Nu mai ştiu câţi ani aveam când
mama şi tata s-au despărţit, dar cred că era prin 72-73. S-au despărţit doar în
fapt, în acte figurau în continuare ca soţ şi soţie. Mai târziu, mama avea
să-mi spună că a făcut aşa pentru ca eu să fiu protejat, altfel aş fi avut,
poate, necazuri la şcoală şi la facultate – asta pentru că nu era în regulă, în
acele vremuri, să vii dintr-o aşa-numită „familie dezorganizată”. Părinţii mei,
divorţând, ar fi dat naştere unei astfel de familii. Aşa că au ales
dezorganizarea în fapt, pentru că nu asta conta, ci hârtiile, pe care figurau în
continuare ca soţ şi soţie.
Mama a plecat la Busea şi Bunelu,
bunicii mei şi m-a luat cu ea. Din momentul ăla, n-am mai avut familie, ci părinţi,
lucru de care mi-am dat seama după mulţi ani, când nu mai era nimic de făcut.
La 12-13 ani, însă, lucrurile astea nu erau prea importante. Stăteam cu mama şi
bunicii, mergeam la tata când aveam chef şi profitam din plin de faptul că ei
se întreceau să-mi arate cât de buni părinţi sunt. Vreau să spun că dacă pe
vremea când stăteam toţi trei împreună mi-aş fi dorit, să zicem, o maşinuţă
electrică, n-aş fi primit-o. Aşa însă, numai ce deschideam gura şi ori mama,
ori tata, se repezeau să-mi cumpere orice-mi trecea prin cap.
Nu după multă
vreme, am devenit ceea ce se numea pe-atunci „un copil dificil”. Mă „înhăitasem”
cu băieţii din cartier şi mă ţineam numai de rele. Plecam în pădure cu gaşca şi
nu mai ajungeam pe-acasă decât noaptea. Chiuleam de la şcoală, începusem să
fumez, înjuram ca un birjar şi câte altele. Mama nu mă putea stăpâni şi poate că
măcar din pricina asta regreta oarecum decizia de a pleca de lângă tata. Dar nu
a mai dat înapoi. În schimb, a vorbit cu tata şi l-a rugat să facă ceva. El a
venit într-o zi şi m-a ameninţat cu Liceul Militar din Breaza. Adică ori mă
potoleam, ori mă ducea la Breaza cu forţa şi acolo m-ar fi strunit ofiţerii de
n-aş mai fi crâcnit. Trebuie să recunosc că perspectiva asta mi-a dat ceva
fiori şi chiar am lăsat-o mai moale pentru un timp cu aventurile.
Cel mai bun
prieten al meu era Nicu, despre care am mai scris aici. Eram aproape nedespărţiţi
într-un timp, mai ales că el locuia la numai câţiva metri de noi: nu trebuia
decât să mă caţăr pe un zid, să alerg câţiva metri pe creasta lui şi gata, eram
în faţa uşii lui Nicu. Multe am mai făcut noi doi în acei ani şi cred că dacă
mama ar mai trăi ar putea povesti zile întregi despre nopţile în care nu putea
dormi pentru că nu ştia pe unde umblu împreună cu Nicu, despre telefoanele pe
care le primea de la diverse persoane indignate care-o înştiinţau că m-au văzut
la Cafe-Bar sau la Palace, în companii dubioase, ori despre nu ştiu ce conflicte
în care fusesem implicat prin locuri unde nu s-ar fi gândit nimeni că aş avea
ce să caut.
Era de prevăzut
că toate astea nu mă vor duce la nimic bun. Urma să ajung la şcoala de corecţie
sau chiar mai rău – croncăneau unii şi alţii, care în aparenţă o compătimeau pe
mama, dar în realitate se bucurau de tot ce i se întâmpla datorită mie.
Unul din cei
care sufereau cel mai tare alături de mama era Ponor. Nu pot nici azi să-mi
explic ce căuta familia Ponor în vizită
la noi tot la două trei zile. Doar el era „banditul”, duşmanul familiei, cel
care ne luase lumina din camera lui Babaca. De ce oare îl aducea mama la noi în
casă, împreună cu Veturia? Să fi fost un fel de afront la adresa lui tata? Nu
am reuşit să înţeleg niciodată. În orice caz, până la urmă, văzând că Ponorii
sunt oameni la locul lor, că nu am de ce să-mi fie frică de ei, chiar am
devenit amic cu „banditul”. Atât de amic încât uneori, când mergeam pe la tata,
luam bicicleta care stătea pe coridor, rezemată de calorifer, făceam o tură cu
ea şi o duceam înapoi. La început făceam asta numai după ce băteam la uşa lui
Ponor şi îi ceream voie să iau bicicleta; mai târziu însă, o luam direct,
pentru ca „banditul” îmi dăduse voie: „Ia-o şi plimbă-te, nu trebuie să o ceri
mereu”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu