. Făcea Lişca ce vroia şi ce-i trăsnea prin cap, socoteală nu-i cerea nimeni de nimic. Şi fiindcă nu mai trăgeau de ea s-o pună la muncă, dimineaţa se scula acum cea dintâi. Soarele învăluit în pulberea viorie a răsăritului o găsea spălându-se la râu, ori umblând prin grădina de zarzavat de pe malul ălălalt, de unde căra cu poala ardei şi roşii. Alteori pleca în pădure. Eu şi frate-su mai mic - amândoi devenisem umbra ei - dădeam fuga s-o ajungem, gata când ne-o cere, să cotrobăim prin toate cuiburile de pasăre sau să adunăm ciuperci.

De obicei în pădure culegeam flori şi măturică şi căutam fragi pe care-i strângeam grămadă pe o foaie de lipan, căci de mâncat mergeam să-i mâncăm undeva sub o ruptură a malului deasupra căruia se roteau în zbor prigorii. Lişca ne învăţa să mâncăm fragii strivindu-i cu limba în cerul gurii, fiindcă aşa mustul lor răcoros, dulce ca mierea, e mai gustos - dar cine şedea s-o asculte?

In sat, Lişca se ducea tot la două-trei zile, şi da numai pe la casele unde ştia că e aşteptată. Rar de tot se întâmpla să bată şi pe la alte porţi. Restul timpului şi-l petrecea scăldându-se şi stând goală la soare pe o fâşie de nisip, între două perdele de sălcii.

De multe ori bătrânul şi feciorii se apucau să cânte, şi Lişca, prinzând firul versului, se lua să cânte în rând cu ei, cu atâta patimă încât femeile care coborau cu cobiliţa la râu se opreau uimite s-o asculte. Focul din faţa colibei o învăluia ca într-o bură de aur şi cei de-o vedeau atunci învârtindu-se pe lângă vatră să pună masa şi să aştearnă pentru dormit o credeau grăbită să isprăvească şi să plece, căci vocea ei înălţată în cântecul acela ţigănesc, tulburător de trist, li se părea o chemare de dragoste aruncată vreunui flăcău ce sta s-o aştepte în întunericul pădurii.

Faima Lişcăi de ghicitoare în cărţi fu dărâmată pe neaşteptate, într-o sâmbătă, de o întâmplare nenorocită. Era după-amiaza. Lişca plecase la prăvălie să cumpere stambă pentru o rochie. Negustorul îi măsurase trei metri şi se dondăneau pentru preţ, când în prăvălie intră o femeie de cincizeci de ani, scofâlcită toată, plânsă, sfârşită de atâta suferinţă câtă i se citea în ochi. Era slujnică la curtea boierească şi venise să ia lumânări să le aprindă la căpătâiul copilului ei, care se înecase dimineaţa în râu şi-l scoseseră apele la un prund în cotul pădurii. Văzând-o pe Lişca, sărmana femeie îşi aduse aminte că doar cu câteva zile în urmă ţiganca îi ghicise în cărţi, spunându-i c-o să aibă în curând o bucurie mare, şi acum, frântă de durere cum era, se repezi la ea umplând-o cu ocări, că înşeală lumea cu scorneli şi minciuni, o numi hoaţă şi căţea parşivă şi n-o slăbi nici atunci când oamenii, adunaţi peste drum, în curtea morii, tăbărâră în prăvălie, atraşi de ţipetele şi bocetele ei. Lişca fu de-a dreptul năucită şi nu putu să scoată o vorbă. Până la urmă s-a strecurat prin mulţime şi s-a făcut nevăzută.

Duminică dimineaţa, ducându-se iar în sat cu cărţile şi ghiocul, n-a mai fost primită nicăieri. S-a întors la colibă cu mâna goală, ceea ce l-a făcut pe taică-su, care-şi aştepta porţia de rachiu şi pacul de tutun, să-şi strâmbe mutra cu o silă de neînvins. Fraţii, la fel, se uitară la ea cu ochi de lup.

-Nu mai e să vă dau, le-a strigat Lişca, întărâtată, cu mâinile înfipte în şolduri, gata parcă să-i ia în unghii, încât bătrânul, fără voia lui, şi-a lărgit gura cu buze vinete şi crăpate într-un râs chinuit, iar fraţii au pus cornul în pământ.

Fierbea în ea ceva duşmănos şi străin, o putere din calea căreia trebuie să te fereşti, şi ţiganii, în zilele următoare, avură atâta minte s-o lase în pace, să n-o cheme cu ei la treburi. Ea şedea în colibă, în mirosul leşios de ţoale vechi. Spăla, cârpea, făcea mâncare, toca dracilă pentru raţe, într-o tăcere de nepătruns. Uitase dintr-odată drumul la pădure şi nici la scăldat nu se mai ducea.

Eu şi fratele ei mai mic ne jucam tot pe aproape de ea, cu gândul că ne-o lua de mână să mergem iar în pădure să căutăm fragi şi ouă de pasăre, dar ei nu-i mai era mintea la noi. Când isprăvea treburile, se aşeza pe un bolovan în faţa colibei şi privea dusă râul însorit, pâlcurile de sălcii şi cosaşii ce se mişcau în cadenţă pe hotare.

După o săptămână de la întâmplarea cu femeia căreia i se înecase copilul, Lişca urcă în livada noastră şi-mi ceru să-i dau foarfecele bunicii. Am alergat într-un suflet în casă şi le-am adus. Ea le-a vârât în sân, în legătura în care ţinea şi ghiocul, şi a plecat spunându-mi că atunci când s-o întoarce mama de la câmp, s-o trimit la ea la cărămidărie. Aşa am făcut.

-Dadă, i-a zis Lişca, mamei, ştiu să-ţi spun dacă bărbatul dumitale e sănătos sau s-a prăpădit...

Şi fără să aştepte să fie rugată, s-a dus la lada de mălai, a luat ciurul, a făcut cruce deasupra lui, bolborosind un descântec neînţeles, apoi 1-a pus cu veşca, adică cu marginea de lemn, pe vârful foarfecelui pe care îl ţinea între două degete, şi ciurul a început să se învârtă, încet-încet, ca împins de o mână nevăzută. Asta, zicea ea, era semnul că tata se află în viaţă pe front. Mama, uimită, şi neîncrezătoare de ceea ce se petrecuse înaintea ochilor ei, i-a cerut ţigăncii să mai încerce o dată. Ciurul s-a rotit şi a doua oară.

După plecarea mamei, până într-un ceas, la cărămidărie s-au adunat o mulţime de femei. La vestea că Lişca ştie farmece, lăsaseră copiii nelăuţi şi veniseră să afle dacă bărbaţii lor sunt teferi acolo pe unde i-a târât războiul. Ciurul se învârtea de fiecare dată, şi ele puneau bucuroase lângă ţiganca aşezată pe pământ, în faţa colibei, lucruri de-ale gurii sau bani pe care bătrânul lacom îi vâra în buzunare, socotind cu glas gros, fără ruşine de lume, câştigul ce se strângea.

Lişca, ajunsă din nou la mare cinste, lepădase ca pe o mască înfăţişarea tristă, rece şi duşmănoasă cu care-i speriase pe taică-su şi pe fraţi în ultimele zile. Ochii ei mari, surâzând, cu două luminiţe ciudate în pupile, genaţi şi sprâncenaţi, ardeau veseli, pătrunşi de o bucurie tainică. Unul dintre fraţii ei adusese o sticlă de rachiu, păhărelul trecea din mână în mână, întârziind mai cu seamă pe la bărbaţi, şi, când i se întindea şi ei, îl bea dintr-o înghiţitură şi nu-i da drumul mai departe până nu i-1 mai umplea o dată. Dăduse jos flanela verde de lânică, rămase cu cămaşa, prin care sânii rotunzi şi mici se desenau clar. Pe braţe, ca toate ţigăncile tinere, purta brăţări de alamă, care se ciocneau între ele când întindea mâna să apuce păhărelul.

- Lişco, fa, îi strigă o dată bătrânul, lasă rachiul, că te turteşti.

Ea 1-a ascultat şi a azvârlit cât colo sticla, apoi a sărit în picioare, făcând să-i fluture fusta veche de catifea şi i-a strigat celui mic dintre fraţi:

- Ursare, pune mâna pe toba ta de capră şi bate-o cât poţi, că vreau să joc. Ducă-se dracului războiul, în seara asta vreau să-i trag una de-a noastră, ţigănească.

Femeile, îngrămădite lângă vatră, uitaseră de necazuri şi zâmbeau la toată zburdălnicia ei nevinovată. „E tânără, săraca, se gândeau, acum ar fi trebuit şi ea să petreacă", şi nu-i luau în rău nimic din ceea ce făcea, fiindcă-şi aduceau aminte că altădată şi ele se dădeau în vânt după botezuri şi nunţi.

Tovarăşul meu de joacă a bătut toba şi Lişca a jucat. A jucat aşa cum niciodată până atunci nu-mi mai fusese dat să văd. Cu capul răsturnat pe umeri, cu braţele date în lături, pocnind din degete şi mlădiindu-se din mijloc, părea că trece în zbor peste pământul bătătorit din faţa colibei, fiindcă tălpile ei de-abia-l atingeau, ca şi când dedesubt ar fi fost o tablă cu jăratic. Călca frângându-şi genunchii şi lungind gâtul, cu ochii uşor întredeschişi, dând mereu să se întoarcă, aşa cum mânzul care se adapă în râu se trage înapoi când îşi moaie nările în undă, speriat de chipul lui răsfrânt în adânc. Pornea repede în vârful picioarelor, fugărită parcă de răpăitul ca de ploaie al degetelor lovind în tobă, se răsucea brusc făcând să zornăie brăţările, de data asta îndreptându-se puţin cu faţa ridicată în vânt către uşa colibei, ca atunci când te aşteptai să dispară prin ea, să se oprească şi să înceapă să toace iarăşi pământul cu călcâiele. Când sfârşi, se lăsă să cadă pe iarbă cu braţul în lături.

Se înserase şi femeile se pregăteau să plece, când una din ele, o bătrânică, îi zise ţigăncii:

- Lişcă, da de bărbat-tu ce spune ciurul? Ia descântă-l, să vedem şi noi ce zice?

Lişca se uită la ea ca la o arătare din altă lume. Bărbat-su? Ce-i păsa bătrânii de bărbat-su? Se făcuse dintr-odată galbenă la faţă, de parcă-i tăiase graiul.

Pentru o clipă femeile uitară că au treburi acasă şi se adunară iarăşi în jurul ei, şi ea trebuie să spună descântecul şi să pună ciurul cu marginea pe vârful foarfecelor luate de mine din lada cu albituri a bunicii. Dar fie că ostenise la joc, fie că gândurile la bărbat-su îi dădeau ca un tremur în tot trupul, ciurul îi scăpă din mână şi căzu.

încercă şi a doua oară, muşcându-şi limba ca să se liniştească, dar nici de data asta nu izbuti să-l facă să se învârtească, aşa cum izbuitise până atunci.

Femeile o priviră îngrozite, într-o tăcere de moarte. Tăcea şi Lişca, cu toate că pe faţa ei se vedea bine că ar vrea să le strige că nu-i adevărat, că bărbat-su trăieşte, trebuie să trăiască, ciurul nu ştie nimic, n-are de unde să ştie, că tot ce făcuse astăzi fusese o înşelătorie.

Rezemată de colibă, cu fruntea în palme, privea în jos, tristă şi îndurerată, ţinând o mână la gură ca să-şi oprească strigătul ce-i umplea pieptul şi alta pe frunte să astâmpere durerea ce i se cuibărea în creier.

Femeile încercară s-o mângâie, dar ea se zmuci şi ele plecară.

Lişca se lăsă atunci cu faţa la pământ şi izbucni într-un plâns cu hohote, fără să se mai poată stăpâni.

Eu şi tovarăşul meu de joacă stăm lângă ea şi nu scoteam o vorbă. Târziu se întoarse către noi şi, luându-ne de mână, rosti cu glas înecat de lacrimi:

- Doamne, cum mă priveau, parcă-mi tăiau inima!

Apoi, fulgerată de un gând, îşi dădu părul pe spate, se strecură în colibă, luă punga cu bani din buzunarul bătrânului care dormea şi ne-o dădu să mergem cu ea la curtea boierească, s-o dăm femeii al cărei copil se înecase în râu.

Noaptea, când ne-am întors, Lişca nu mai era la cărămidărie. Plecase luând cu ea şi vioara rămasă de la bărbată-su.

- Ţigancă, zicea lumea, i s-a făcut de ducă şi s-a dus ...

După patru luni, Lişca s-a întors acasă, escortată de jandarmi.

Fusese prinsă între liniile frontului şi nimeni nu voise s-o creadă că-şi căuta bărbatul.

Dar nu mai era Lişca pe care o ştiam noi, ci o umbră a ei.