Trei milenii de umor(1)

Mai tineti minte cartea asta? Eu, unul, n-am uitat nici macar momentul in care tata a scos-o din servieta si mi-a inmanat-o, zicandu-mi: "ia si citeste, guzgane". Si am citit, apoi am recitit, am retinut tot felul de anecdote, le-am spus in diverse imprejurari, unii au ras, dar cei mai multi s-au uitat usor uimiti, pentru ca poantele nu erau din cele obisnuite, pline de aluzii sexuale ori scatologice. Unii credeau ca ma dau mare, ca ii sfidez cu bancurile astea "intelectuale". Dar eu, ce sa fac, asta aveam la dispozitie, o carte. Si intr-o carte din anii 70 nu puteai gasi bancuri cu militieni, cu blonde, cu Alinuta... Ia uite:

Întors dintr-un pelerinaj făcut la Roma, un cardinal francez îi povestea autorului lui „Pantagruel" despre audienţa care i-a fost acordată de însuşi capul bisericii catolice. În plus, sublinia înalta faţă bisericească, a sărutat şi pantoful papei.

Rabelais l-a privit meditativ pe cardinal.

—    La ce vă gîndiţi? — l-a întrebat acesta curios.

—    Eminenţa voastră se află la o aşa înălţime deasupra mea şi de-abia a sărutat pantoful sfinţiei sale. Oare mie, sărman muritor, ce mi-ar rămîne de sărutat?

Rabelais căzuse grav bolnav la pat. Medicul care-l îngrijea vru să ceara şi părerea altor specialişti. Aceştia, întruniţi de urgenţă, după ce l-au cercetat pe bolnav îşi expuneau punctul de vedere cu glas şoptit. Făcînd un efort, Rabelais a intervenit în discuţie :

—    Domnilor! Vă rog, lăsaţi-mă să sfîrşesc de moarte na­turală!

Pentru Rabelais sosise ultima oră. Îşi luă adio de la toţi şi chemă notarul ca să-şi dicteze testamentul.

—    Vă rog să notaţi: avere nu posed, doar o groază de da­torii. Restul îl las săracilor.

Poetul curţii regelui francez Carol al IX-lea, Jean Dorat, în vîrstă de şaptezeci şi opt de ani s-a căsătorit cu o tînără de numai nouăsprezece ani.

—    Cum ai putut săvîrşi asemenea lucru?! — l-a întrebat regele.

—    Sire, a răspuns poetul, aceasta nu e decît o licenţă poetică.

Era toamna anului 1628. Francois de Malherbe se afla pe patul de moarte. Muribundul asculta absent pe duhovnicul său, care îi vorbea despre „plăcerile" vieţii de dincolo de mormînt.

— Nu-mi vorbiţi în acest fel despre viaţa veşnică, l-a între­rupt poetul. Folosind un stil defectuos de exprimare şi încercînd să mă convingeţi în acest mod despre frumuseţile vieţii de apoi, o să mă faceţi să renunţ la moarte!