Cuvintele ucigaşe ale lui Lenin

Daca ar mai trai, Lenin ar implini azi 143 de ani. El a murit insa in 1924 si n-a mai apucat sa vada ce monstru a creat alaturi de fratii lui intru spirit Marx si Engels. Urc aici un articol scris Lenin in vreme ce era internat, la varsta de 48 de ani, intr-un sanatoriu din Finlanda. Daca o fac, asta nu inseamna ca am vreo simpatie pentru batranul teoretician al crimelor in masa. Vreau doar ca oamenii sa citeasca, sa priceapa si sa nu uite.

Cum trebuie organizată întrecerea?

Publiciştii burghezi au înnegrit şi înnegresc teancuri în­tregi de hîrtie pentru a preamări concurenţa, iniţiativa privată şi alte minunate calităţi şi virtuţi ale capitalişti­lor şi ale orînduirii capitaliste. Socialiştilor li se aducea învinuirea că nu vor să înţeleagă importanţa acestor virtuţi şi nu ţin seama de „firea omului". În realitate însă, capitalismul a înlocuit demult mica producţie de mărfuri independentă — în cadrul căreia concurenţa putea să dezvolte pe o scară cît de cît largă spiritul întreprinzător, energia, iniţiativa îndrăzneaţă — prin producţia de fa­brică, mare şi foarte mare, prin întreprinderi pe acţiuni, prin sindicate şi prin alte monopoluri. În condiţiile unui astfel de capitalism, concurenţa înseamnă înăbuşirea cu o nemaipomenită sălbăticie a spiritului întreprinzător, a energiei, a iniţiativei îndrăzneţe, însuşiri pe care le posedă masa populaţiei, uriaşa ei majoritate, nouăzeci şi nouă la sută din oamenii muncii. Această concurenţă înseamnă, de asemenea, înlocuirea întrecerii prin escrocherie finan­ciară, nepotism şi servilitate în vîrful piramidei sociale.

Socialismul nu numai că nu înăbuşă întrecerea, dar, dimpotrivă, creează pentru prima oară posibilitatea de a o aplica pe o scară cu adevărat largă, în proporţii cu adevărat de masă, posibilitatea de a atrage într-adevăr majoritatea oamenilor muncii în arena unei activităţi în care ei pot să se manifeste, să-şi vădească aptitudinile, să dea la iveală talentele care stau ascunse în popor — acest izvor neînceput — şi pe care capitalismul le apăsa, le strivea şi le înăbuşea cu miile şi cu milioanele.

Acum, cînd la putere se află un guvern socialist, sarcina noastră este să organizăm întrecerea.

Lacheii şi întreţinuţii burgheziei au zugrăvit socialismul ca pe o cazarmă monotonă, uniformă, oficială şi cenuşie. Lacheii sacului cu bani, slugoii exploatatorilor — domnii intelectuali burghezi — făceau din socialism o „sperie­toare" pentru popor, pentru acest popor care tocmai în condiţiile capitalismului este osîndit la o viaţă de ocnă şi de cazarmă, la o muncă peste puteri şi plicticoasă, la o viaţă de foamete, de mizerie neagră. Primul pas spre eli­berarea oamenilor muncii din această ocnă îl constituie confiscarea pămînturilor moşiereşti, introducerea contro­lului muncitoresc, naţionalizarea băncilor. Pasul următor va fi naţionalizarea fabricilor şi uzinelor, organizarea obligatorie a întregii populaţii în asociaţii de consum menite să fie totodată şi asociaţii de desfacere a produse­lor, apoi monopolul statului asupra comerţului cu grîne şi alte articole de primă necesitate.

Abia acum se iveşte posibilitatea pentru manifestarea pe scară largă, cu adevărat de masă, a spiritului între­prinzător, a întrecerii, a iniţiativei îndrăzneţe. Fiecare fabrică din care capitalistul a fost alungat sau cel puţin este ţinut în frîu de un adevărat control muncitoresc, fiecare sat din care moşierul exploatator a fost gonit şi i s-a luat pămîntul constituie acum, şi abia acum, un tărîm pe care omul muncii se va putea manifesta, îşi va putea dezdoi spinarea, va putea ridica fruntea, se va putea simţi om. Pentru prima oară după veacuri de muncă pentru alţii, de muncă silnică în folosul exploatatorilor se iveşte posibilitatea ca omul să muncească pentru el însuşi, posibilitatea unei munci bazate pe toate cuceririle tehnicii şi ale culturii moderne.

Desigur, această înlocuire — cea mai grandioasă din istoria omenirii — a muncii înrobite cu munca omului pentru el însuşi nu se poate face fără fricţiuni, fără greutăţi, fără conflicte, fără a se recurge la violenţă îm­potriva trîntorilor înrăiţi şi a slugilor lor. In această pri­vinţă, niciun muncitor nu-şi face iluzii: căliţi în anii nesfîrşiţi ai unei munci de ocnaşi în folosul exploatatori­lor, căliţi de nenumăratele batjocuri şi umilinţe suferite din partea acestora şi de neagra mizerie îndurată, muncitorii şi ţăranii săraci ştiu că este nevoie de timp pentru a înfrînge împotrivirea exploatatorilor. Muncitorii şi ţăranii nu s-au contaminat cîtuşi de puţin de iluziile sentimentale ale domnilor intelectuali, ale întregii mocirle de la „Novaia Jizn“ sau ale altora, care „au vociferat" pînă la răguşire împotriva capitaliştilor, „au gesticulat", „au tunat şi fulgerat" împotriva lor, pentru ca acum, cînd s-a ajuns la fapte, la punerea în practică a ameninţărilor, la înlă­turarea capitaliştilor, să se pună pe bocit şi să se comporte ca nişte căţeluşi bătuţi.

Măreaţa înlocuire a muncii înrobite prin munca omului pentru el însuşi, prin munca organizată metodic pe o scară uriaşă, pe scară naţională (într-o anumită măsură şi pe scară internaţională, mondială), cere din partea pro­letariatului şi a ţărănimii sărace, în afara măsurilor „militare“ de reprimare a împotrivirii exploatatorilor, şi uriaşe eforturi în domeniul organizării. Sarcina de organi­zare se împleteşte într-un tot indisolubil cu sarcina de reprimare militară necruţătoare a proprietarilor de sclavi de mai ieri (capitaliştii) şi a bandei lor de lachei — domnii intelectuali burghezi. Noi am fost întotdeauna organizatorii şi şefii, noi am comandat întotdeauna — aşa vorbesc şi gîndesc proprietarii de sclavi de mai ieri şi trepăduşii lor din rîndurile intelectualilor — şi vrem să rămînem ce-am fost; nu vom da ascultare „prostimii", muncitorilor şi ţăranilor, nu ne vom supune lor, ci vom transforma cunoştinţele într-o armă de apărare a privi­legiilor sacului cu bani şi a dominaţiei capitalului asupra poporului.

Aşa vorbesc, gîndesc şi acţionează burghezii şi intelec­tualii burghezi. Din punctul de vedere al profitorului, ati­tudinea lor este explicabilă: şi celor care au trăit de pe urma moşierilor feudali, precum şi celor care le lingeau blidele — popii, conţopiştii, funcţionarii descrişi de Gogol, „intelectualii" care l-au urît pe Belinski — le-a fost „greu" să se despartă de iobăgie. Dar cauza exploatatori­lor şi a slugilor lor intelectuale este o cauză pierdută.

Muncitorii şi ţăranii le înfrîng împotrivirea — din păcate, nu încă cu destulă fermitate, hotărîre şi necruţare — şi le-o vor înfrînge.

„Ei“ cred că „poporul de rînd“, muncitorii „de rînd“ şi ţăranii săraci nu vor putea face faţă sarcinii măreţe, cu adevărat eroice, în sensul istoric universal al cuvîntului, sarcinii de organizare pe care revoluţia socialistă a pus-o pe umerii oamenilor muncii. „Nu se vor putea lipsi de noi“ — se consolează intelectualii deprinşi să-i slujească pe capitalişti şi statul capitalist. Socoteala lor impertinentă nu le va reuşi: chiar de pe acum oamenii culţi se des­prind şi trec de partea poporului, de partea oamenilor muncii, dînd o mînă de ajutor la înfrîngerea rezistenţei slugilor capitalului. Iar în rîndurile ţărănimii şi ale clasei muncitoare se găsesc numeroase talente organizatorice, şi aceste talente abia acum încep să devină conştiente de ele însele, abia acum încep să se trezească, sa tindă spre o muncă vie, creatoare, măreaţă, să treacă în mod in­dependent la construirea societăţii socialiste.

În prezent, una dintre sarcinile cele mai importante, dacă nu chiar cea mai importantă, este de a da o cît mai largă dezvoltare acestei iniţiative independente a munci­torilor, şi în general a tuturor celor ce muncesc şi sunt exploataţi, în munca lor organizatorică creatoare. Trebuie lichidată cu orice preţ vechea prejudecată absurdă, bar­bară, mîrşavă şi ticăloasă, potrivit căreia numai aşa-zisele „clase de sus“, numai cei bogaţi sau cei care au trecut prin şcoala claselor bogate ar putea cîrmui statul, ar putea conduce din punct de vedere organizatoric construc­ţia societăţii socialiste.

Aceasta este o prejudecată. Ea este întreţinută de rutina putredă, de anchilozare, de deprinderile slugarnice şi mai ales de aviditatea murdară a capitaliştilor, interesaţi să guverneze jefuind şi să jefuiască guvernînd. Nu. Muncitorii nu vor uita nicio clipă că ei au nevoie de forţa cunoştin­ţelor. Rîvna extraordinară la învăţătură pe care o vădesc muncitorii, pe care o vădesc tocmai acum, este o dovadă că în această privinţă nu există şi nu pot exista concepţii greşite în rîndurile proletariatului. Iar munca de organi­zare este accesibilă şi unui muncitor sau ţăran de rînd care ştie carte, se pricepe la oameni şi are experienţă practică. În „prostimea" de care vorbesc de sus şi cu dispreţ intelectualii burghezi, asemenea oameni sunt extrem de numeroşi. Clasa muncitoare şi ţărănimea constituie un izvor bogat şi încă neînceput de asemenea talente.

Muncitorii şi ţăranii sunt încă „sfioşi", nu sunt încă deprinşi cu faptul că ei reprezintă acum clasa dominantă, nu dau încă dovadă de destulă hotărîre. Răsturnarea so­cială n-a putut crea dintr-odată aceste însuşiri la mi­lioanele şi milioanele de oameni pe care foametea şi mizeria i-au silit toată viaţa să lucreze sub ameninţarea bîtei. Dar forţa Revoluţiei din Octombrie 1917, vitali­tatea ei, invincibilitatea ei constau tocmai în faptul că ea trezeşte aceste însuşiri, că sfărîmă toate vechile zăgazuri, că rupe vechile cătuşe şi aduce oamenii muncii pe drumul pe care pot să creeze în mod independent o viaţă nouă.

Evidenţa şi controlul — aceasta este sarcina economică de căpetenie a fiecărui Soviet de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor, a fiecărei asociaţii de consum, a fiecărei asociaţii sau a fiecărui comitet de aprovizionare, a fiecărui comitet de întreprindere sau a fiecărui organ de control muncitoresc în general.

Lupta împotriva vechiului obicei de a privi felul de a munci şi mijloacele de producţie din punctul de vedere al omului înrobit, care se întreabă cum să mai arunce din povară, cum să smulgă măcar o bucăţică de la burghezie, această luptă este necesară. Muncitorii înaintaţi, conştienţi, au şi început această luptă, dînd o ripostă hotărîtă noilor veniţi în mediul fabricilor, al căror număr este deosebit de mare în timpul războiului şi care ar vrea să aibă acum faţă de fabrica poporului, faţă de fabrica devenită pro­prietatea poporului, aceeaşi atitudine izvorîtă dintr-un singur gînd: „să smulgă o bucăţică cît mai mare şi să-şi ia tălpăşiţa". În această luptă tot ce este conştient, cinstit, toţi cei care gîndesc din rîndurile ţărănimii şi ale mase­lor muncitoare vor fi de partea muncitorilor înaintaţi.

Evidenţa şi controlul, dacă sunt exercitate de Sovietele de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor, ca putere de stat supremă, sau pe baza directivelor şi împuternicirilor date de această putere, evidenţa şi controlul exercitate pretutindeni, în mod general, universal, evi­denţa şi controlul cantităţii de muncă şi repartiţiei produselor, aceasta este esenţa transformărilor socialiste din momentul în care dominaţia politică a proletariatului este realizată şi asigurată.

Evidenţa şi controlul, necesare pentru trecerea la socia­lism, pot fi numai opera maselor. Numai colaborarea conştiincioasă şi de bunăvoie — colaborare plină de entuziasm revoluţionar — a masei muncitorilor şi ţăranilor la acţiunea de evidenţă şi control exercitată asupra bogă­taşilor, a pungaşilor, a trîntorilor şi a huliganilor poate birui aceste rămăşiţe ale blestematei societăţi capitaliste, aceste lepădături ale omenirii, aceste mădulare putrede şi atrofiate, această molimă, ciumă, plagă pe care capitalis­mul a lăsat-o moştenire socialismului.

Muncitori şi ţărani, oameni ai muncii şi exploataţi! Pămîntul, băncile, fabricile, uzinele au trecut în proprie­tatea întregului popor! Luaţi voi înşivă în mînă evidenţa şi controlul producţiei şi repartiţiei produselor: acesta, şi numai acesta, este drumul care duce la victoria socialis­mului, aceasta este chezăşia victoriei lui, a victoriei asupra oricărei exploatări, oricăror mizerii şi sărăcii! Căci în Rusia grînele, fierul, lemnul, lîna, bumbacul şi inul ar ajunge pentru toată lumea dacă munca şi produsele ar fi just repartizate, dacă întregul popor ar exercita un control eficace, practic asupra repartiţiei, dacă duşmanii poporului, adică bogătaşii, întreţinuţii lor, precum şi pungaşii, trîntorii şi huliganii ar fi învinşi nu numai în politică, ci şi în viaţa economică de zi cu zi.

Nicio milă faţă de aceşti duşmani ai poporului, faţă de duşmanii socialismului, faţă de duşmanii oamenilor muncii! Război pe viaţă şi pe moarte împotriva bogăta­şilor şi întreţinuţilor lor, împotriva intelectualilor bur­ghezi; război pungaşilor, trîntorilor şi huliganilor! Şi unii şi alţii, şi primii şi ultimii, sunt fraţi buni, odraslele capitalismului, fiii societăţii boiereşti şi burgheze, societate în care o mînă de oameni jefuiau şi batjocoreau poporul, în care mizeria şi nevoia împingeau mii şi mii de oameni la huliganism, corupţie, pungăşie, făcîndu-i să-şi piardă aspectul omenesc, societate în care în mod inevitabil în­colţea în conştiinţa oamenilor muncii dorinţa de a scăpa, fie şi prin înşelăciune, de exploatare, de a se strecura, de a se elibera măcar pentru o clipă de munca ce le inspira silă, de a smulge, în orice chip, cu orice preţ, cel puţin o bucăţică de pîine, numai să nu flămînzească, numai sa ştie că ei şi ai lor pot mînca pe săturate.

Bogătaşii şi pungaşii nu sunt decît două feţe ale aceleiaşi medalii, cele două categorii principale de paraziţi pe care capitalismul i-a crescut la sînul său, prin­cipalii duşmani ai socialismului. Aceşti duşmani trebuie să fie supuşi unei supravegheri speciale din partea întregii populaţii, trebuie să fie loviţi fără cruţare la cea mai mică nerespectare a regulilor şi a legilor societăţii socialiste. In această privinţă, orice slăbiciune, orice şovăială, orice sentimentalism ar constitui cea mai mare crimă faţă de socialism.

Pentru a feri societatea socialistă de aceşti paraziţi, trebuie să organizăm evidenţa şi controlul asupra cantităţii de muncă, asupra producţiei şi repartiţiei produselor, evi­denţă şi control exercitate de întregul popor, susţinute în mod voluntar, cu energie şi cu entuziasm revoluţionar de milioanele de muncitori şi ţărani. Iar în vederea organi­zării acestei evidenţe şi a acestui control, care sunt întru totul accesibile şi pe măsura puterilor oricărui muncitor sau ţăran cinstit, inteligent şi cu spirit gospodăresc, trebuie trezite talentele organizatorice care provin din pro­priile lor rînduri; trebuie stimulată în rîndurile lor şi organizată pe scară naţională întrecerea în obţinerea succeselor de organizare; trebuie ca muncitorii şi ţăranii să înţeleagă limpede deosebirea dintre sfatul necesar al omului cult şi controlul necesar al muncitorului şi al ţă­ranului „de rînd“ asupra indolenţei, atît de frecventă la oamenii „culţi".

Această indolenţă, dezordine, neglijenţă şi lipsă de punctualitate, pripă nervoasă, tendinţa de a înlocui ac­ţiunea prin discuţii şi munca prin vorbărie, înclinarea de a se apuca de toate şi a nu duce nimic pînă la capăt, toate acestea sunt însuşiri ale „oamenilor culţi", care nu se datoresc nicidecum firii lor rele, şi cu atît mai puţin relei-voinţe, ci tuturor obiceiurilor lor de viaţă, condiţiilor lor de muncă, surmenajului, separaţiei nefireşti a muncii intelectuale de cea fizică etc.

Cît priveşte greşelile, lipsurile, gafele care s-au constatat în cursul revoluţiei noastre, un rol mare îl au gre­şelile etc. care rezultă din aceste însuşiri regretabile, dar de neînlăturat în momentul de faţă, ale intelectualilor din mijlocul nostru şi, totodată, din lipsa unui control suficient exercitat de muncitori asupra muncii organizatorice a intelectualilor.

Muncitorii şi ţaranii „se sfiesc“ încă, dar ei trebuie să se lepede de acest cusur, şi se vor lepăda cu sigu­ranţă. Este cu neputinţă să ne lipsim de sfaturile, de îndrumările oamenilor culţi, ale intelectualilor, ale specia­liştilor. Orice muncitor, orice ţăran, oricît de puţin priceput ar fi el, înţelege foarte bine acest lucru, iar in­telectualii din mijlocul nostru nu se pot plînge că munci­torii şi ţăranii nu le acordă destulă atenţie şi stimă tovărăşească. Dar una este sfatul şi îndrumarea, şi alta organizarea evidenţei şi controlului practic. Intelec­tualii dau foarte adesea cele mai admirabile sfaturi şi îndrumări, dar se vădesc a fi ridicol, absurd, ruşinos de „stîngaci", de incapabili să aplice aceste sfaturi şi îndru­mări, să înfăptuiască controlul practic, astfel ca vor­bele să se transforme în fapte.

Iată unde nu ne putem în nici un caz lipsi de ajutorul şi de rolul conducător al organizatorilor-practicieni ieşiţi din „popor", din rîndurile muncitorimii şi ale ţărănimii muncitoare. „Nu zeii sunt aceia care ard oalele în cuptor" — adevărul acesta trebuie să le intre bine în cap muncitorilor şi ţăranilor. Ei trebuie să înţeleagă că acum practica este totul, că a sosit momentul istoric cînd teoria se transformă în practică, cînd ea e înviorată de practică, e corectată de practică, e verificată prin practică, momentul cînd se dovedesc deosebit de juste cuvintele lui Marx: „fiecare pas de adevărată mişcare e mai impor­tant decît o duzină de programe". Orice pas făcut în vederea frînarii şi restrîngerii reale şi practice a puterii bogătaşilor şi a pungaşilor, în vederea supunerii lor unui control sever şi unei evidenţe severe este mai important decît o duzină de disertaţii frumoase pe tema socialismu­lui. Căci „ce seacă e, amice, orice teorie, dar cît de verde viaţa, cît de aurie" (Aici Lenin citează din Faust de Goethe)

Trebuie organizată întrecerea între organizatorii-practicieni ieşiţi din rîndurile muncitorilor şi ale ţăranilor. Trebuie combătută orice tendinţă de a se lucra după şablon şi orice încercare de uniformizare de sus în jos, lucru spre care sunt atît de înclinaţi intelectualii. Nici munca după şablon, nici uniformizarea de sus în jos n-au nimic comun cu centralismul democratic şi socialist. Uni­tatea în chestiunile fundamentale, capitale, esenţiale nu este ştirbită, ci este asigurată prin diversitatea în ceea ce priveşte amănuntele, particularităţile locale, modul dc a trata problemele, metodele de înfăptuire a controlului, mijloacele de a stîrpi şi de a face inofensivi paraziţii (bogătaşii şi pungaşii, indolenţii şi istericii din rîndul in­telectualilor etc. etc.).

Comuna din Paris a dat o pildă măreaţă de îmbinare a iniţiativei, a independenţei, a libertăţii de mişcare, a desfăşurării energiei de jos cu un centralism acceptat de bunăvoie, străin de orice şablon. Sovietele noastre păşesc pe acelaşi drum. Ele „se sfiesc" încă, ele nu şi-au desfăşu­rat încă toate posibilităţile, nu „s-au angrenat" încă în noua, minunata lor activitate constructivă de creare a orînduirii socialiste. Sovietele trebuie să pornească la lucru cu mai multă îndrăzneală, cu mai multă iniţiativă. Fiecare „comună" — orice fabrică, orice sat, orice asociaţie de consum şi orice comitet de aprovizionare — trebuie să se manifeste, luîndu-se la întrecere, ca organizatori în practică ai evidenţei, ai controlului muncii şi ai reparti­ţiei produselor. Programul acestei evidenţe şi al acestui control este simplu, limpede, pe înţelesul tuturor: toată lumea să aibă pîine, să poarte încălţăminte solidă şi haine în bună stare, să aibă locuinţe încălzite, să lucreze conştiincios ; niciun pungaş (inclusiv cel care se eschivează de la muncă) să nu se plimbe în libertate, ci să stea în închisoare să-şi execute pedeapsa printr-o muncă forţată dintre cele mai grele; orice bogătaş care încalcă regulile şi legile socialismului să împărtăşească soarta pungaşului, care trebuie, pe bună dreptate, să fie şi soarta bogătaşului. „Cine nu munceşte să nu mănînce" — iată imperativul practic al socialismului. Iată ce trebuie or­ganizat în mod practic. Iată cu ce fel de succese practice trebuie să se mîndrească „comunele" noastre şi organizatorii noştri proveniţi din rîndurile muncitorilor şi ale ţăranilor şi cu atît mai mult din rîndurile intelectualilor (cu atît mai mult, cu cît ei prea s-au deprins, prea mult s-au deprins să se mîndrească cu indicaţiile şi cu rezolu­ţiile lor generale).

Comunele înseşi, micile nuclee din sate şi oraşe trebuie să elaboreze şi să verifice în practică mii de forme şi de metode de evidenţă şi de control practic asupra bogătaşi­lor, pungaşilor şi trîntorilor. Diversitatea în acest do­meniu este o garanţie de vitalitate, o chezăşie a succesu­lui în atingerea ţelului unic şi comun: acela de a curaţi pămîntul rus de toate insectele dăunătoare, de purecii-pungaşi, de ploşniţele-bogătaşe etc. etc. Ici vor fi băgaţi la închisoare vreo zece bogătaşi, vreo duzină de pungaşi, vreo cinci-şase muncitori care se sustrag de la muncă (la fel de huliganic ca şi numeroşi zeţari din Petrograd, mai ales din tipografiile partidului). Colo vor fi puşi să cureţe closetele. Într-alt loc vor primi, după ce îşi vor fi ispăşit pedeapsa, legitimaţii galbene, pentru ca, pînă la îndreptarea lor, tot poporul să-i supravegheze ca pe nişte elemente dăunătoare. În altă parte va fi împuşcat pe loc cîte unul la fiecare zece indivizi vinovaţi de trîndăvie. Apoi se vor găsi combinaţii între diferitele mijloace şi se va practica, de pildă, eliberarea condiţionată, pentru a se obţine grabnica îndreptare a elementelor corigibile dintre bogătaşi, intelectualii burghezi, pungaşi şi huligani. Cu cît experienţa generală va fi mai variată, cu atît ea va fi mai eficace şi mai bogată, cu atît succesul socialismului va fi mai sigur şi mai rapid; cu atît mai uşor practica va elabora — căci numai practica le poate elabora — cele mai bune metode şi mijloace de luptă.

În care comună, în care cartier de oraş mare, în care fabrică, în care sat nu mai există flămînzi, nu mai există şomeri, nu mai există trîntori bogaţi, nu mai există ticăloşi proveniţi din rîndurile lacheilor burghe­ziei, sabotori care-şi zic intelectuali? În care din ele s-a făcut mai mult pentru creşterea productivităţii mun­cii, pentru construirea unor case noi şi bune destinate oa­menilor nevoiaşi, pentru instalarea acestora în casele bogătaşilor, pentru aprovizionarea regulată cu cîte o sticlă cu lapte a fiecărui copil din familiile nevoiaşe? — iată problemele în jurul cărora trebuie să se desfăşoare între­cerea între comune, între comunităţi, între asociaţiile şi întovărăşirile de consum şi de producţie, între Sovietele de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor. Iată tere­nul de muncă pe care trebuie să se evidenţieze în mod practic şi să se ridice pînă la posturi de conducere în stat talentele organizatorice. în popor, talen­tele acestea sunt în număr mare, numai că nu reuşesc să se manifeste. Ele trebuie ajutate să-şi desfăşoare posibilită­ţile. Ele, şi numai ele, vor putea, cu sprijinul mase­lor, să salveze Rusia, să salveze cauza socialismului.

Publicat la 20 ianuarie 1929  în ziarul „Pravda” - la cinci ani de la moartea lui Lenin