Cocoşul
roşu
„Cocoşul
roşu" - mi-a spus Ştefan Drăgan, instructor al Sfatului popular raional
Brăila, într-o seară de februarie, când ne-a înfundat viscolul pe amândoi
într-un sat de câmpie - „Cocoşul roşu" este povestea tinereţii lui Ion
Chiriac, prietenul meu de care m-am legat în vremuri de furtună.
Pe Chiriac l-am
întâlnit în timpul secetei celei mari, în l947, când ne-am băgat amândoi argaţi
la unul Gheorghe Jinga din Plătărăşti, sat aşezat pe malul Dunării. Jinga avea
în bălţi treizeci de pogoane de pământ bun, în care creştea de minune porumbul
şi orezul, o herghelie de vreo douăzeci de cai şi ţinea două năvoade cu luntri.
In curte, lângă casa de piatră, lungă, într-o odaie de lut, joasă, Jinga avea şi
un cazan de fabricat ţuică, în preajma căruia, toamna, stăruia un miros care-ţi
tulbura minţile. Am văzut acolo curci care, ciugulind bobite din boştina
fiartă, se îmbătau într-atât încât nu mai puteau să meargă.
Chiriac a ajuns
la Plătărăşti, pe de-o parte mânat de foame, pe de altă parte mistuit de o
patimă care-l chema să-şi risipească anii hălăduind prin lume. Omul ăsta a stat
mai mult pe drumuri: a dormit cu ţiganii sub stele şi cu hamalii prin gări, a
învăţat de la moţi cum să cioplească lemnul, de la pescarii de pe mare să lege
prietenie cu cineva numai după ce trec împreună prin două furtuni, a muncit
prin cătune, după cum a muncit prin oraşe, însă nicăieri n-a prins rădăcini.
Părinţii nu şi-i ştie, susţine că nici n-a avut, că s-a trezit singur într-o
zi, dorind s-o apuce dintr-odată încotro o vedea cu ochii. N-a fost cine să-i
spună: „Ia-o pe aici", şi a pornit de capul lui, mai întâi spre dealuri,
apoi spre munţi şi iarăşi în câmpie, ca o pasăre fără cuib. Jinga l-a găsit
într-o noapte de primăvară lungit sub nucul din faţa casei şi a chemat dulăii
să-l sfâşie.
- Marş de-aici,
a rânjit Chiriac, că n-aveţi ce înţelege din mine! Nu vedeţi că-mi sună oasele
ca nucile într-un sac?!
Într-adevăr, era
aşa de lung şi uscat, încât puteai să juri că-i înşirat pe-o funie. Jinga l-a
primit argat numai pe mâncare şi pe îmbrăcăminte. I-a aruncat din magazie - aşa
cum mi-aruncase şi mie cu o lună în urmă - nişte haine pe care le lepădase
vreun alt argat pus pe goană. Pantalonii îi fluturau pe pulpe, iar haina, cu
buzunarele desprinse şi nasturii smulşi, îi atârna pe umeri fluturând, de
parc-ar fi fost prinsă în vârful unei prăjini.
Jinga se purta
cu noi fără mofturi. Legea lui era una: cine are pâinea porunceşte, ceilalţi,
dacă nu vor să piară, se supun.
- Aşa nu mai
merge, a răbufnit odată Chiriac. Ne scoli în crucea nopţii şi nu ne slăbeşti
toată ziua. Prea ne-ai băgat în jug.
Auzindu-l, Jinga
făcu ochii mari şi rânji:
- Da ce-ai vrea
tu, să dormi până la amiază? Pofta-n cui! In curtea mea nu-i loc pentru leneşi.
Nu-ţi place, ia-o la sănătoasa.
Chiriac făcu
câţiva paşi spre el şi-l întrebă, parcă fără nici o legătură:
- Ştii că eu am
trăit şi printre bihoreni? Ai auzit?
- Du-te
dracului, ce-mi pasă mie pe unde te-ai vânturat!
- Uite ce-i,
făcu Chiriac liniştit, bihorenii, când le cade cineva duşman, pândesc o noapte
întunecoasă, îi dau foc la avere, apoi se urcă pe o culme şi strigă de trei
ori: „Cocoşul roşu". Asta-i aşa, ca o poveste ...
Jinga înghiţi în
sec şi tăcu. Dar, după întâmplarea asta începu, rar ce-i drept, să iasă şi să
pună umărul la treabă în rând cu noi. In schimb, nevastă-sa şedea ca şi înainte
numai în casă şi trebuia să-i ducem totul sub nas. Tiţa, singura lor fată, la
fel. Tiţa însă, spre deosebire de taică-său, părea că pune ceva preţ pe noi. Ea
ne socotea şi buni şi răi. Buni, fiindcă nu-i refuzam nimic - răi, fiindcă
n-aveam un rost anume în lume. Tiţa era fată frumoasă - împlinise şaisprezece
ani şi fugise de două ori de la liceu, ultima dată hotărâtă să nu se mai
întoarcă niciodată - avea ochii mari migdalaţi, obraz rotund şi buze subţiri,
palide, ai fi zis că şi le muşcă mereu, iar părul lung, castaniu, îi bătea până
mai jos de coate braţele pârguite de soare.
Chiriac nu se
temea să-l înfrunte pe Jinga, dar când se nimerea să fie de faţă şi Tiţa
devenea dintr-odată supus şi chiar umil. Tot ce era până atunci în el curaj şi
îndrăzneală se topea, pierea ca nimica. La început, am crezut că se sfieşte de
ea, fiindcă o ştia umblată cât de cât prin şcoli, dar mai târziu, când am văzut
că un zâmbet de-al ei îi şterge din suflet batjocura îndurată într-o săptămână,
m-am speriat şi-am înţeles nebunia în care intrase: o iubea.
- Ia seama, i-am
spus, Jinga o să te măture fără să stea pe gânduri. Lasă prostiile!
Dar el, din zi
în zi se aprindea tot mai mult şi nu mai vroia să ştie de nimeni şi nimic.
Tiţa, ca orice fată de vârsta ei, a simţit repede că prietenul meu o iubeşte.
Şi nu s-a supărat. Dimpotrivă, s-a prins în joc. Şi de unde mai înainte n-ai fi
scos-o din casă nici cu arcanul, acuma se rotea toată vremea prin jurul nostru,
uneori dându-ne chiar o mână de ajutor. Asta o făcea mai ales când scoteam din
grajduri mânjii aduşi din herghelie ca să-i învăţăm la ham. Treaba cu ei era un
adevărat chin; se repezeau, sălbatici, ca să muşte, izbeau cu copitele, sau mai
rău, se trânteau peste hulube şi le făceau praf. Tiţa lua biciul, intra între
ei şi-i întărâta şi mai mult. Făcea asta fiindcă îi plăcea să guste primejdia,
dar mai ales să stârnească admiraţia prietenului meu. Şi într-adevăr, Chiriac o
privea cu mândrie, lacom, fără să se mai sature.
Jinga, când se
brodi într-o zi s-o vadă întărâtând mânjii, îi strigă disperat să se întoarcă
în casă, să nu se întâmple vreo nenorocire. Chiriac, în schimb, încercă s-o
întărâte.
- Ţi-e frică,
râse el, ţi-e frică? Bucovinencele, tu-i mama lor, ar şti ele ce să facă.
Alea-s odată femei, nu se tem nici de dracu!
Ţiţei nu-i era
frică. Şi-a arătat-o curând, într-o seară, la un bal, când l-a lăsat pe Luca,
feciorul părintelui Oancea, să reazeme pereţii şi a dansat numai cu Chiriac.
Jinga turba. Spre ziuă n-a mai putut răbda ocara, a smuls-o din braţele lui
Chiriac şi a dus-o acasă, unde a zdrobit-o cu pumnii ca un nebun. După ce şi-a
vărsat focul ne-a chemat şi ne-a spus:
- Luaţi-vă
bulendrele şi plecaţi numaidecât la orezărie.
Orezăria era pe
malul ălălalt al Dunării, în baltă. Acolo poruncea unul Berechet, cumnat cu
Jinga. Era mecanic la pompa care împingea apa prin vaduri, aproape o gârlă. Apa
ţinea verde lanul de orez, pe care flăcările soarelui dădeau să-l mistuiască.
Era în iunie şi văzduhul tot părea o uriaşă cărămidă încinsă care ne fierbea
creierii, în vreme ce fugeam cu sapa în mâini de-a lungul vadului, ca să
astupăm spărturile făcute de şuvoaie. La prânz mâneam nişte păsat de mei
subţire, iar seara ne înghesuiam într-o colibă la un loc cu rudarii - vreo
paisprezece inşi cu femei cu tot - plătiţi să plivească buruienile. Ca să
încăpem cu toţii, trebuia să dormim cu genunchii la gură, într-o duhoare de
nămol şi de peşte - rudarii puneau cârlige şi undeau la un cot al fluviului -
mai păcătoasă decât damful de boştină fiartă care stăruia în preajma cazanului
de fabricat rachiu. Afară, unde roiau ţânţarii ca un vânt al pustiului, nu se
putea dormi cu nici un chip.
Chiriac tânjea
de dorul Ţiţei, pe care nu putea s-o mai vadă decât duminica dimineaţa, când
mergeam să ne primenim. Şi ca să-i treacă dorul, seara, punea ţigăncile să-i
cânte şi să-i ghicească norocul în cărţi.
Duminica, Tiţa
îl aştepta în vad şi începeau amândoi o zi de petrecere, pe care nu le-o
tulbura aproape nimeni. Jinga şi nevastă-sa erau duşi la biserică, la slujbă,
iar după ce ieşeau se trăgeau în fundul casei şi beau rachiu. Jinga bea până
când mustaţa roşcovană, răsucită în sus, ungureşte, îi cădea ca o potcoavă
peste colţurile gurii. Când se cherchelea de-a binelea, începea să cânte
tâlhăreşte:
Hai, hai,
Cu Terente nu
mai e de trai.
I-a scris carte
lui Brătianu
Că-i
confiscă-aeroplanu
Când l-o prinde
prin regatul lui...
Chiriac şi Tiţa
se pierdeau prin livadă şi eu rămâneam să mă prăjesc la soare pe rampa
magaziei. După ce se saturau de umblat se întorceau şi începeau să se joace cu
porumbeii. Tiţa trecea sub cuşti şi fluiera şi gângurea până ce multe perechi
de porumbei veneau să i se aşeze pe umeri şi pe braţele întinse. Oamenii care
treceau pe drum se opreau în loc s-o admire, şi ea, ca să-i reţină cât mai
mult, scornea şi făcea tot felul de pozne. Chiriac o urmărea cu încordare. În
clipele alea îmi părea că el îi comandă mişcările şi ea i le îndeplineşte fără
greşeală şi fără să lase să se întrevadă că ar fi înrâurită de cineva din
afară.
Drept să spun,
însă, niciodată nu mi-am dat seama cât adevăr cuprinde părerea mea, pentru că
jocul cu porumbeii se sfârşea mai totdeauna în acelaşi fel: maică-sa apărea la
fereastră, buhăită de beţie şi-i striga răguşit:
- Lasă argaţii
să plece la treburi! Tu eşti fată cu carte.
Iar ea fugea
bucuroasă în casă, ca şi cum s-ar fi căit de vremea pierdută cu noi.
In clipele alea,
Chiriac simţea ca o zdruncinătură în inimă şi-o apuca încet spre malul
fluviului.
Intr-o duminică
dimineaţa, după ce mecanicul opri pompa, rudarii ne-au cerut să-i trimitem cu
barca în sat, ca să-şi primească plata pentru ceea ce munciseră.
-Nu-i duceţi,
ne-a sfătuit Berechet. Jinga le-a plătit ieri pescarilor şi n-o să mai verse şi
azi alte parale. Lăsaţi-i aici până vine el să vadă ce-au lucrat.
- Vezi-ţi de
treabă! i-a retezat-o Chiriac. Oamenii au muncit, nu cer nimic de pomană. Hai
cu noi de spune ce-au muncit.
Mecanicul n-a
vrut să meargă, dar lui Chiriac puţin i-a păsat.
Jinga, luat pe
neaşteptate, a trebuit să le plătească rudarilor, ba a fost nevoit să le mai
dea pe deasupra şi două sticle de rachiu. Dar când a sfârşit plata, s-a
îndreptat către noi şi a răcnit, fixându-ne cu ochii lui reci, cenuşii, ca două
bucăţelele de schijă:
-Vă bateţi joc
de mine?! Lasă, că vă pun eu cu botul pe labe. Nicio grijă, vă bag eu minţile
în cap.
Şi ce crezi că a
fost în stare să facă? A doua zi, în zori, a mers cu noi până la orezărie şi
ne-a luat barca. Atât şi a fost de-ajuns ca să ne lege de mâini şi de picioare.
Chiriac, după asta, a căzut într-o muţenie din care nu-l mai scoteau nici
cântecele ţiganilor, nici ocările mecanicului. Se închisese în el şi se cocârjise,
ca şi cum i-ar fi atârnat cineva un bolovan de gât. Mâncarea o înghiţea în silă
şi somnul nu-i mai pria. Ochii lui albaştri, duşi în fundul capului, erau mereu
apăraţi de-o tristeţe grea.
Într-o noapte,
nemaiputând răbda, s-a furişat tiptil până la colţul unde îmi privisem culcuşul
şi mă chemă în şoaptă.
- Vino cu mine.
Mişcă-te când îţi spun.
M-am sculat şi
l-am urmat supus până la malul fluviului, ale cărui ape încremeniseră,
răsfrângând luciri de bronz. Luna răsărise şi arunca poteci de foc între maluri.
Departe, spre stânga noastră, plutea un vapor care se făcea din ce în ce mai
mic, parcă s-ar fi scufundat prin gura unei copci nevăzute. Lângă fluviu era
răcoare, verdele sălciilor bătea în negru.
Chiriac căută
într-o scorbură şi scoase două plase de răchită.
- O să le
potrivesc la intrarea în cuşti, mă lămuri el. Am auzit că noaptea, nişte pisici
străine dau buzna şi se înfruptă cu porumbei.
Apoi schimbă
tonul:
- Ştii să înoţi?
- Da.
- Dacă ştii,
dezbracă-te. Iţi legi hainele deasupra capului şi trecem dincolo.
- Du-te
dracului, m-am înfuriat eu, eşti ţicnit de-a binelea. Cum o să trec?!
- Treaba ta,
făcu Chiriac şi coborî malul.
Curentul îl prinse
numaidecât în braţele lui moi, dar înşelătoare.
- Ioane, ce
faci? Ioane! strigam eu îngrozit şi simţii dintr-odată că mă prăbuşesc într-un
vârtej de spaime.
Când m-am
dezmeticit, nu-i mai vedeam decât capul; acoperită cu haine, căpăţâna-i semăna
cu o buturugă pe care valurile o izbeau încet, dar stăruitor, mânând-o spre mare.
M-am repezit în josul fluviului cât mă ţineau picioarele, ţipând şi chemându-l.
Dar apele se dovedeau mai iuţi, cu cât goneam mai mult, cu atât îl azvârleau
mai departe. Până când n-am mai ajuns să desluşesc nimic între cutele valurilor
şi-am căzut la pământ, doborât de presimţiri sumbre.
Mă simţeam mic
şi neputincios, dar, cu toate astea, nu conteneam să mă jur că dacă se va
întâmpla vreo nenorocire, o să mă răzbun însutit. Tiţa îi insuflase nebunia
prietenului meu. Tiţa trebuia să plătească. Tiţa, care purta porumbei pe umeri,
când se scârbea de beţia lui taică-său.
Mulţumesc lui
Dumnezeu, lucrurile s-au sfârşit cu bine, Chiriac s-a întors teafăr în zorii
zilei şi, când am dat să-l îmbrăţişez, s-a ferit în lături, râzând: adică ce-mi
trăsnise! Iată pentru cine mă zbuciumasem atâta!
Tiţa şezuse cu
el toată noaptea în grădină, şi era atât de vesel şi voios, că nimeni şi nimic
n-ar fi fost în stare să-i sucească închipuirea.
Mi-a înşirat o
sumedenie de fleacuri, care în ochii îndrăgostiţilor au aceeaşi importanţă ca
şi soarele de pe cer. Şi totuşi, în adâncul sufletului, îl rodea bănuiala că
cineva îl pândise tot timpul. Bănuiala asta, neîntemeiată, n-ajungea deocamdată
să-i tulbure fericirea şi-am încercat să i-o spulber cu totul.
- Jinga n-a
putut să fie, te-ar fi zdrobit pe loc. Nevastă-sa, la fel, te-ar fi luat în
unghii. Ţi s-a părut, asta-i! Frica păzeşte pepenii.
Dar inima îmi
spunea că prietenul meu este în primejdie şi inima nu minte. Trebuia de-acum
înainte să-l opresc să-şi mai facă de cap. Dragostea însă, ca şi viaţa, cere
totul. Dragostea este dăruire deplină. Cine iubeşte cu adevărat duce în el ceva
din frumuseţea şi nebunia mărilor. Şi prietenul meu iubea. In seara următoare,
după ce rudarii au adormit, l-am văzut iarăşi furişându-se spre malul
fluviului.
I-am luat urma,
hotărât cu orice chip să mă aşez de-a curmezişul planurilor pe care şi le
închegase. L-am ajuns mai jos de orezărie, într-un foişor de plopi. Tocmai se
pregătea să intre într-o spărtură a malului, unde era priponit un cal murg, pe
care, mi-a spus mai apoi, îl scosese dintr-o herghelie străină. L-am prins de
braţ.
- Unde te duci
iar?
- Ce vrei, s-a
smucit el, de ce te bagi? Sunt nebun, fereşte-te.
- Rămâi pe loc,
m-am înverşunat eu, n-ai să pleci nicăieri. Să ştii că-l chem pe Berechet.
Asta l-a
îmblânzit pe dată şi a început să-mi explice cu glas rugător:
- Trebuie să
trec. Tiţa mă aşteaptă. Cu calul nu-i deloc greu, zău că da! Poţi să te arunci
şi îmbrăcat în apă, numai să te ţii zdravăn de coama lui. Nu-i greu deloc.
Trebuie să ai grijă doar să nu-i apeşi capul şi să nu te îndese curentul sub
picioarele lui. Nu-i greu. Aşa am trecut
şi dimineaţă.
Haide, lasă-mă!
Tot vorbind,
împinse calul pe poteca bătură de rudari până ce ajunseră la muchea malului.
Acolo se întâmplă ceva ce ne făcu pe amândoi să încremenim: dinspre Plătărăşti
se îndrepta spre noi o barcă al cărei bot negru şi ascuţit tăia valurile cu
iuţeală. Părea purtată de un om dibaci, care ştie să mânuiască vâslele, fără să
obosească.
- Vine Tiţa,
izbucni Chiriac, Tiţa! şi sări beat de bucurie pe fâşia de nisip care sclipea
sub mal.
Eu mă trăsei în
umbra plopilor.
Între timp,
barca se apropia tot mai mult, dar bătea în sus, spre pompa orezăriei, ca şi
cum ar fi vrut să iasă în alt vad.
- Tiţa, strigă
Chiriac. Tiţa! ... Sunt aici!
Barca se smuci
uşor, săltând peste ochiurile care se răsuceau ca nişte colaci de frânghii
azvârliţi în adâncuri. Dar în barcă nu era Tiţa, ci taică-său. Chiriac amuţi şi
se repezi înapoi. Era prea târziu, şi malul în faţa lui cădea drept. Jinga se
lăsă pe vine în barcă şi numaidecât bufni o detunătură care se rostogoli
îngroşată pe fluviu. La a doua detunătură bălţile clocotiră şi dinspre coliba
noastră se năpustiră rudarii urlând. Jinga lăsă arma, puse mâna pe vâsle şi
întoarse barca spre malul ălălalt. Fugea încredinţat că nu-l văzuse nimeni.
Chiriac se târî până sus. Fusese atins de alice în pulpa dreaptă, mai jos de
şold. Rana nu era adâncă şi putea merge singur, fără sprijin.
- Să nu spui
cine-a fost, auzi? Să nu spui! îmi ceru el cu glas subţire, care parcă nu mai
era a lui.
Şi l-am
ascultat, fără să ştiu de ce-o făceam.
Ţigăncile i-au
oblojit rana, bocind şi ocărând. Rudarii înjurau de ţi se încrâncena carnea.
Singur mecanicul nu zise nimic: se uită la vânzoleala din colibă şi plecă
fluierând spre coliba lui, săpată lângă pompă.
Târziu, către
miezul nopţii, rudarii au adormit. Chiriac se foia în culcuşul lui şi gemea.
Dimineaţa, când
m-am sculat, nu l-am mai găsit în colibă. Rudarii mi-au spus că-şi luase
legătura în spinare şi se pierduse pe un drum din câmpia pârjolită de arşiţă.
Ne legasem
prieteni prin suferinţă şi plecase fără să-mi spună o vorbă!
La vremea
prânzului, Jinga sosi la orezărie. Era băut şi ochii îi luceau vicleni. Venind,
se dovedise mai puţin puternic decât îl credeam - putea să omoare cu inimă
rece, ca un lup, dar după aia nu era în stare să reziste fricii care te gâtuie
şi-ţi dă brânci să mai treci încă odată prin locurile unde ai săvârşit fapta,
să vezi dacă n-ai lăsat urme, să le ştergi dacă sunt.
Rudarii l-au
întâmpinat cu plecăciuni şi văicăreli, mecanicul, cu braţele încrucişate,
părând că i-ar spune: „Eu ştiu multe, mie n-ai ce să-mi faci".
Jinga se urcă
gâfâind pe un fel de movilă, la întretăierea a două vaduri, se uită lung peste
lanul de orez şi, deodată, întorcându-se către mine, spuse:
- Cheamă-l încoace pe Chiriac!
- Chiriac nu mai
este aici, se amestecă mecanicul. L-a împuşcat cineva în picior şi şi-a luat
tălpăşiţa şontâc-şontâc.
Jinga răsuflă
scurt şi se năpusti asupra mea, răcnind, cu toate că nu scosesem o vorbă:
- Marş la
treabă! Am cheltuit o avere cu voi, nu v-am lăsat să crăpaţi de foame şi drept
mulţumire mă prădaţi ca în codru.
Ii întorsei
spatele.
- Stai aşa,
strigă el, după ce făcui câţiva paşi. Aruncă sapa şi hai cu mine în sat.
Dracu să-l ia,
ori îşi pierduse cumpătul cu totul, ori era mai deştept decât îmi închipuiam!
In sat am trăit
două zile ca într-o înfrigurare. Presimţiri urâte îmi strângeau inima. Aveam
credinţa că în curând o să se producă o răsturnare undeva aproape, sau chiar în
mine, şi că nimeni n-ar fi putut să o preîntâmpine. Pe Tiţa o ţineau sub cheie,
ca pe o haină de moarte, şi n-o vedeam decât seara, pentru o jumătate de ceas,
când ieşea în balcon însoţită de maică-sa.
Şi într-o noapte
presimţirile mele s-au adeverit. Jinga, care de cu seară îmi poruncise să
pregătesc căruţa şi să pun în coş doi saci de grâu şi o budană de miere, a
luat-o pe Tiţa şi-au plecat la nişte neamuri pe care le avea la Brăila.
- Bagă de seamă,
mi-a zis el când să iasă pe poartă. De aia te-am adus aici, ca să veghezi până
mă-ntorc eu. Poimâine sunt înapoi. Dacă vin rudarii să ceară ceva, îi iei cu
biciul din urmă, şi a îndemnat caii.
In aceeaşi
noapte, aproape de zori, a dat buzna în odaia mea Chiriac. L-am primit cu
frică. In câteva zile se schimbase uimitor de mult, devenise arţăgos, părând
mereu că stă gata să muşte. Trăsăturile feţei i se adânciseră peste măsură,
trădând o suferinţă care pe dinăntru trebuia să fie groaznică. Ochii lui
împovăraţi de tristeţe îşi pierduseră culoarea.
- Ce cauţi aici?
l-am întrebat. Nu-ţi ajunge cât ai îndurat?
- Am venit s-o
iau pe Tiţa.
Glasul îi suna
spart, repezit, învăluit într-o umbră răcoroasă care îl făcea să semene a
scrâşnet.
- Ai venit prea
târziu, au dus-o de-acasă.
- Nu se poate,
gemu el. Ştiu că-i aici. O ţin în odaia din austru. De ce mă minţi?
Vorbea şi
tremura tot, scăldat într-o sudoare rece.
- Au dus-o,
repetai eu. Şi mă înfuriai: Dă-o dracului de căţea.
Chiriac se uită
lung la mine, apoi se repezi la uşă şi ieşi în noapte mai înainte de a putea
să-i tai calea. Am luat-o la fugă după el, stârnind bătaia câinilor din vecini.
La colţul gardului m-am oprit. Chiriac intrase în grădină şi se căţăra pe brâul
de la mijloc al casei. Tocmai se sălta pe pervazul ferestrei, când uşa din dos
se deschise şi în prag apăru stăpâna, numai în cămaşă, cu pletele răvăşite.
- Hei, băiete,
ce s-a întâmplat? De ce latră câinii?
- Mânjii, i-am
răspuns, se bat mânjii.
Stăpâna porni
spre grajd să-i vadă. Mă repezii înaintea ei cu sufletul la gură.
- Acum s-au
astâmpărat ... I-am liniştit ... Doi sunt mai nărăvaşi... O să-i scot la
conovăţ ...
- Mută-i în
şopron, mă sfătui ea, dar leagă-i scurt şi trainic, să nu rupă.
După asta căscă
lung, îşi trosni oasele şi plecă să se culce. De abia făcu câţiva paşi, că
slobozi un ţipăt sec şi se lipi înspăimântată de perete. Am lăsat mânjii şi
m-am dus s-o ajut. Ieşind din grajd, am văzut înălţându-se peste creasta casei
o pălălaie care suia în vârtejuri, risipind noaptea şi, pentru prima oară, am
auzit strigându-se în bălţi:
- Cocoşul roşu
... Cocoşul roşu ... Cocoşul roşu ...
De atunci au
trecut ani şi ani. De Chiriac nu mai ştiu nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu