Prabusirea

Pana acum n-am mai facut un drum care sa ma prabuseasca in asemenea hal. Dar sa va spun cum s-au petrecut lucrurile.

Am hotarat sa plecam din Hanovra duminica seara, pe la ora 7. In situatii de genul asta, eu nu-mi fac iluzii ca o sa fie cineva gata de plecare la ora stabilita. Asa ca am plecat la 8:30. Am intrat pe autostrada si mi-am luat avant, pe o vreme nu chiar buna. Pe la 9 - Michelle primeste un telefon. Zice „da”, „OK”, „bine, ti-o dau” si ii paseaza telefonul Mariei. Deci era Lili. Zice fiica-mea ceva cu voce destul de stinsa, apoi imi da telefonul: „e mama, repede ca e urgent”. Iau telefonul si aud:

„intoarce-te, Maria a luat cu ea cheile de la masina mea”.  N-am zis nimic, i-am dat telefonul inapoi Mariei, am anulat traseul pe GPS si i-am dat „Home”, am iesit usurel de pe autostrada si m-am tot dus catre casa. Eram, vorba lui tata, un pachet de nervi. Si nu neaparat pentru ca trebuia sa pierd o ora si jumatate si sa dau tot programul peste cap, cat pentru ca din nou Maria dovedea acea totala lipsa de responsabilitate impotriva careia ma lupt de o vreme. Pur si simplu nu se gandeste la niciun fel de consecinta, nu incearca sa se organizeze, nu-i pasa de amanunte. Sigur, e copil. Dar oare copiii nu mai si cresc? Nu trebuie sa vina si momentul in care incep sa se concentreze pe ce au de facut? In fine...

Am plecat din nou la ora 9:30. Vremea deja se stricase. Pana in Cehia am avut parte fara intrerupere de ploaie, sub diversele ei forme - de la la mocaneasca pana la furtuna cu ruperi spectaculoase de nori. Din loc in loc am mers printre fulgere, in sensul ca la cateva secunde se lumina totul imprejur, dar fara sa se auda niciun tunet. Cand am dat de vreme buna, m-am detensionat, dar m-a palit si oboseala. Am asteptat sa se iveasca zorii, am intrat intr-o parcare si am dormit vreo 40 de minute, dupa care am plecat simtindu-ma cat de cat fresh.

Programasem sa ajung in Timisoara pe la 12. Am ajuns la 14, dupa ce am mai pierdut niste vreme prin Mako, unde ungurii lucreaza de zor si toate strazile sunt un santier pe care misuna utilaje grele. Mița ne astepta cu bunatati, printre care cea mai buna era o bere tinuta la frigider special pentru mine. Am mancat si am baut, apoi am zis ca e momentul sa ma culc. Dar ce sa vezi, n-am putut sa dorm cum se cuvine, din cauza caldurii. Mita nu are aer conditionat, afara erau peste 40 de grade, inauntru era un fel de sauna: stateam cu geamurile deschise si storurile trase, iar apele curgeau pe noi. Cand m-am bagat in pat, parca eram o rufa plutind intr-un cazan. Dupa vreo doua ore in care am tot atipit si m-am tot trezit, am renuntat: m-am dus frumusel la televizor si am mai ras vreo doua beri. Cand s-a intunecat afara, am deschis geamul larg si parca s-a mai racorit. Apoi am reusit sa adorm.

Ieri, toata ziua m-am simtit lipsit de vlaga, o stare dificil de descris.Abia spre seara am inceput sa-mi revin - prbabil ca si furtuna de-afara m-a ajutat. M-am culcat devreme, iar acum pot spune ca sunt cel dinainte.

Concluzia e ca drumul Hanovra-Timisoara la o saptamana dupa drumul Jesolo-Hanovra a fost prea mult pentru mine. Sper sa reusesc cu bine sa merg duminica la Breaza, sa ma intretin cateva zile cu Gogol, apoi sa revin la Timisoara, sa stau o zi si apoi sa plec la Hanovra.