Problema mea cu marea e ca ma plictiseste rau de tot. Dupa o zi de mare si plaja, nu mai am nimic de facut. Nu cunosc ceva mai plictisitor decat sa te trezesti si sa te duci pe plaja, sa intrerupi aceasta zacere doar pentru a manca, pentru ca apoi sa te duci din nou in acelasi loc, pe acelasi sezlong, sa iei aceeasi carte si sa zaci din nou, in aceeasi pozitie, pana seara. Multi oameni fac asta, sunt pline plajele lumii de ei. Eu unul inca nu sunt in stare de asa ceva. Din pacate, insa, nu sunt apt nici pentru cine stie ce jocuri de genul tenis cu piciorul - nu-mi mai arde. Daca as fi avut 20 de ani, lucrurile ar fi stat altfel - nu mai e nevoie sa descriu cum.
Prin urmare, viata mea de-aici, din Lido di Jesolo, nu e deloc aventuroasa. Unde pui ca eu nu merg la plaja dimineata, cand se duce Lili, pentru ca trebuie sa astept trezirea fetelor. Maria si Michelle nu se trezesc mai devreme de 10, apoi urmeaza micul dejun, drept pentru care daca ar fi sa merg pe plaja, asta s-ar intampla exact cand soarele bate cel mai puternic si n-am niciun chef sa ma inabus printre umbrele. Maria si Michelle isi iau echipamentul si se duc la un bazin al hotelului, iar eu... trebuie sa fac ceva si eu. Asa ca gatesc. Am gasit aici, prin dulapuri, vase si ustensile ca la cantina armatei. Uite doar o parte:
Gatesc diverse lucruri simple - lumea e multumita de rezultat. Singura mea mâhnire e ca nu am un șorț de bucatar. A gati fara șorț e ca si cum ai fi preot si ai oficia Liturghia imbracat in blugi. La Venetia gasisem, ce-i drept, șorțul aproape perfect, care mi se potrivea ca o manusa in toate privintele, cu o singura exceptie: dimensiunea. Adica vreau sa spun ca era prea mic pentru mine - sau eu prea mare pentru el, depinde cum privim lucrurile. Iata-l:
Un sertar |
Alt sertar |
Gatesc diverse lucruri simple - lumea e multumita de rezultat. Singura mea mâhnire e ca nu am un șorț de bucatar. A gati fara șorț e ca si cum ai fi preot si ai oficia Liturghia imbracat in blugi. La Venetia gasisem, ce-i drept, șorțul aproape perfect, care mi se potrivea ca o manusa in toate privintele, cu o singura exceptie: dimensiunea. Adica vreau sa spun ca era prea mic pentru mine - sau eu prea mare pentru el, depinde cum privim lucrurile. Iata-l:
Faptul ca nu ma cheama Davide n-ar fi fost un capat de tara, puteam sa imi iau acest nume doar pentru bucatarie, gatind diverse bunatati si „semnandu-le” Davide, la fel cum Aurore Dupin isi semna romanele cu numele Georges Sand. Dar problema masurilor n-am putut s-o rezolv, asa incat am renuntat sa cumpar minunatul șorț.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu