Somnul de veci (8)

OPT

     În dosul geamurilor strâmte şi încadrate în plumb ale uşii laterale din casa Sternwood se întrezărea o lumină slabă. Am oprit Packardul sub bolţile de la intrare şi mi-am golit buzunarele pe banchetă. Fata sforăia într-un colţ, cu bereta căzută şmechereşte pe nas şi cu mâinile atârnându-i moi în cutele imper­meabilului. Am ieşit din maşină şi-am sunat la uşă. Paşi se apropiară încet, de parcă ar fi venit obosiţi de la o mare depărtare. Uşa se deschise şi majordo­mul ţeapăn şi cărunt mă măsură din cap până în picioare. Lumina din hol îi arunca un halo în jurul părului argintiu.

— Bună seara, domnule, spuse el politicos şi se uită peste mine la Packard.

Îşi întoarse apoi privirea spre mine.

— Doamna Regan e acasă?

— Nu, domnule.

— Generalul doarme, sper!

— Da. Seara e vremea când doarme cel mai bine.

— Unde-i subreta doamnei Regan?

— Mathilda? E aici, domnule.

— N-ar strica s-o chemi. O treabă de femeie. Uită-te în maşină şi-ai să vezi de ce.

Se uită în maşină. Se întoarse.

— Înţeleg, zise el. Am s-o aduc pe Mathilda.

— Mathilda are s-o îngrijească, i-am spus.

— Cu toţii încercăm s-o îngrijim.

— Bănuiesc că ai experienţă.

Nu mi-a răspuns.

— Atunci noapte bună. Las totul pe seama dumitale?

— Perfect, domnule. Să chem un taxi?

— Hotărât nu. De fapt, nici nu sunt aici. Nu-i decât o închipuire de-a dumitale.

Atunci zâmbi. Se înclină uşor, iar eu m-am în­tors, am luat-o pe alee şi-am ieşit pe poartă.

Am mers aşa pe parcursul a zece blocuri, coborând pe străzile în serpentină, biciuite de ploaie, pe sub pomii care picurau tot timpul, de-a lungul fe­restrelor luminate ale unor case imense, situate pe terenuri fantomatic de gigantice – ciorchini ne­clari de streşini, frontoane şi ferestre luminate sus pe culmea dealurilor, distante şi inaccesibile, cum sunt casele vrăjitoarelor în pădure. Am dat de o staţie de benzină, luminată orbitor şi inutil, unde un vânzător plictisit, cu şapcă albă pe cap şi îmbrăcat cu un vindiac albastru închis stătea ghemuit pe un scaun între pereţii de sticlă aburită şi citea un ziar. Aş fi vrut să intru, dar m-am răzgândit. Eram ud până la piele. Şi într-o noapte ca asta îţi creşte barba aşteptând un taxi. Iar şoferii de taxi nu uită.

Mi-a trebuit mai mult de o jumătate de oră ca să mă întorc pe jos acasă la Geiger, mergând repede. Nu era ţipenie de om, pe stradă nici o maşină, afară de-a mea, parcată în faţa casei de alături. Arăta tristă ca un câine pierdut. Am scos dinăuntru o sticlă de whisky şi-am dat pe gât jumătate din ce mai rămăsese, apoi am intrat în maşină ca să aprind o ţigară. Am fumat-o jumătate, am aruncat-o, am ieşit, m-am îndreptat spre casa Geiger. Am descuiat uşa şi-am păşit în bezna caldă încă, am rămas pe loc, în timp ce picăturile se scurgeau tăcut de pe mine pe covor, iar eu ascultam ploaia. Am bâjbâit după lampă şi-am aprins-o.

Primul lucru pe care l-am observat a fost că de pe pereţi dispăruseră mai multe fâşii de mătase bro­dată. Nu le numărasem, dar tapetul cafeniu, pe alo­curi gol, bătea la ochi. Am mai făcut câţiva paşi şi-am mai aprins o lampă. M-am uitat la totem. La picioarele lui, dincolo de marginea covoraşului chinezesc, fusese întins un alt covor pe duşumea. Nu se aflase acolo mai înainte. Se aflase cadavrul lui Geiger. Iar cadavrul lui Geiger dispăruse.

Am înlemnit. Am strâns buzele pe dinţi şi-am privit ironic ochiul de sticlă din totem. Am mai cercetat odată întreaga casă. Toate erau exact aşa cum le lăsasem. Geiger nu se afla în patul lui cu macat pufos şi nici dedesubt, şi nici în dulapul din perete. Nu era nici în bucătărie şi nici în camera de baie. Nu mai rămânea decât uşa încuiată din dreapta holului. Una din cheile lui Geiger o deschise. Camera era interesantă, dar Geiger nu era înăuntru. Era interesantă fiindcă era foarte diferită de camera lui Geiger. Era un dormitor masculin, sobru şi aproape gol, cu duşumea lustruită, cu câteva covoraşe model indian, două scaune drepte, un birou dintr-un lemn cu pigment întunecat, având pe el o trusă de toaletă bărbătească şi două lumânări negre şi sfeşnice de aramă, înalte de treizeci de centimetri. Patul era strâmt, părea tare şi era acoperit cu un macat ca­feniu de batist. Camera răspândea răcoare. Am în­cuiat-o la loc, am şters clanţa cu batista şi m-am întors la totem. M-am lăsat în genunchi şi-am în­ceput să cercetez de-a lungul marginii covoraşului până la uşa de la intrare. Mi s-a părut că văd două dâre paralele ducând în acea direcţie, ca şi cum ar fi fost târâte nişte tocuri. Cel care le târâse o făcuse conştiincios. Morţii atârnă mai greu decât inimile sfărâmate.

Nu fusese poliţia. I-aş mai fi găsit încă acolo, ocupaţi să măsoare cu sfoara, să tragă urme cu creta, să presare pudră pentru a lua amprente, să fotogra­fieze şi să fumeze ţigări de foi ieftine. I-aş fi găsit cu siguranţă acolo. Dar nu fusese nici criminalul. Ple­case prea repede. Probabil că zărise fata. Nu putuse fi sigur că-i atât de ameţită încât să nu-l vadă. Cri­minalul fugise ca să câştige distanţă. N-am găsit niciun răspuns, dar n-aveam nimic împotriva fap­tului că cineva dorea ca Geiger să fie dat doar lipsă şi nu asasinat. Mi se oferea astfel prilejul să mă conving, dacă raportam poliţiei, fără să pomenesc însă de Carmen Sternwood. Am încuiat din nou uşa, am pornit motorul maşinii şi-am apucat-o spre lo­cuinţa mea ca să fac un duş, să-mi schimb hainele şi să iau o cină târzie. După aceea m-am fâţâit prin apartament, am băut prea multe groguri fierbinţi şi-am încercat să dezleg numele codificate din carneţelul albastru cu index al lui Geiger. Nu puteam fi sigur decât că era vorba de o listă de nume şi de adrese, probabil ale clienţilor. Erau peste patru sute. Asta însemna o combinaţie formidabilă, ca să nu mai pomenesc de eventualele şantaje, probabil foarte numeroase. Orice nume de pe listă putea fi cel al criminalului. N-am invidiat treaba poliţiei când aveam să le înmânez carneţelul.

M-am dus la culcare plin de whisky şi de ciudă şi-am visat un om într-o haină chinezească, pătată de sânge, fugărind o fată goală, cu cercei lungi de jad în urechi, în timp ce eu alergam după ei încercând să-i fotografiez cu un aparat fără film.

Cap7