Cum se ajunge la cazul Caracal - un exemplu

O întâmplare excepțională s-a petrecut la Breaza acum câțiva ani. Era iarnă, cu zăpadă destul de mare, dar o zi relativ călduroasă. O doamnă, o să-i spun D, lăsase ușa deschisă către bucătărie și urcase în pod ca să recupereze niște cărți care-i trebuiau unei prietene. În timp ce căuta pe-acolo, un cetățean care trecea pe stradă, a observat ușa deschisă, a pătruns în curte, de-acolo în bucătărie, a deschis frigiderul și a luat tot ce a putut, după care s-a făcut nevăzut.

Decalogul casierului

Vazut de mine, la Breaza

Prabusirea

Pana acum n-am mai facut un drum care sa ma prabuseasca in asemenea hal. Dar sa va spun cum s-au petrecut lucrurile.

Am hotarat sa plecam din Hanovra duminica seara, pe la ora 7. In situatii de genul asta, eu nu-mi fac iluzii ca o sa fie cineva gata de plecare la ora stabilita. Asa ca am plecat la 8:30. Am intrat pe autostrada si mi-am luat avant, pe o vreme nu chiar buna. Pe la 9 - Michelle primeste un telefon. Zice „da”, „OK”, „bine, ti-o dau” si ii paseaza telefonul Mariei. Deci era Lili. Zice fiica-mea ceva cu voce destul de stinsa, apoi imi da telefonul: „e mama, repede ca e urgent”. Iau telefonul si aud:

O noua calatorie

Azi e ziua plecarii. Mai precis, plecam la Timisoara: eu, Maria, Michelle si Cindy. Plecam seara, in ideea ca prindem ceva racoare si drumurile nu-s asa de aglomerate. Pe de alta parte, e posibil sa prindem furtuni - ieri, cat eram la Heide Park si apoi in timpul noptii, la Hanovra a fost dezastru - copaci doborati etc. Dumnezeu cu mila.

Cum am devenit hot de biciclete (10)

Nu mai ştiu câţi ani aveam când mama şi tata s-au despărţit, dar cred că era prin 72-73. S-au despărţit doar în fapt, în acte figurau în continuare ca soţ şi soţie. Mai târziu, mama avea să-mi spună că a făcut aşa pentru ca eu să fiu protejat, altfel aş fi avut, poate, necazuri la şcoală şi la facultate – asta pentru că nu era în regulă, în acele vremuri, să vii dintr-o aşa-numită „familie dezorganizată”. Părinţii mei, divorţând, ar fi dat naştere unei astfel de familii. Aşa că au ales dezorganizarea în fapt, pentru că nu asta conta, ci hârtiile, pe care figurau în continuare ca soţ şi soţie.

Promovare si afisaj la Breaza

Despărțirea de traiul pe vătrai

Ieri s-a încheiat episodul Breaza 2012-2013. După o săptămână de experimentat împreună cu Gogol străvechiul îndemn al lui Horațiu „Carpe diem”, a trebuit să mă întorc la Timișoara, de unde voi pleca azi spre Germania. Pentru prima dată mi-a venit extraordinar de greu să mă desprind de-acolo. Pe de-o parte îmi era dor de Maria, pe de alta aș mai fi rămas să mă bucur de ceea ce aș putea numi „trai pe vătrai”.

In-cultura amabilității

Românilor le lipseşte aproape cu desăvârşire o cultură a amabilităţii. Ei nu acceptă gesturile amabile, probabil datorită mentalității de oameni asupriţi pe care am dezvoltat-o de-a lungul secolelor. Cum să accepţi un gest de bunăvoinţă?! Sub masca lui se ascunde precis ceva! Nimeni nu-ţi face daruri decât dacă vrea să te prindă şi să nu-ţi mai dea drumul!

Întâlnirea prietenilor

Nu doar distanţele fizice ne separă, ci şi cele temporale. Eu trăiesc aici şi acum, iar prietenul meu Gogol, de exemplu, trăieşte acolo şi atunci. Nu avem un timp absolut la care să ne raportăm. Când la mine toată lumea va trece în 2013, Gogol şi cei de acolo vor mai avea de aşteptat o oră până să poată şi ei să strige de bucurie. Întâlnirea este deplasarea unuia către celălalt în spaţiu dar şi în timp. Dacă aş putea merge cu viteză foarte mare, astfel încât să parcurg distanţa Hannover - Breaza în numai un minut, ar fi vorba despre o călătorie în timp: aş pleca de aici la ora 8, aş număra până la 60 şi, iată, ar fi 9 şi un minut. Călătoria către un prieten este suspendarea timpului tău, încercarea de a-l contopi cu timpul lui, acel timp unic în care nu mai poate trăi nimeni altcineva, pentru că nimeni nu poate fi în acelaşi loc în care este el. Când doi prieteni se întâlnesc, amândoi ies din timpul personal şi pătrund în marele timp universal, cel în care poate fi întâlnit Dumnezeu consemnând în jurnalul eternităţii fiecare astfel de eveniment.
Ei, dar unii călătoresc pentru a se întâlni cu duşmanul lor, mânaţi de gândul cel rău. Şi ei îşi suspendă timpul personal, şi ei ies în grădina marelui timp universal, numai că, în cazul lor, există un al doilea catastif, în care consemnările sunt făcute de altcineva, la fel de meticulos şi de răbdător, cineva pe care este mai bine să nu-l întâlneşti şi al cărui nume nu trebuie pomenit.

Ciutura de la Sâmbăta

La Sâmbăta de Sus, acolo unde a sălăşluit Teofil Pârâian. La întoarcerea din Breaza, m-am abătut pe-acolo împreună cu Maria şi Michelle. La un moment dat am ajuns lângă o fântână şi m-am gândit să scot nişte apă. Am coborât ciutura cu ajutorul lanţului, am auzit apa plescăind, am tras de lanţ şi când ciutura a ajuns sus, am văzut că era goală. Nu-i nimic, am mai încercat odată - acelaşi rezultat. A treia oară, Maria s-a gândit să mă filmeze - ciutura era tot goală.

Mosul din beculete

Asta iarna, mergand spre Breaza, am trecut pe seara prin Azuga si am admirat felul in care edilul Purcaru a impodobit stalpii in vederea sarbatorilor. Totul era plin de beculete colorate, care alcatuiau reni, sanii, brazi si alte chestii de sezon. Mi-a atras atentia un Mos Craciun incredibil, pe care am incercat sa-l fotografiez - din pacate, nu am obtinut decat niste pete de lumina. Acel Mos Craciun era atat de ingrozitor, incat te ducea rapid cu gandul la un talhar de drumul mare. Avea o caciula hoteasca, facuta din beculete rosii, o barba rara care-i scotea in evidenta gura perfect orizontala, sinistra si, in general, arbora o expresie ingrozitoare, de bandit lipsit de orice sentiment. Daca l-as fi vazut in alta perioada a anului, nu mi-as fi dat seama ca e vorba de Mos Craciun ci, probabil, mi-as fi imaginat ca e un fel de indicator care te avertizeaza ca in zona circula hotii de buzunare. Naiba stie cine produce asemenea orori. Insa de ce or da primarii bani grei pe ele, ramane un mare mister (sic!)

Intalnire pe drumul Cotei

Ei, acum ca m-am linistit putin, pot sa ma astern pe povestit ce s-a intamplat marti, in a treia zi de stat la Breaza cu Maria si Michelle. 

Fiind o vreme superba, ne-am gandit ca n-ar fi rau sa mergem pe munte cu telacabina. Asa ca ne-am dus la Sinaia. Inainte de telecabina, am facut o halta prin niste magazine, ca altfel nu mai scapam de gura Mariei. Au cumparat fetele niste lucruri si apoi ne-am dus la Cota 1400. 

Aventuri prin satele din jurul Brezei

Duminică a plouat la Breaza. Așa că n-am putut ieși din casă. Ne-am mai învârtit prin curte, pe sub streșini, fetele s-au împrietenit cu Max, Lola și Molly, au explorat casa etc. Luni de dimineață, iarăși nori și stropi de ploaie. Aveam de gând să urcăm până la crucea din Breaza, dar am renunțat din cauza posibilelor noroaie. Și atunci ne-a venit ideea: ia să executăm noi o tură prin satele din jur! Zis și făcut! Prima destinație - Ocina. Trebuie să recunosc că m-a bucurat să aud de Ocina, pentru că acolo are Dana o cunoștință bună care deține o țuică excepțională. Așa că prima oprire a fost la acea persoană, o doamnă simpatică, foarte activă, care ne-a invitat în casă și ne-a și pus în față o stacană plină cu minunata licoare. Încăperea avea un miros pe care îl cunosc de mic copil, caracteristic caselor cu mult lemn. Îl asociez nu doar cu lemnul ci și cu fețele de masă făcute de mână, cu covoarele înflorate și cu sobele de teracotă. N-aș mai fi plecat de acolo vreo două săptămâni... Uite o poză:

Medicamente și ochelari

Sâmbătă am plecat cu Maria şi prietena ei, Michelle, către Breaza. Pe drum, am întrebat-o pe Maria dacă şi-a luat punga cu medicamente naturiste (pentru gât, nas, răceală etc - vreo cinci flacoane). S-a întristat brusc: o uitase. Aşa că am început: "ţi-am spus, înainte de a pleca, să termini cu săritul prin casă şi să te gândeşti dacă ai luat tot ce trebuie, mereu faci la fel, dar lasă că vine ea şi ziua când o să ai de tras ponoase pentru că îţi uiţi lucrurile" etc, etc.
Ajunşi la Breaza, am constatat că am uitat la Timişoara cel mai important bagaj: cel în care se aflau ochelarii mei, camera foto, diverse încărcătoare şi aparatul de ras. Nu mai e nimic de comentat. Doar că din cauza asta nici n-am putut scrie pe blog, ieri, când a fost o vreme super-ploioasă. Acum am luat ochelarii lui Gogol şi iată că reuşesc să umblu pe-aici.

Invitatia la masa

O exceptionala povestire spusa de Gogol la Breaza, sambata, m-a facut sa rad cu lacrimi. Acum vreo 40 de ani, el, fratele mai mare si sora cea mica se jucau prin casa, cand parintii i-au chemat la masa. "Hai, ca avem sarmale" au zis ei. "Nu vreau sarmale!" s-a stropshit cea mica. "Bun, pentru tine am o fripturica de pui", a zis mama. "Nu vreau pui!", s-a otzarat mezina. "Bine, atunci iti dau o salata de cartofi". "Nu vreau salata de cartofi!" a sosit raspunsul. 

Si atunci s-a petrecut un lucru cam ca in Creanga. Tatal, satul de mofturi, a zis cu naduf, asa cum multi romani zic in situatii similare: "Auzi, dar un cacat nu vrei?" La care fetita a inceput sa strige: "Nu vreau sa mananc cacaaaaaaaaat!" Dupa care l-a luat ca martor pe fratele lui Gogol: "Zi, nu-i asa ca eu nu mananc cacaaaaaat?!" l-a intrebat ea printre sughituri.

Pe terasa la Gogol

La Breaza, vineri si sambata, am prins doua zile incredibile. A fost atat de cald incat am stat afara, ca vara, sa bem un pahar de vin. Au iesit mustele, m-a bazait o albina. Iar in curte, sub zapada, am vazut ghiocei. Am stat apoi minute bune cu ochii inchisi si fata in bataia soarelui, retraind, la un moment dat, sentimentul de libertate deplina pe care l-am avut acum niste ani in Alpi, sus, unde intoarce acvila. Mai tarziu, Gogol a stat si ne-a citit cu voce tare, mie si lui Max, din Chaucer. Uite:

Vinul in aer liber

Placinte

Imi aduc aminte din nou de Fagaras. Totdeauna cand trec pe-acolo, alimentez. Dar nu rezervorul masinii ci pantecele personal. Ma duc la o patiserie numita Furnica, unde se produc placinte cu tot felul de continuturi. Pe 27 decembrie, mergand catre Breaza, m-am oprit ca de obicei sa alimentez. Cand colo, surpriza! Rafturile goale. Am intrebat de ce nu au placinte si mi-au spus ca nu au facut. Am intrebat de ce nu au facut si au dat din umeri. Asa ca am fost obligat sa alimentez cu Fornetti, lucru pe care nu-l fac din principiu decat in situatii exceptionale. Ma intreb si acum ce motiv poate avea o patiserie sa nu produca nimic exact in perioada sarbatorilor.

Asta vara, in schimb, am gasit tot ce cautam: placinte cu branza, cu varza etc. Era atat de cald afara, incat nu zbura nicio pasare. De obicei, mananc ce mananc, apoi arunc in aer resturi de placinta si imediat se strange un palc de pasari care se ospateaza. De data asta, nimic. Ma gandeam ca stau ascunse pe sub stresini, dar cum naiba sa nu vada ele bucatelele zburatoare de placinta? In fine, un mic mister, ca atatea altele.

Timpuri

Au fost cateva ore ciudate in seara de an nou. Mai precis, eu, la Breaza, am trecut in 2012 si Maria, aflata in America, a ramas in 2011. Adica, ma gandeam eu, noi doi traim in ani diferiti, cu toate ca suntem aceiasi care cu o luna in urma traiam in acelasi an, in aceeasi luna, in aceeasi ora. Carevasazica distanta determina si timpul. Acum s-a rezolvat, traim in acelasi an, in aceeasi luna. Dar tot nu traim in aceeasi ora. Cata vreme va

Fericirea inexplicabila

Am mers mai devreme pana la coltz dupa apa si paine. Pe drum, m-a palit o stare de fericire inexplicabila. Mi s-a mai intamplat asta cateodata, in momente neasteptate, fara nicio explicatie plauzibila. Mereu mi-am adus aminte de Cioran care vorbea la randu-i despre astfel de episoade. Si asta ma nelinisteste oarecum, pentru ca poate fi vorba despre un simptom al bolii lui Cioran. Ma refer la existenta lui ca boala. Poate ca e vorba, insa, de un raspuns pozitiv, vindecator, creator de echilibru, pe care-l da Dumnezeu ruminatiei depresive de care sunt cuprins de o buna bucata de vreme. Poate ca vazand Dumnezeu cum rostogolesc eu prin minte numai idei negative, imi trimite cate o fericire de genul asta, pentru ca macar sa nu uit cum e.

Colinde

Aici, la Breaza, vin colindatorii unul dupa altul. Ia uite: