Dacă pe la sfîrşitul
lui ianuarie ai noroc de o zăpadă bună şi te încrezi în carabină, în ochi şi în
mînă, poţi face o vînătoare care iese din cadrul celor obişnuite. Atunci hoinăresc
vulpile în alaiurile lor de nuntă. Pe întinsul zăpezii le vezi de departe. Măiestria
e să le poţi apropia cu sania sau dibuind, pînă la o sută sau două sute de paşi,
de unde le poţi trimite un glonţ. Cadrul peisajului de iarnă e feeric, iscusinţa
ţi-e pusă la probă, împuşcătura e frumoasă, succesul — daca te încununează — îţi
dă mulţumire.
Într-o asemenea zi mă
ducea sania în pasul domol al căluţilor peste întinsul fără urmă de drum. Ţineam
pe cît se putea coamele dealurilor, de unde vederea e largă. Încă era dimineaţă
bună, cînd văd într-a doua coastă ceea ce căutam. Mergea În pas întins vulpea,
după ea cu doi peţitori. Se grăbea, şi nu prea tare; se întorcea, se hîrîia către
vulpoiul prea îndrăzneţ, se mai şi oprea. Am avut vreme să ocolesc pe după un
deal şi să mă apropii destul. Carabina cu glonţ mic şi razăm a plesnit ca din
bici aerul îngheţat, unul dintre vulpoi a sărit cuc şi a rămas nunta fără el.
Încă petreceam din
ochi perechea de vulpi care, speriată, fugea aşa cum putea mai repede, cînd
omul cu sania mă atinge cu cotul şi îmi arată cu codiriştea spre stînga. Venea
acolo un alt vulpoi, asemenea copoilor, cu botul în urmă, fără greş pe unde
trecuse alaiul. A dat undeva de dîra de miros ademenitor şi se grăbea să-şi încerce
şi el norocul. A trebuit să audă împuşcătura — iar vulpea cunoaşte prea bine ce
înseamnă ea — şi totuşi nu se putea dezlipi de chemarea miresmei.
A ajuns la vulpoiul
mort. S-a oprit, a înconjurat, a revenit şi l-a mirosit din toate părţile. Era
vulpoi; nu-l interesa. Că era mort — treaba lui. Morţii cu morţii... A luat iarăşi
urma.
Glonţul meu a scăpătat
puţin. S-a răsturnat vulpoiul, dar s-a răscolit, în clipa următoare a sărit sus
şi s-a dus ca fulgerul, în trei picioare; cel drept din faţă îi bălăbănea frînt
de sub umăr. M-am scîrbit eu cît se cuvine să te scîrbeşti cînd păţeşti aşa
ceva, dar n-a fost nici cea dintîi şi nu va fi nici cea din urmă întîmplare de
acest soi. Păcat numai că am ologit bietul vulpoi şi se va chinui mult cu
piciorul fracturat.
L-am
ridicat pe cel căzut, ne-am continuat drumul, am mai plesnit o vulpe, am tîndălit
la amiază pe sub o poală de pădure aţîţînd un foc şi gustînd. Spre seară am
pornit către sat. În depărtare se iveşte iarăşi o vulpe cu suita după ea. Era
prea tîrziu ca să mai încerc să apropii. Opresc sania şi petrec alaiul cu binoclul.
Binoclul e bun, aerul curat, ochii nu mi se vor fi stricat aşa deodată. Totuşi,
oare văd bine? Nici vorbă să greşesc: dintre cei doi vulpoi, cel care înainta
la coada frumoasei hupăia în trei picioare. Piciorul drept din faţă îi bălăbănea,
frînt de sus. Hotărît! Era vulpoiul meu de astă-dimineaţă ! Spaimă, picior sfărîmat,
durere, nevolnicie în mers, toate au fost copleşite. Talazurile în care se frămîntă
vietăţile în epoca dragostelor de multe ori ni se par nebunie. Uneori însă s-ar
potrivi parcă mai bine să le socotim eroism în împlinirea marii porunci a
speciei.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu