Din povestile lui O. Henry (20)

Aproape bună de tipar

Mi-a stîrnit interesul cînd cobora de pe bac la Desbiosses Street. Avea aerul că e familiarizat cu emisferele şi luminile şi că intra în New York ca stăpîn al unor do­menii, venit să le reviziteze după o absenţă de cîţiva ani. Dar mă gîndeam că, în ciuda aerului său, nu pusese pînă atunci piciorul pe pietrele alunecoase ale Oraşului cu Prea Mulţi Califi.

    Purta haine largi de o culoare stranie, cafeniu-albăstruie, şi o pălărie panama cuminte, fără crestăturile şi în­doiturile fudule cu care crescătorii de cîini din nord îşi desfigurează coifurile tropicale. Mai mult, era omul cel mai urît din cîţi am întîlnit. Urîţenia lui nu era respingă­toare, ci izbitoare — un fel de neregularitate a trăsăturilor şi o necizelare în genul lui Lincoln, care te umplea de vrajă, mirare şi mîhnire. Aşa arătau probabil demonii sau sta­tuile de la prora vaselor, metamorfozate de aburi. După cum mi-a spus după aceea, se numea Judson Tate; pu­team să jur că ăsta îi era numele. Avea cravata de mătase trecută printr-un inel cu topaz şi un baston din vertebre de rechin.

Judson Tate m-a abordat cu nişte întrebări vagi şi răz­leţe despre străzile şi hotelurile din oraş, în maniera cuiva care a uitat o clipă nişte amănunte fără importanţă. N-a­veam niciun motiv să-mi denigrez propriu-mi hotel liniş­tit din cartierul central; aşa că zorile ne-au găsit tot îm­preună, mîncaţi şi băuţi (pe cheltuiala mea) şi gata să ne aşezăm în scaune şi să fumăm într-un colţ liniştit al holului.

Judson Tate avea ceva în minte şi acel ceva a încercat să mi-l transmită şi mie. Mă acceptase ca prieten; şi cînd i-am privit mîna ca de matelot, uriaşă şi cafenie ca tu­tunul, cu care îşi sublinia ideile la şase degete de nasul meu, m-am întrebat dacă nu cumva şi duşmănia împo­triva străinilor îl năpădea la fel de brusc. Cînd a început să vorbească, mi-am dat seama că avea într-însul o anume putere. Vocea îi era ca un instrument plin de convingere, la care cînta cu o măiestrie amăgitoare dar sigură. Nu încerca să te facă să-i uiţi urîţenia: ţi-o arunca în faţă şi o folosea ca o parte din farmecul povestirilor. Dacă închideai ochii, puteai să te duci după flautul prinzătorului ăstuia de şoareci cel puţin pînă la zidurile Hamelin-ului. Mai departe de acolo ar fi fost pueril să te aventurezi. Dar să-l lăsăm să-şi cînte melodia după textul propriu, aşa încît, dacă e prea plictisitor, să poarte vina arta muzicală.

—   Femeile, spunea Judson Tate, sunt nişte fiinţe mis­terioase.

M-am dezumflat. Nu venisem acolo să ascult aseme­nea ipoteză veche de cînd lumea — acest sofism demodat, combătut de mult, şubred, plat, ilogic, atacabil şi evident — asupra falsităţii antice, ticăloase, plictisitoare, prăpădite, nefondate, insidioase, pe care femeile însele au iniţiat-o şi pe urmă au insinuat-o, au strecurat-o, au vîrît-o, au răspîndit-o şi au promulgat-o cu ingeniozitate în urechile bărbaţilor prin metode secrete, tainice şi înşelătoare, cu scopul de a-şi susţine, a promova şi a-şi consolida pro­priile farmece şi planuri.

—   Ei, mai ştii! i-am ripostat în stil popular.

—   Ai auzit vreodată de Oratama?

—   Poate. Îmi sună ca numele unei dansatoare pe poante, sau ca o suburbie, sau e cumva vreun parfum? Ceva în genul ăsta, oricum,

—   E un oraş pe coasta unei ţări străine despre care habar nu ai și nu pricepi nimic. E o ţară guvernată de un dictator şi bîntuită de revoluţii şi revolte. Acolo s-a pe­trecut cea mai mare dramă a vieţii, avîndu-i ca prota­gonişti pe Judson Tate, omul cel mai urît al Americii, pe Fergus McMahan, cel mai chipeş aventurier din istorie sau din imaginaţie, şi pe senorita Anabela Zamora, fru­moasa fiică a primarului Oratamei. Şi încă ceva — ni­căieri pe glob, cu excepţia departamentului Trienta y tres din Uruguay, nu crește planta chudvula. Produsele expor­tate de ţara despre care îţi vorbesc sunt lemn nobil, lacuri, aur, cauciuc, fildeş şi cacao.

—   Nu ştiam că America de Sud produce fildeş.

—   Greşeşti de două ori, răspunse Judson Tate, distri­buindu-şi cuvintele pe parcursul a cel puţin o octavă din voce. Ți-am spus că ţara despre care-ţi vorbesc este în America de Sud; sunt atent, dragule; am fost amestecat in politică pe acolo, să ştii. Dar chiar şi aşa, am jucat şah cu preşedintele, folosind un set de piese sculptate din oasele nazale ale unui tapir — unul din specimenele care trăiesc în Cordilieri, din încrengătura perissodactyles ungulates; era la fel de frumos ca şi fildeşul. Dar eu vroiam să-ţi vorbesc despre idile, aventuri şi apucăturile femeieşti, nu despre animale zoologice. Cincisprezece ani de zile am deţinut puterea în umbra bătrînului Sancho Benavides, zis Menghina Imperiala a republicii. I-ai văzut poza în ziare — un negru fleşcăit, cu perciuni atîrnaţi, în mîna dreaptă cu un sul ca cele pe care sunt trecute naşterile în Biblia familiei. Ei bine, potentatul ăsta de ciocolată consti­tuia mereu cel mai interesant subiect pretutindeni unde se întindea zona celor de culoare pe paralelele latitudinii. Se încheiau pariuri dacă urma să tragă la Hall of Fame sau la Bureau de Combustibles. Ar fi fost precis poreclit Roosevelt-ul continentului de sud, dacă nu s-ar fi întîmplat ca Grover Cleveland să fie preşedinte la vremea aceea. A deţinut puterea timp de mai multe mandate şi de altfel candida după ce îşi numea întotdeauna propriul succesor temporar.

Dar nu Benavides Eliberatorul îşi cîştigase faima. Nu el. Ci Judson Tate. Benavides era doar căpuşa de pe pie­lea cuiva. Eu îi spuneam cînd să declare război, cînd să sporească impozitul la mărfurile de import, sau cînd să poarte pantalonii de la costumul imperial. Dar nu asta vroiam să-ţi spun. Cum am ajuns eu în postul ăla? Să-ţi povestesc. Pentru că sunt cel mai talentat povestitor din cîţi au articulat sunete, încă de pe vremea cînd Adam a deschis ochii, a dat deoparte sărurile şi a întrebat: „Unde mă aflu?“

După cum observi, sunt aproape cel mai urît individ, în afara galeriei de fotografii cu primii adepţi ai ştiinţei creştine din Noua Anglie. Ca urmare, încă din fragedă pruncie, mi-am dat seama că trebuie să suplinesc lipsa farmecului cu dorinţa. Aşa am şi făcut. Eu obţin ce-mi doresc. În chip de culise şi de voce şoptită a bătrînului Benavides, am făcut ca marile forţe politice, cum ar fi Talleyrand, Madame de Pompadour şi Loeb, să pară la fel de nesemnificative ca o minoritate în parlament. Pu­team să creditez sau nu naţiuni, să conving armatele să doarmă pe cîmpul de luptă, să stăvilesc insurecţiile, agi­taţiile, impozitele, alocaţiile sau excedentele, numai cu cîteva cuvinte, şi să chem cu acelaşi tril ca de pasăre şi zăvozii războiului, şi porumbelul păcii. Nu mi-au stat nici­odată în cale frumuseţea, epoleţii, mustăţile răsucite sau profilurile greceşti. Cînd mă privesc pentru prima oară, oamenii se cutremură. Dar, numai dacă nu se află în ultima fază de angina pectoris, devin ai mei în zece minute după ce le vorbesc. Nu contează — femei, bărbaţi — îi cîştig imediat. Cred că nici nu-ţi imaginezi că femeile ar putea îndrăgi un bărbat cu un chip ca al meu, ai?

—   A, ba da, domnule Tate, i-am spus. Istoria musteşte şi ficţiunea a secat de atîţia oameni urîţi care au fermecat femeile. Se pare...

—    Scuză-mă, mă întrerupse Judson Tate, dar nu pari să înţelegi. Ascultă-mi întîi povestirea.

Fergus McMahan era un prieten de-al meu din capitală. Ca bărbat frumos, trebuie să recunosc, era imbatabil. Avea bucle blonde, ochi albaştri veseli şi trăsături regulate. Se spunea că semăna cu o statuie pe nume Her Mes, zeul elocinţei şi al graiului, care se odihneşte pe undeva printr-un muzeu din Roma. Bănuiesc că a fost vreun anarhist neamţ. Ăştia întotdeauna se odihnesc şi vorbesc.

Dar Fergus nu era prea vorbăreţ. Fusese crescut în ideea că pentru a fi frumos trebuie să faci bine. Conver­saţia lui era la fel de edificatoare ca şi picătura ce se scurge din tavan într-o tigaie, la capul patului, cînd vrei să dormi. Dar noi doi a trebuit să ne împrietenim — poate pentru că ne deosebim atît de mult, nu crezi? Îi făcea plăcere lui Fergus să-mi privească chipul de mască cînd mă bărbieream, şi sunt sigur că, ori de cîte ori îi ascultam şuvoiul de zgomote laringiale pe care el le numea conver­saţie, mă umpleam de bucurie că eu sunt o fîntînă cu gura de aur.

Odată a fost necesar să mă duc la oraşul de pe coastă, Oratama, ca să liniştesc nişte tulburări politice şi să ciopîrţesc cîteva capete de pe la vamă şi departamentele mi­litare. Fergus, care avea în stăpînire concesiunile de în­gheţată şi chibrituri cu fosfor din republici, a zis că vine şi el să-mi ţină companie.

Aşa că, în clinchetul clopoţeilor de la gîtul măgăruşilor, galopăm noi spre Oratama şi luăm în stăpînire în scurt timp oraşul. Zic luăm, dar de fapt eu l-am luat. Toţi oamenii din patru naţiuni, două oceane, un golf, un istm și cinci arhi­pelaguri în jur au auzit de Judson Tate. Gentleman-ul aventurier, mi se spunea. S-a scris mult despre mine în cinci coloane ale ziarelor galbene, patruzeci de mii de cu­vinte (cu decoraţiuni marginale) într-o revistă lunară, şi o notiţă pe pagina a douăsprezecea în „New York Times“. Dacă frumuseţea lui Fergus McMahan a contribuit cît de cît la primirea noastră în Oratama, îmi mănînc borul de la pălărie. Pentru mine au atîrnat ghirlande şi ramuri de palmier. Nu sunt invidios; pur şi simplu expun faptele. Oamenii erau Nabucodonosori; muşcau iarba în faţa mea; n-aveau ţărînă s-o muşte. Se ploconeau pe dinaintea lui Judson Tate. Ştiau că eu sunt eminenţa cenuşie din umbra lui Sancho Benavides. Un singur cuvînt de-al meu era mai mult decît ar fi fost pentru cineva biblioteca din East Aurora cu filele netăiate. Şi totuşi, sunt persoane care-şi petrec ore întregi ca să-şi aranjeze feţele — se dau cu cremă, îşi masează muşchii (întotdeauna cei din jurul ochi­lor), dau jos grăsimea cu tinctură de benzoe, îşi ard ne­gii — toate cu ce scop? Să arate chipeşi. Vai, ce greşeală! Doctorii-esteticieni ar trebui să se concentreze asupra laringelui. Vorbele fac mai mult decît să ai pe vino-ncoa’, discuţia mai mult decît dichiseala, palavrele mai mult decît paralele, măgulirile mai mult decît măririle — adică fonograful în loc de fotograf. Dar să-ţi spun mai departe ce începusem.

Astorii locali ne-au cazat pe mine şi pe Fergus la Clu­bul Centipede, o construcţie cu etaj, clădită pe pilaştri udaţi de valuri. Fluxul este doar de nouă ţoli. Mai-marele prichindel al oraşului veni şi ne făcu temenele adînci. A, nu pentru Her Mes. Auziseră de Judson Tate.

Într-o după-amiază, eu şi Fergus McMahan stăteam pe coridorul cu alge de la Centipede; beam rom cu gheață şi discutam.

—  Judson, spune Fergus, în Oratama locuieşte un înger.

—   Cît timp nu-l cheamă Gabriel, de ce să vorbeşti de parcă ai fi auzit sunînd trîmbiţele Judecăţii de Apoi?

—   E señorita Anabela Zamora. E... e... e frumoasă ...al dracului!

—   Bravo! spun eu, rîzînd în hohote. Ai elocinţa unui îndrăgostit adevărat, priceput la descrierea frumuseţii iubitei. Îmi aminteşti de Faust cînd o curta pe Margareta, adică, dacă cumva i-a făcut curte după ce au ieşit din scenă.

—   Judson, spune Fergus, ştii că eşti lipsit de frumu­seţe ca un rinocer. E imposibil să te intereseze femeile. Sunt topit după domnişoara Anabela. De -asta îţi spun.

—   A, seguramente, zic. Ştiu că am un profil ca un zeu aztec care păzeşte o comoară îngropată ce n-a existat niciodată în ţinutul Jefferson, Yucatan. Dar eu reprezint puterea cît vezi cu ochii în ţara asta; am ranguri şi îm­puterniciri. Şi încă odată îţi spun că, atunci cînd provoc oamenii într-o partidă de rostiri orale, vocale şi laringiale, de obicei nu-mi limitez partea mea de argumente la ceea ce poate fi asemuit cu reproducerea fonografică ieftină a delirului unei meduze.

—   A, ştii, recunoscu cu amabilitate Fergus, eu nu sunt prea priceput în vorbe de clacă. Sau chiar vorbe mari. De asta îţi povestesc. Vreau să mă ajuţi.

—   Cum anume?

Am plătit serviciile guvernantei señoritei Anabela, care se numeşte Francesca. Ţie ţi-a mers vestea în țara asta, Judson, de bărbat de seamă şi erou.

—   Da, aşa-i. Şi o merit.

—   Iar eu, spune Fergus, sunt cel mai chipeş bărbat între cercul arctic şi gheţurile antarctice.

—   Cu amendamente la fizionomie şi geografie, îți las întîietatea.

—   Noi doi am putea s-o cîştigăm pe señorita Anabela Zamora. Doamna, după cîte ştii, face parte dintr-o veche familie spaniolă şi este intangibilă ca o stea; nu poţi decît s-o urmăreşti cum trece într-o carruaje a familiei după- amiezile, în josul piaţetei, sau s-o zăreşti seara prin feres­trele zăbrelite.

—   S-o cîştigăm pentru care dintre noi? l-am întrebat.

—   Pentru mine, bineînţeles, răspunse Fergus. Tu nici n-ai văzut-o. Acum ascultă: am făcut în aşa fel încît să fiu arătat cu degetul de către Francesca ca fiind tu; şi nu odată. Cînd mă vede în piaţetă, ea crede că se uită la don Judson Tate, cel mai mare erou, om de stat şi figură ro­mantică din ţară. Cu reputaţia ta şi cu chipul meu, cum poate să reziste o femeie? A auzit, bineînţeles, totul des­pre istoriile tale cutremurătoare. Şi m-a şi văzut. Îşi mai poate dori altceva? întrebă Fergus.

—   Nu se poate mulţumi cu mai puţin? Cum putem să despărţim atracţiile noastre reciproce şi cum să repar­tizăm veniturile?

Şi pe urmă Fergus îmi dezvăluie planul. Casa prima­rului, don Luis Zamora, are un patio, bineînţeles — un fel de curte interioară care dă spre stradă. Într-un colţ este fereastra fiicei, întunecoasă ca un beci. Şi ce crezi că-mi cere să fac? Păi, cunoscîndu-mi farmecul, libertinajul şi măiestria limbajului, îmi propune să merg în patio la miezul nopţii şi s-o curtez în locul lui — în locul frumosului pe care tocmai l-a văzut în piaţetă, crezînd că este don Judson Tate.

Mă gîndesc de ce n-aş face-o pentru el — pentru prie­tenul meu, Fergus McMahan? Faptul că mă rugase era un compliment — o recunoaştere a propriilor sale defecte.

—   Sculptură mută, albă cum e crinul, cu părul mă­tăsos şi lustruită toată, îi zic eu, o să te ajut. Aranjează treburile şi condu-mă în întunericul de la fereastra ei, şi şuvoiul meu de conversaţie o să curgă la lumina lunii, şi va fi a ta

—   Să n-o laşi să-ţi vadă chipul, Jud, spune Fergus. Te rog din suflet să nu-ţi arăţi chipul. Îţi sunt prieten în toate stările sufleteşti, dar asta este o afacere. Dacă aş putea vorbi ca tine, nu te-aş mai ruga. Dar văzîndu-mă pe mine şi ascultîndu-te pe tine, nu văd cum nu s-ar lăsa cîştigată.

—   De tine? îl întreb.

—   De mine, răspunde Fergus.

Ei bine, Fergus şi guvernanta, Francesca, au avut grijă de aranjament. Şi într-o seară mi-au adus o pelerină nea­gră, lungă, cu guler înalt şi m-au condus la miezul nopţii spre casa frumoasei. Am stat lîngă fereastră în patio pîna am auzit o voce suavă şi dulce ca şoapta unui înger, de partea cealaltă a zăbrelelor. Nu reuşeam să desluşesc decît o formă vagă, îmbrăcată în alb; şi fiindu-i fidel lui Fer­gus, mi-am ridicat gulerul, căci era luna iulie — o vreme umedă, cu nopţi reci. Înăbuşindu-mi un hohot de rîs la gîndul că Fergus era cu limba împiedicată, am început să vorbesc.

Ei bine, prietene, am vorbit o oră către señorita Ana­bela. Spun „către" pentru că nu era „cu“. Din cînd în cînd ea mai zicea „Ah, senor“, sau „zău, nu glumeşti?“ sau „Ştiu bine că nu crezi o iotă din ce spui“, şi lucruri de felul ăsta, pe care le spun femeile cînd li se face curte aşa cum trebuie. Amîndoi ştiam şi engleza şi spaniola, aşa că am încercat să cîştig inima doamnei pentru Fergus în ambele limbi. Dacă n-ar fi fost zăbrelele de la fereastră, aş fi întrebuinţat doar una. La capătul unei ore, mă concedie şi-mi dădu un trandafir mare şi roşu. I l-am înmînat lui Fergus acasă.                                                                                            

Timp de trei săptămîni, odată la trei sau patru nopţi, îl întruchipam pe prietenul meu în patio, la fereastra señoritei Anabela. În cele din urmă a recunoscut că inima ei îmi aparţinea şi că mă văzuse în fiecare după-amiază cînd se plimbase prin piaţetă. Bineînţeles că-l văzuse pe Fergus, nu pe mine. Dar pe ea o cuceriseră vorbele mele. Ce-ar fi făcut Fergus dacă s-ar fi dus acolo, în bezna unde nu i se distingea frumuseţea, şi n-ar fi fost în stare să ar­ticuleze un cuvînt?

În ultima noapte mi-a promis că va fi a mea, adică a lui Fergus. Şi şi-a întins mîna printre zăbrele să i-o să­rut. Am depus sărutul şi i-am dus vestea lui Fergus.

—  Puteai să mă laşi pe mine să-i sărut mîna, zise el.

—    Asta o să-ţi fie meseria de acum înainte. Numai asta o să faci, fără să deschizi gura. Poate după ce i se va părea că s-a îndrăgostit de tine, n-o să mai bage în seamă diferenţa între conversaţia adevărată şi fornăitul nearticu­lat pe care-l scoţi.

Ei, eu n-o văzusem pe señorita Anabela niciodată. Aşa că a doua zi, Fergus mă roagă să merg cu el prin piaţetă să urmăresc promenada zilnică şi defilarea societăţii din Oratama, un spectacol care nu mă interesa. M-am dus to­tuşi. Cîinii şi copiii au luat-o la sănătoasa spre pîlcurile de bananieri şi manglieri cînd mi-au zărit chipul.

— Uite-o că vine, zise Fergus răsucindu-şi mustaţa - cea in alb, in caleaşca deschisă, cu calul negru.

Am privit şi am simţit că-mi fuge pămîntul de sub pi­cioare. Căci señorita Anabela era cea mai frumoasă fe­meie din lume şi din clipa aceea unica femeie în ceea ce-l privea pe Judson Tate. Am văzut dintr-odată că eu tre­buie să fiu al ei şi ea a mea pentru totdeauna. M-am gîndit cum arăt şi mi s-a făcut rău. Şi pe urmă m-am gîndit la celelalte talente ale mele şi din nou mi-am revenit. Şi eu care o curtasem trei săptămîni pentru altcineva!

În timp ce caleaşca señoritei Anabela trecea încet pe lîngă noi, ea îi aruncă lui Fergus o privire languroasă şi prelungă din colţul ochilor ei negri ca noaptea, o privire care l-ar fi trimis pe Judson Tate în rai în caleaşca cu roţi de cauciuc. Dar pe mine nici nu mă băgă în seamă. Şi în timpul ăsta, individul cel chipeş îşi mîngîie cîrlionţii, se smîrcîie şi se fuduleşte ca un Casanova.

— Ce părere ai, Judson? mă întreabă Fergus, ambetat,

—    Uite ce e — va fi doamna Judson Tate. Eu nu umblu cu minciuni cu prietenii. Aşa că ţine minte avertismentul.

Am crezut că Fergus o să moară de rîs.

—    Măi, măi, măi, face el, tu cu mutra ta de gogoaşă stătută! Te-a prins şi pe tine în mreje, aşa-i? În regulă. Dar ai cam întîrziat. Francesca mi-a spus că Anabela nu mai vorbeşte toată ziua şi noaptea decît despre mine. Bi­neînţeles că-ţi rămîn îndatorat pentru ce i-ai susurat în auz, serile. Dar ştii ceva, am impresia că şi eu aş fi putut să fac lucrul ăsta.

—    Doamna Judson Tate. Să nu uiţi. Trebuie să ai gura mea ca să ţi se potrivească la chip, băiete. Tu nu-mi poţi împrumuta înfăţişarea, dar nici eu limba. Ţine minte nu­mele ăsta pe care ai să-l găseşti pe cărţile de vizită ...„Doamna Judson Tate“. Atît.

—    Bine, spune Fergus, rîzînd iar. Am vorbit cu taică-său, primarul, şi e de acord. Mîine seară dă un baile în noul depozit de mărfuri. Dacă-ţi face plăcere să dan­sezi, Jud, te aştept să ţi-o prezint pe viitoarea doamnă McMahan.

A doua zi seara însă, cînd muzica se auzea cel mai tare la balul dat de primarul Zamora, îşi face apariţia Judson Tate, în haine noi de etamină, de parcă era cel mai mare om al naţiunii, ceea ce şi era de fapt.

Cînd mi-au zărit chipul, muzicanţilor le-au sărit mîinile de pe clape şi vreo două señorite sfioase au ţipat scurt. Dar primarul vine ţanţoş spre minte şi aproape că-mi şterge bombeurile cu fruntea. Niciun chip frumos nu mi-ar fi putut cîștiga primirea aceea.

—   Am auzit multe, senor Zamora, zic eu, despre far­mecele fiicei dumitale. Mi-ar face plăcere să-i fiu prezentat.

Lîngă perete erau înşirate vreo şase duzini de balan­soare de răchită, cu şerveţele roz brodate pe braţe. Într-unul din ele stătea señorita Anabela, într-o rochie albă şi cu coturni roşii, în păr cu perle şi musculiţe de aur. Fergus era la capătul celălalt al camerei, încercînd să se descotorosească de doi pisălogi şi de o miorlăită.

Primarul mă duce la Anabela şi-mi face cunoştinţă. Cînd m-a privit prima oară, a scăpat evantaiul şi era cît pe ce să se răstoarne cu balansoarul. Dar eu sunt deprins cu lucruri de-astea.

M-am aşezat lîngă ea şi am început să-i vorbesc. Cînd m-a auzit vorbind, a sărit în sus ca arsă şi ochii i-au ieşit din orbite ca la aligatori. Nu putea să stabilească legătura dintre voce si chipul meu. Eu însă continuam să-i vorbesc în cheia do, care este cheia doamnelor: curînd s-a aşezat cuminte la loc pe scaun şi în ochi i-a apărut o expresie visătoare. O îmblînzeam. Auzise de Judson Tate, ştia ce om valoros era şi ce lucruri nemaipomenite realizase; şi astea toate pledau în favoarea mea. Dar, bineînţeles, a cam şocat-o că nu eram frumosul care îi fusese arătat drept marele Judson. Şi pe urmă am luat-o pe spaniolă, care e mai potrivită decît engleza pentru anumite scopuri, şi am făcut din ea o harpă cu o mie de corzi. Am trecut de la cheia sol de jos, la cheia fa major de sus. Mi-am strunit vocea pe poezie, artă, idile, flori şi razele lunii. Am repetat cîteva versuri pe care i le murmurasem noaptea la fe­reastră şi am ştiut, dintr-o luminiţă bruscă jucăuşă în ochi, că a recunoscut în vocea mea tonul misteriosului ei peţi­tor nocturn.

Oricum, îl concediasem pe Fergus McMahor. Ah, vo­calizele sunt artă adevărată, nu încape discuţie. Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce trăncăneşte. Așa sună noul proverb.

Am luat-o pe señorita Anabela la o plimbare prin li­vada de lămîi, în timp ce Fergus, desfigurîndu-se cu o încruntare urîtă, valsa cu miorlăita. Înainte de a ne în­toarce, i-am cerut permisiunea să vin la fereastră, în patio a doua zi la miezul nopţii, ca să-i mai vorbesc.

A fost destul de simplu. În două săptămîni, Anabela mi-era logodnică şi Fergus ieşise din competiţie. A pri­mit vestea destul de calm pentru un frumos ca el, dar mi-a spus că nu are de gînd să renunţe.

— S-ar putea ca vorbele să fie foarte bune, Judson, deşi n-am considerat niciodată că merită să fie cultivate. Dar ca să te aştepţi ca vorbele să înlocuiască cu suc­ces un chip ca al tău pentru graţiile unei doamne, e ca şi cum te-aştepţi să te saturi numai auzind gongul de masă.

Dar, stai că încă n-am ajuns la ce vroiam să-ţi poves­tesc. Într-o zi, după ce călărisem mult prin soarele torid, m-am dus să mă scald în apele reci ale lagunei de la mar­ginea oraşului, ca să mă răcoresc.

În seara aceea, după ce s-a lăsat întunericul, am tre­cut pe la primar s-o văd pe Anabela. începusem să trec în fiecare seară şi după o lună urma să ne căsătorim. Arăta ca o privighetoare, o gazelă, un trandafir japonez şi ochii îi erau strălucitori şi blînzi ca două linguriţe de caimac luate de pe Calea Laptelui. Îmi privi trăsăturile urîte fără teamă şi repulsie. Ba chiar mi s-a părut că citesc o expresie de profundă admiraţie şi afecţiune, ca cea pe care i-o arun­case lui Fergus în piaţetă.

M-am aşezat şi am deschis gura să-i spun Anabelei ceea ce îi făcea plăcere — că era un trust care monopoli­zase toată drăgălăşenia pămîntului. Am deschis gura, şi în loc de complimentele modulate, obişnuite şi vorbele de dragoste, mi-a ieşit un gîjîit slab ca al unui copil bolnav de gîlci. Niciun cuvînt, nicio silabă, niciun sunet inteli­gibil. Răcisem la laringe cînd mă scăldasem.

Două ore am încercat s-o amuz pe Anabela. A vorbit şi ea destul de mult, dar fără chef. Cea mai slabă încer­care a mea de a vorbi aducea cu sunetul scos de o scoică atunci cînd vrea să cînte „Viaţa pe valul oceanului“ la reflux. Se părea că ochii Anabelei nu se opreau asupra mea atît de des ca de obicei. Nu aveam nimic cu care să-i farmec auzul. Ne-am uitat la poze şi ea a cîntat puţin şi foare prost la ghitară. Cînd am plecat, mi s-a părut că-şi ia la revedere cu răceală sau cel puţin cu gîndurile duse.

Asta a ţinut cinci seri la rînd.

În cea de a şasea zi, a fugit cu Fergus McMahan. Se ştia că fugiseră cu un iaht în direcţia Belize. Eram cu opt ore în urma lor — într-un vaporaş cu aburi aparţinînd Departamentului Coroanei.

Înainte de a mă îmbarca, m-am repezit pînă la botica bătrînului Manuel Iquito, un farmacist pe jumătate in­dian. Nu puteam să vorbesc, dar i-am arătat gîtul şi am scos un sunet ca aburul care ţîşneşte pe coş. După tradi­ţia ţării, într-o oră urma să fiu servit. M-am întins peste tejghea, l-am înşfăcat de grumaz şi i-am arătat din nou gîtul. A mai căscat odată şi mi-a vîrît în mînă o sticluţă cu un lichid negru.

—   Luaţi o linguriţă la două ore, mi-a spus.

I-am aruncat un dolar şi am zbughit-o spre vapor.

Am ajuns în portul Belize cu treisprezece secunde în urma iahtului cu Anabela şi Fergus. Au pornit spre ţărm într-o luntre exact cînd barca mea era coborîtă. Am încer­cat să le ordon marinarilor să vîsleaseă mai repede, dar sunetele mi s-au stins în laringe. Pe urmă mi-am amintit de medicamentul bătrîntului Iquito, am scos sticluţa şi am luat o înghiţitură.

Cele două bărci au ajuns la ţărm în aceeaşi clipă. M-am dus direct la Anabela şi Fergus. Ochii ei se opriră o clipă asupra mea; pe urmă şi-i îndreptă încrezători şi plini de simţire spre Fergus. Ştiam eă nu pot să vorbesc, dar eram disperat. Singura mea speranţă se afla în vorbe. Nu pu­team să stau lîngă Fergus şi să-l provoc la un concurs de frumuseţe. Involuntar, laringele şi epiglola încercau să re­producă sunetele pe care mintea mea cerea să fie rostite de organele vorbirii.

Spre marea mea surprindere şi desfătare, cuvintele se rostogoliră clar şi spumos, cu rezonanţă, desăvîrşit modu­late, pline de expresie, de putere şi de o emoţie îndelung stăvilită.

—   Señorita Anabela, încep eu, aş putea să vă spun ceva între patru ochi?

Cred că nu mai este nevoie să-ţi dau detalii, așa-i? Foarte bine. Vechea elocinţă îmi revenise. Am dus-o pe Anabela sub palmierii de cocos şi din nou am vrăjit-o cu vechiul meu debit verbal.

—   Judson, mi-a spus ea, cînd îmi vorbeşti nu mai aud nimic altceva — nu mai văd nimic — nu mai exista ni­meni şi nimic pe lume pentru mine.

Ei, cam asta e povestirea. Anabela s-a întors la Oratama pe vaporaşul meu. Nu ştiu ce s-a mai întîmplat eu Fergus. Nu l-am mai văzut. Anabela este acum doamna Judson Tate. Te-am plictisit mult?

—   Nu, i-am răspuns. M-au interesat întotdeauna stu­diile psihologice. O inimă omenească, în special a unei femei, este un lucru frumos de contemplat.

—   Este, spuse Judson Tate. Ca şi traheea şi bronhiile omului. Şi laringele. Ai studiat vreodată traheea?

—   Niciodată. Dar mi-a plăcut mult povestirea. Aş pu­tea să te întreb ce mai face doamna Tate, cum se simte şi cu ce se ocupă?

—   A, sigur. Locuim pe Bergen Avenue, în Jersey City. Clima din Oratama nu i-a priit doamnei Tate. Bănuiesc că n-ai disecat niciodată cartilagiile aritenoide ale epiglotei, nu?

—   Păi, nu prea. Nu sunt chirurg.

—   Scuză-mă, dar orice om ar trebui să ştie măcar atîta anatomie şi terapeutică Cît să-şi păzească sănătatea. O răceală bruscă poate declanşa o bronşită a vaselor capilare sau o inflamaţie a veziculelor pulmonare care poate duce la o afe cţiune gravă a organelor vocale.

—   Poate, zic eu, puțin nerăbdător; dar asta nu se face cu una cu două. Vorbind despre manifestările stranii ale afecţiunii femeilor, eu...

—   Da, da, mă întrerupse Judson Tate, au nişte ma­nifestări aparte. Dar tocmai îţi spuneam: cînd  m-am înapoiat la Oratama, am aflat de la Manuel Iquito ce pu­sese în siropul pentru dregerea glasului. Ţi-am spus ce iute m-a însănătoşit, îl făcuse din planta chuchula. Acun fii atent!    

Judson Tate scoase o cutiuţă albă lunguiaţă din bu­zunar.

—   Pentru orice tuse, sau răceală, sau răguşeală, sau afecţiune bronşică sau orice altceva, am aici cel mai mare remediu al lumii. Vezi formula tipărită pe cutie. Fiecare tabletă conţine lemn dulce, două picături de balsam, ulei de anason, ulei de gudron, oleo-răşină şi extras fluid de chuchula.

Am venit la New York cu scopul să organizez o com­panie pentru comercializarea celui mai mare remediu pen­tru afecţiunile de gît care a fost descoperit vreodată. Pen­tru moment vînd pastilele cu bucata. Am aici o cutie care conţine patru duzini şi le vînd pe mica sumă de cincizeci de cenţi. Dacă suferi de...

M-am ridicat şi am plecat fără să scot un cuvînt. Am mers agale pînă la părculeţul de lîngă hotel, lăsîndu-l pe Judson Tate singur cu conştiinţa lui. Mă simţeam jignit, îmi îndrugase o povestire de care aş fi putut să mă ser­vesc. Era străbătută de un suflu al vieţii şi avea, e adevă­rat, şi puţină atmosferă fabricată, care însă ar fi ţinut dacă ştiai cum s-o prezinţi pe tarabă, la piaţă. Şi în cele din urmă se dovedise doar o tabletă comercială, acoperită de crusta dulce a ficţiunii. Cel mai prost lucru era că eu per­sonal n-o puteam vinde. Oficiile de reclame şi casieriile mi-ar fi rîs în nas. Şi nici n-ar fi ţinut ca producţie lite­rară. Deci, m-am aşezat pe o bancă alături de alţi nemul­ţumiţi, pînă cînd mi-am simţit pleoapele grele.

M-am înapoiat în cameră, după cum îmi stătea în obi­cei, şi am citit povestiri dintr-o revistă preferată, timp de o oră. Asta ca să-mi întorc gîndurile înapoi spre artă.

     Şi pe măsură ce citeam cîte o povestire, o aruncam pe podea. Fiecare autor, fără nicio excepţie care să-mi aline sufletul, scria cu însufleţire şi animaţie despre o anume marcă de automobil care părea că-i stăpîneşte bujiile creierului.

Şi cînd am aruncat-o şi pe ultima, am prins curaj.

—  Dacă cititorii pot înghiţi atîtea automobile proprie­tate personală, mi-am zis eu în sinea mea, n-ar trebui să-şi piardă răbdarea cu Tabletele Bronhitice din Amestec Magic cu Chuchula ale lui Tate.

Aşa că, dacă vedeţi povestirea asta tipărită, veţi înţe­lege că afacerile sunt afaceri şi că dacă Arta o ia prea mult înaintea Comerţului, va trebui ca el să gonească repede ca s-o ajungă.

Aş mai putea adăuga, ca să fac lucrurile aşa cum tre­buie, că planta chuchula nu se găseşte de cumpărat la farmacie.