Mai tineti minte cartea asta? Eu, unul, n-am uitat nici macar momentul in care tata a scos-o din servieta si mi-a inmanat-o, zicandu-mi: "ia si citeste, guzgane". Si am citit, apoi am recitit, am retinut tot felul de anecdote, le-am spus in diverse imprejurari, unii au ras, dar cei mai multi s-au uitat usor uimiti, pentru ca poantele nu erau din cele obisnuite, pline de aluzii sexuale ori scatologice. Unii credeau ca ma dau mare, ca ii sfidez cu bancurile astea "intelectuale". Dar eu, ce sa fac, asta aveam la dispozitie, o carte. Si intr-o carte din anii 70 nu puteai gasi bancuri cu militieni, cu blonde, cu Alinuta... Ia uite:
Întors dintr-un pelerinaj făcut
la Roma, un cardinal francez îi povestea autorului lui „Pantagruel" despre
audienţa care i-a fost acordată de însuşi capul bisericii catolice. În plus,
sublinia înalta faţă bisericească, a sărutat şi pantoful papei.
Rabelais l-a privit meditativ pe
cardinal.
—
La ce vă gîndiţi? — l-a întrebat
acesta curios.
—
Eminenţa voastră se află la o aşa
înălţime deasupra mea şi de-abia a sărutat pantoful sfinţiei sale. Oare mie, sărman
muritor, ce mi-ar rămîne de sărutat?
Rabelais căzuse grav bolnav la
pat. Medicul care-l îngrijea vru să ceara şi părerea altor specialişti.
Aceştia, întruniţi de urgenţă, după ce l-au cercetat pe bolnav îşi expuneau
punctul de vedere cu glas şoptit. Făcînd un efort, Rabelais a intervenit în
discuţie :
—
Domnilor! Vă rog, lăsaţi-mă să
sfîrşesc de moarte naturală!
Pentru Rabelais sosise ultima
oră. Îşi luă adio de la toţi şi chemă notarul ca să-şi dicteze testamentul.
—
Vă rog să notaţi: avere nu posed,
doar o groază de datorii. Restul îl las săracilor.
Poetul curţii regelui francez
Carol al IX-lea, Jean Dorat, în vîrstă de şaptezeci şi opt de ani s-a căsătorit
cu o tînără de numai nouăsprezece ani.
—
Cum ai putut săvîrşi asemenea
lucru?! — l-a întrebat regele.
—
Sire, a răspuns poetul, aceasta
nu e decît o licenţă poetică.
Era toamna anului 1628. Francois
de Malherbe se afla pe patul de moarte. Muribundul asculta absent pe duhovnicul
său, care îi vorbea despre „plăcerile" vieţii de dincolo de mormînt.
— Nu-mi vorbiţi în acest fel despre viaţa veşnică,
l-a întrerupt poetul. Folosind un stil defectuos de exprimare şi încercînd să
mă convingeţi în acest mod despre frumuseţile vieţii de apoi, o să mă faceţi să
renunţ la moarte!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu