Lumea pierduta (14)

Adevăratele cuceriri

 Ne închipuiam că oamenii-maimuţă, urmăritorii noştri, nu ştiau nimic de ascunzătoarea noastră din junglă. Dar curând am descoperit că ne înşelam. În pădure nu se auzea nicio mişcare, nicio frunză nu se clintea şi totul era liniştit în jurul nostru. Dar ar fi trebuit să ne aducem aminte, din prima noastră experienţă, de răbdarea şi de şiretenia de care dădeau dovadă aceste fiinţe atunci când erau nevoite să pândească şi să aştepte momentul favorabil. Orice o fi să mi se întâmple în viaţă de aci încolo, sunt sigur că niciodată n-o să fiu atât de aproape de moarte ca în dimineaţa aceea. Dar s-o luăm de la început.

 Ne-am trezit cu toţii, frânţi de emoţiile prin care trecusem şi de lipsa forţată de hrană din ajun. Summerlee era încă atât de slăbit, încât simplul fapt de a sta în picioare însemna pentru el un efort. Dar omul acesta avea un fel de curaj aprig, pe care vârsta nu i-l slăbise şi care nu i-ar fi îngăduit niciodată o înfrângere. Am ţinut sfat şi am hotărât să aşteptăm liniştiţi, acolo unde ne aflam, un ceas sau două, să mâncăm ceva şi apoi s-o luăm de-a curmezişul podişului, în jurul lacului central, spre peşterile în care observaţiile mele îmi dovediseră că locuiau indienii. Ne bizuiam pe cei pe care-i scăpasem de la moarte, ca să fim primiţi călduros de tovarăşii lor. După aceea, deoarece ne îndeplinisem misiunea şi aveam cunoştinţe mai temeinice asupra tainelor ţării lui Maple White, trebuia să ne gândim cu toţii serios la rezolvarea problemei vitale a evadării noastre şi a întoarcerii acasă. Până şi Challenger părea gata să admită că, în aceste condiţii, scopul expediţiei noastre fusese atins şi că înainte de toate eram datori să aducem la cunoştinţa lumii civilizate descoperirile uimitoare pe care le făcusem.

 Puteam acum să-i cercetăm în linişte pe indienii pe care-i salvasem. Erau mici de statură, nervoşi, sprinteni şi bine făcuţi, având părul negru împletit într-o coadă ridicată în creştet cu o cureluşă, iar mijlocul încins cu un şorţ de piele. Feţele lor, fără nici un fir de barbă, aveau liniile armonioase şi o expresie de permanentă bună dispoziţie. Loburile urechilor le atârnau însângerate, ceea ce dovedea că obişnuiau să poarte oarecare podoabe, pe care călăii le smulseseră cu brutalitate. Vorba lor, deşi neînţeleasă pentru noi, era curgătoare şi, cum se arătau unii pe alţii spunând de mai multe ori acelaşi cuvânt: "Acalla", am dedus că aşa se chema neamul lor. Din când în când, cu feţele schimonosite de frică şi de ură ridicau pumnii spre păduri şi strigau: "Doda! Doda!" — cuvânt care, desigur, îi indica pe duşmanii lor.

 — Ce crezi despre ei, Challenger? a întrebat lord John. Pentru mine, nu încape nici o îndoială că cel mic, cu fruntea rasa, e unul din şefii lor.

 Era vădit, într-adevăr, că omul acela stătea mai la o parte de ceilalţi, care nu îndrăzneau să i se adreseze decât cu oarecare semne de respect. Părea să fie cel mai tânăr dintre ei, dar era atât de mândru şi de arogant, încât atunci când Challenger i-a pus mâna lui mare pe cap, s-a scuturat ca un cal de rasă atins de pinten şi, cu o sclipire în ochii negri, s-a depărtat de el. Ducându-şi apoi mâna la piept şi înţepenindu-se pe picioare într-o atitudine demnă, a repetat de mai multe ori cuvântul „maretas”. Profesorul, care nu se încurca în atâta lucru, l- a apucat de umeri pe indianul cel mai apropiat şi a ţinut asupra lui o prelegere întocmai aşa cum ar fi făcut dacă ar fi prezentat un specimen neobişnuit într-o sală de curs.

 — Tipul acestui individ, a început el, cu felul lui sonor de a pronunţa cuvintele, judecând după capacitatea craniană, după unghiul facial sau după orice altă caracteristică — nu pare de un ordin inferior. Dimpotrivă, trebuie să-l aşezăm pe o scară mult superioară în raport cu multe treburi sud-americane cunoscute. Nicio ipoteză nu poate explica evoluţia acestei rase în acest ţinut. De asemenea, un interval atât de mare desparte pe oamenii-maimuţă de animalele care au supravieţuit pe acest podiş, încât e aproape inadmisibil să se fi dezvoltat împreună.

 — Atunci, de unde au putut să se ivească? a întrebat lord John.

 — Iată o întrebare care, fără îndoială, va fi aprig discutată în toate cercurile ştiinţifice din Europa şi America, a răspuns profesorul. Părerea mea, care nu are altă valoare decât aceea a unei simple păreri, aici profesorul şi-a umplut cu aer pieptul uriaş şi s-a uitat cu aroganţă în jurul lui, este că evoluţia s-a produs în condiţiile speciale ale acestui ţinut, până la vertebrate, lăsând să supravieţuiască vechile specii şi să coexiste cu cele noi. De aci, consecinţa: găsim fiinţe din zilele noastre, cum ar fi tapirul, care de altfel are o vârstă respectabilă, cerbul mare şi furnicarul, în acelaşi timp cu reptilele jurasice. Totul e mult mai limpede acum. Dar să vedem ce s-a întâmplat cu oamenii-maimuţă şi cu indienii. Ce interpretare se poate da prezenţei lor aici? Singura la care mă pot gândi e o invazie venită dinafară. Pare foarte probabil că a existat un tip de maimuţă antropoidă în America de Sud, care în vremile trecute şi-a croit drum până la acest podiş şi care a dat apoi naştere fiinţelor pe care le-am văzut şi dintre care unele... aici se uită ţintă la mine, prezentau un aspect şi o formă care, dacă s-ar fi împletit şi cu inteligenţa, nu preget s-o spun, ar fi fost la înălţimea oricărei rase astăzi în fiinţă. Cât despre indieni, nici nu pun la îndoială faptul că au emigrat la o dată mult mai recentă. Sub ameninţarea foametei sau din dorinţă de cucerire, şi-au făcut drum până aici sus. Găsindu-se în faţa unor fiinţe fioroase, necunoscute până atunci, s-au refugiat în peşterile pe care ni le-a descris tânărul nostru prieten. Fără îndoială că au avut de dat o luptă extrem de grea ca să se poată apăra împotriva fiarelor şi, mai ales, împotriva oamenilor-maimuţă, care i-au privit desigur ca pe nişte intruşi şi împotriva cărora au avut de dus o luptă fără odihnă, punând la bătaie o şiretenie care le lipsea adversarilor. Dacă numărul indienilor pare restrâns, e tot din pricina luptei pe care au trebuit s-o dea. Ei bine, domnilor, sunteţi pe deplin lămuriţi sau există vreun punct asupra căruia aţi dori să puneţi întrebări?

 De data aceasta, profesorul Summerlee era prea deprimat ca să se împotrivească. Totuşi, a dat din cap cu violenţă, în semn de totală dezaprobare. Lord John, trecându-şi mâinile prin părul său scurt, a declarat că nu era în măsură să deschidă o controversă. Cât despre mine, mi-am jucat rolul obişnuit, adică acela de a coborî discuţia la un nivel prozaic, atrăgând atenţia celorlalţi asupra faptului că unul din indieni lipsea.

 — S-a dus să aducă apă, a spus lord Roxton. I-am dat un burduf gol şi a plecat cu el.

 — La tabără? am întrebat.

 — Nu, la pârâu. Trebuie să fie acolo, printre copaci. Nu poate fi mai departe de 200 de iarzi. Dar văd că neghiobul întârzie.

 — Mă duc să-l caut, am spus.

 Mi-am luat puşca şi am pornit în direcţia pârâului, lăsându-mi prietenii care se pregăteau să mănânce ceva. Ar putea să pară imprudent că părăseam adăpostul, chiar pentru o distanţă atât de mică, dar nu uitaţi că eram la mai multe mile de satul maimuţelor, că, după câte ştiam, bestiile nu ne descoperiseră şi că în niciun caz, cu o armă în mână, nu aveam de ce mă teme de ele. Nu cunoşteam încă viclenia lor şi nici puterea de care erau în stare.

 Auzeam undeva, prin apropiere, susurul pârâului, dar între mine şi apă se întindea un desiş de copaci şi de mărăcini. Îmi croisem drum într-acolo până la un punct care ieşea din câmpul vizual al tovarăşilor mei, când sub unul din copaci am observat o masă informă şi roşcată ghemuită printre mărăcini. M-am apropiat şi am tresărit recunoscând cadavrul indianului nostru. Zăcea pe o parte, cu mâinile atârnate şi cu capul răsturnat pe spate, într-o poziţie cu totul nefirească, aşa fel încât părea că priveşte drept pe deasupra umărului. Am început să strig ca să dau de veste prietenilor mei că se întâmplase ceva şi m-am aplecat peste cadavru, să-l cercetez. Cu siguranţă că îngerul meu păzitor era foarte aproape de mine, deoarece o senzaţie de frică sau poate un uşor foşnet al frunzelor m-a făcut să-mi ridic ochii. Din frunzişul des şi verde care atâma deasupra capului meu, coborau încet două braţe musculoase, acoperite cu păr roşcat. Încă o clipă, şi mâinile acelea mari, care se furişau printre frunze, m-ar fi apucat de beregată. Am sărit îndărăt cât am putut de repede, dar mâinile erau mai iuţi decât mine. Cu toate că am evitat, sărind brusc, să mă strângă de gât, ceea ce mi-ar fi fost fatal, totuşi una din ele m-a prins de ceafă şi cealaltă mi s-a lăsat peste obraz. Mi-am ridicat mâinile să-mi apăr gâtul, dar în clipa următoare laba care-mi acoperea faţa s-a coborât şi s-a înfipt în propriile mele mâini. M-am pomenit ridicat cu uşurinţă de la pământ şi am simţit în acelaşi timp o apăsare care-mi împingea capul înapoi, până când durerea pe care o simţeam în regiunea cervicală a fost mai mare decât puteam să îndur. Eram gata să leşin, dar am mai avut încă puterea să dau la o parte o clipă mâna care-mi apăsa bărbia. Uitându-mă în sus, am zărit o figură înfiorătoare, cu ochi albaştri, reci şi necruţători, care se uitau ţintă într-ai mei. Era ceva hipnotic în aceşti ochi înfiorători. N-am putut rezista mai mult. Când bestia a simţit că puterile îmi slăbeau, doi canini albi i-au sclipit o secundă în cele două colţuri ale gurii şi gheara m-a apucat din nou de bărbie, împingându-mi iarăşi capul spre spate. O negură subţire m-a învăluit şi în urechi au început să-mi sune clopoţei de argint. Am auzit în depărtare o împuşcătură înăbuşită de carabină, am avut vaga senzaţie a unei prăbuşiri şi am căzut în nesimţire.

 Când m-am trezit, eram culcat pe iarbă, în ascunzişul nostru. Cineva adusese apă de la pârâu şi lord John mă stropea pe faţă, în timp ce Challenger şi Summerlee îmi sprijineau capul, cu un aer îngrijorat. O clipă am avut senzaţia că sub măştile lor de oameni de ştiinţă existau şi suflete omeneşti. Cu siguranţă că şocul nervos, mai mult decât vătămarea trupească, mă cufundase în starea aceea de inconştienţă, aşa că după o jumătate de ceas, cu toată durerea îngrozitoare de cap şi înţepeneala gâtului, eram din nou pe picioare, gata să fac faţă oricărui eveniment.

 — Puţin a lipsit să nu te cureţi, băiete, a zis lord John. Cum te-am auzit strigând am şi plecat, dar când ţi-am văzut capul aproape scos din umeri şi trupul legănându-se în gol, am fost sigur că am ajuns prea târziu. În zăpăceală mi-am greşit ţinta, dar bestia tot ţi-a dat drumul şi a dispărut ca un fulger. Pe legea mea! Aş vrea să am cincizeci de oameni înarmaţi, ca să curăţ locul de bestiile astea care l-au infectat!

 Prin urmare, oamenii-maimuţă ne descoperiseră şi eram pândiţi, fără îndoială, din toate părţile! În timpul zilei poate că n-aveam a ne teme prea mult, dar nu mai încăpea vorbă că nu va trece noaptea fără să fim atacaţi. Aşa încât, cu cât am fi plecat mai repede, cu atât ar fi fost mai bine. În jurul nostru pădurea se întindea pe trei părţi şi cu siguranţă că, rămânând acolo, am fi căzut într-o capcană. Dar pe cea de a patra parte, aceea care cobora spre lac, era numai mărăciniş, cu destul de dese luminişuri şi, din loc în loc, cu câte un copac. Aceasta era calea pe care o urmasem eu în aventuroasa mea plimbare de unul singur, şi ea ducea direct la peşterile indienilor. Acesta trebuia să fie drumul nostru.

 Nu aveam decât o singură părere de rău: că lăsam în urma noastră tabăra. Şi nu atât pentru proviziile pe care le părăsisem, cât mai ales pentru că pierdeam legătura cu Zambo, singurul nostru punct de legătură cu lumea dinafară. Altfel, luasem o mare cantitate de cartuşe, ca şi toate armele, aşa încât, cel puţin pentru un timp, puteam să ne bizuim pe propriile noastre puteri şi să sperăm că o să se ivească curând ocazia să ne întoarcem şi să reluăm legătura cu negrul. Zambo făgăduise că o să ne aştepte cu credinţă şi nu aveam nici o îndoială că o să se ţină de cuvânt.

 Am plecat îndată după-amiază. Indianul cel tânăr, şeful, mergea înainte, slujindu-ne de călăuză, dar refuzând cu indignare să ducă ceva în spate. După el veneau cei doi indieni rămaşi în viaţă, purtând pe umeri puţinele provizii pe care le mai aveam. Noi, cei patru albi, alcătuiam ariergarda, cu armele pregătite. În clipa când am plecat, a izbucnit în spatele nostru din liniştea pădurii acel urlet îngrozitor al oamenilor-maimuţă, pe care-l puteai lua fie drept un strigăt de triumf pentru fuga noastră, fie drept o insultă adresată acestei fugi. Uitându-ne îndărăt, n-am văzut decât frunzişul verde al copacilor, dar urletele pe care le auzeam dovedeau că pe acolo erau mulţi duşmani de-ai noştri. N-am avut impresia că ne-ar urmări, şi în curând am ajuns la loc deschis, ceea ce însemna că scăpasem de sub puterea lor.

 În timp ce mă târam în urma tuturor, mă uitam la cei trei prieteni care mergeau înainte şi nu mă puteam opri să zâmbesc. Ce mai rămăsese din fermecătorul lord John Roxton, care stătea atunci seara la ,,Albany", printre covoarele-i persane şi tablourile de preţ, în luminile strălucitoare care-l înconjurau? Şi ce mai rămăsese din impunătorul profesor, care se umfla în pene după biroul lui masiv din odaia de lucru din Enmore Park? Şi cel de al treilea era oare aceeaşi persoană cu fiinţa aspră şi înţepată care apăruse la adunarea de la Institutul de Zoologie? Trei vagabonzi pe care i-ai fi întâlnit pe un drum de ţară din Surrey n-ar fi arătat mai zdrenţăroşi şi mai nenorociţi! Fără îndoială, nu eram pe podiş decât de o săptămână. Dar lăsasem în tabăra de jos toate hainele de schimb, şi cele şapte zile petrecute aici, sus, ne zdruncinaseră destul de mult — pe mine, totuşi, mai puţin decât pe ceilalţi, deoarece eu nu îndurasem, ca ei, bestialităţile oamenilor-maimuţă. Cei trei prieteni ai mei îşi pierduseră pălăriile şi se legaseră la cap cu batistele, hainele le atârnau în zdrenţe, iar feţele lor nebărbierite erau aproape de nerecunoscut. Atât Summerlee, cât şi Challenger şchiopătau destul de tare, în timp ce eu, care mă resimţeam încă după şocul de dimineaţă, abia îmi trăgeam picioarele de slăbiciune, iar gâtul îmi era ţeapăn şi ca dintr-o bucată, din pricina strânsorii criminale la care fusese supus. Aveam într-adevăr un aspect jalnic şi nu era de mirare că tovarăşii noştri indieni ne priveau uneori pe sub sprîncene, cu o nedumerire amestecată cu silă.

Spre seară am ajuns la malul lacului. Îndată ce am părăsit jungla şi am zărit oglinda apei întinzându-ni-se în faţă, prietenii noştri băştinaşi au început să strige de bucurie şi să gesticuleze toţi deodată, arătându-ne ceva înaintea noastră. Într-adevăr, era o privelişte cu totul neaşteptată. Alunecând pe faţa lucie, înainta spre ţărmul pe care ne aflam o întreagă flotilă de bărci. Când le-am zărit întâi, erau la depărtare de câteva mile, dar înaintau cu destulă uşurinţă, aşa fel încât au ajuns atât de aproape, că vâslaşii ne-au putut recunoaşte pe fiecare în parte. In aceeaşi clipă, din piepturile lor a izbucnit un chiot de veselie şi i-am văzut ridicându-se de la locurile lor şi făcând gesturi violente cu vâslele şi cu lăncile. După aceea au început iarăşi să vâslească, au tras bărcile pe nisip şi veniră să ni se închine, dând semne de mare bucurie şi respect în faţa tânărului şef. În sfârşit, unul dintre ei, un om de vârstă respectabilă, purtând colan şi brăţară din mărgele de sticlă strălucitoare, şi pe umeri pielea unui animal frumos, de culoarea aurie a chihlimbarului, a păşit înainte şi l-a îmbrăţişat cu căldură pe tânărul salvat de noi. Apoi ne-a privit şi i-a pus tânărului câteva întrebări, după care s-a îndreptat cu multă demnitate şi ne-a îmbrăţişat pe rând, pe fiecare. La porunca lui, tot tribul s-a aruncat la pământ în faţa noastră, în chip de omagiu. Mă simţeam cam stingherit în faţa acestor dovezi de adoraţie şi am citit acelaşi sentiment şi pe faţa lui lord John şi pe a lui Summerlee. În schimb, Challenger strălucea de fericire, ca o floare luminată de soare.

 — Par a fi primitivi, a zis el mângâindu-şi barba şi privindu-i pe fiecare în parte, dar respectul pe care-l dau unor fiinţe superioare ar putea servi de lecţie pentru unii dintre europenii mai avansaţi. E ciudat cât de juste pot fi instinctele unui sălbatic.

 Era clar că băştinaşii porniseră la război, pentru că fiecare purta o lance, un bambus lung, cu vârf de os, un arc şi săgeţi, precum şi un fel de măciucă sau de secure de piatră atârnată la cingătoare. Privirile întunecate pe care le aruncau spre păduri şi cuvântul "Doda" pe care-l spuneau tot timpul dovedeau că porniseră să-l salveze sau să-l răzbune pe acel care bănuiam că era fiul şefului. Tot tribul, aşezat în cerc, a ţinut sfat, la care am asistat şi noi de pe o stâncă de bazalt. Doi sau trei războinici au luat cuvântul, iar la sfârşit tânărul nostru prieten a ţinut o cuvântare înflăcărată, pe care aproape că am înţeles-o, de parcă am fi cunoscut limba, datorită gesturilor extrem de elocvente pe care le folosea.

 — La ce bun să ne mai întoarcem! zicea el. Mai curând sau mai târziu, tot va trebui să îndeplinim această misiune. Chiar dacă eu am scăpat cu viaţă, să nu uităm că atâţia tovarăşi de-ai noştri au fost ucişi. Pentru noi nu mai există siguranţă. Acum ne-am adunat şi suntem gata. Apoi, arătând spre noi: Aceşti oameni ciudaţi sunt prietenii noştri. Ei sunt războinici de seamă şi-i urăsc ca şi noi pe oamenii-maimută. Au în mâna lor, şi arăta cerul, tunetul şi fulgerele. Când o să mai avem asemenea prilej? Prin urmare, să mergem înainte şi să murim sau să trăim liberi. Altfel cum am putea să ne mai prezentăm cu cinste înaintea femeilor noastre?

 Războinicii cei mici şi cu pielea arămie sorbeau fiecare cuvânt al vorbitorului, iar când a terminat, au izbucnit în aplauze frenetice, aruncându-şi armele în aer. Şeful cel bătrân a făcut un pas spre noi şi ne-a întrebat ceva, arătând în acelaşi timp spre pădure. Lord John i-a spus să aştepte răspunsul, apoi s-a întors spre noi.

 — E rândul vostru să hotărâţi ce aveţi de gând să faceţi, pentru că, în ce mă priveşte, eu am de încheiat o socoteală cu maimuţele astea. Iar dacă lucrul acesta va avea ca urmare ştergerea lor de pe faţa pământului, nu cred că ar suferi cineva din pricina asta. Aşa că eu mă alătur, fără să stau la gânduri, micilor noştri prieteni arămii. Vreau să-i văd la lucru. Dumneata ce zici, tinere?

 — Nici vorbă că vă urmez.

 — Dar dumneata, Challenger?

—  Vă însoţesc şi eu.

—  Şi dumneata, Summerlee?

—  Părerea mea e că ne îndepărtăm simţitor de scopul expediţiei noastre, lord John. Vă asigur că atunci când mi-am părăsit catedra de la Londra nu puteam presupune că am făcut-o ca să conduc o ceată de sălbatici împotriva unei colonii de maimuţe antropoide!

 — Iată dar la ce îndeletniciri josnice am fost reduşi! a zis lord John, zâmbind. Dar fapt e că am ajuns aici. Ce hotărăşti?

 — Pare a fi o acţiune foarte discutabilă, a repetat Summerlee, încăpăţânându-se. Insă, cum tot vă duceţi cu toţii, nu văd cum aş putea eu să rămân.

 — Atunci, problema e lămurită, a zis lord John şi, întorcându-se spre şef, a dat din cap şi şi-a mângâiat puşca. Bătrânul ne-a strâns mâinile, fiecăruia în parte, în timp ce oamenii lui strigau mai tare ca niciodată. Era însă prea târziu să mai plecăm chiar în noaptea aceea, aşa că indienii au improvizat un fel de tabără fără pretenţii. Pretutindeni s-au aprins focuri şi fumul a început să se ridice. Câţiva oameni, care dispăruseră în junglă, s-au întors mânând în faţa lor un iguanodon tânăr. Animalul avea pe umăr, ca şi ceilalţi, o pată de bitum şi am văzut atunci pe unul dintre băştinaşi care, cu un aer de proprietar, a încuviinţat sacrificarea. Abia atunci am înţeles că aceste animale uriaşe erau proprietate particulară ca şi cirezile de vite, iar petele de bitum care ne intrigaseră atât de mult nu erau decât semnele stăpânului. Lipsiţi de apărare, leneşi şi erbivori, având, ce e drept, picioare uriaşe, dar neavând deloc creier, iguanodonii se lăsau conduşi chiar şi de un copil. In câteva minute, animalul a fost sfâşiat în bucăţi, şi bucăţile fripte deasupra focului împreună cu câţiva peşti ganoizi, prinşi cu lăncile în lac.

 În timp ce Summerlee dormea culcat pe nisip, noi ceilalţi am făcut ocolul lacului, căutând să mai descoperim câte ceva din această ţară ciudată. De două ori am dat de nişte puţuri pline cu argilă albastră, aşa cum mai văzusem şi în mlaştina pterodactililor şi care nu erau decât vechi cratere vulcanice. Din nu ştiu ce motive, necunoscute de noi, aceste cratere păreau a-l interesa nespus pe lord John. Pe de altă parte, Challenger cercetă un gheizer de nămol fierbinte, la suprafaţa căruia se spărgeau băşici mari gazoase. A înfipt o ţeavă de trestie în nămol şi a început să strige de bucurie ca un copil când, apropiind de capătul celălalt al ţevii un chibrit aprins, s-a produs o explozie şi a apărut o flăcăruie albastră. Iar bucuria lui n-a mai avut margini când a văzut că punga lui de piele, umplută cu gaz, se înălţa cu uşurinţă deasupra trestiilor.

 — Un gaz inflamabil, şi pe deasupra mult mai uşor decât aerul! Nu mă sfiesc să afirm că gazul conţine o bună parte de hidrogen liber. Tinere, George Eduard Challenger n-a ajuns la sfârşitul descoperirilor lui! El o să mai poată încă demonstra că o minte luminată e în stare să învingă natura şi s-o aservească scopurilor lui!

 Un plan ascuns îl umplea de mândrie, dar profesorul nu ne-a lăsat să-i ghicim gândurile.

 În ce mă priveşte, nimic din ce vedeam pe mal nu mi se părea mai neasemuit ca întinderea de apă din faţa noastră. Numărul mare de oameni, ca şi zgomotul pe care-l făceam, speriaseră toate vieţuitoarele, afară de câţiva pterodactili, care pluteau în cerc pe deasupra capetelor noastre, nădăjduind, fără îndoială, să înşface resturile de mâncare. În jurul taberei totul era liniştit. Dar nu se întâmpla acelaşi lucru cu apele lacului central, colorate în trandafiriu de razele amurgului. Ele fierbeau, frământate de o viaţă ciudată. Spinări lungi în culoarea ardeziei, aripi înalte şi zimţuite se iveau din spuma argintie, ca să se cufunde din nou în adâncuri. Pe bancurile de nisip din depărtare se vedeau ici şi colo vietăţi târâtoare bizare, broaşte ţestoase uriaşe, saurieni de forme neobişnuite, precum şi o lighioană turtită, asemeni unei lungi curele împletite, neagră şi unsuroasă, care cobora spre lac cu mişcări unduitoare. Ici şi colo, câte un şarpe îşi înălţa capul pe neaşteptate, despărţind apa, care îl împodobea cu un colier de spumă, iar în urmă-i se formau cercuri concentrice, în timp ce el înainta lunecând pe valuri cu mişcări graţioase, ca mişcările unui gât de lebădă. Una dintre aceste vietăţi s-a ridicat pe un banc de nisip, la câteva sute de iarzi, şi i-am văzut bine trupul uriaş, în chip de butoi, prevăzut cu aripioare de-a lungul gâtului de şarpe. Când l-au zărit Challenger şi Summerlee, care în clipa aceea se apropiase şi el de noi, au izbucnit într-un duet plin de mirare şi de admiraţie.

 — Un plesiosaur! Un plesiosaur de apă dulce! a strigat Summerlee. Am trăit să văd şi minunea asta! Suntem fără îndoială, dragul meu Challenger, cei mai norocoşi dintre toţi zoologii care au trăit de la facerea lumii, până azi!

 Şi cei doi oameni de ştiinţă nu s-au urnit din locul de unde admirau minunile fascinante ale lacului decât la căderea nopţii, atunci când focurile sălbaticilor au împânzit negurile cu sclipirile lor roşii. Dar chiar în întuneric, în timp ce stăteam întinşi pe nisip, tot auzeam din când în când zgomotul pe care-l făceau, cufundându-se sau scuturându-se de apă, animalele care trăiau în lac.

 La cele dintâi licăriri ale dimineţii, am ridicat tabăra şi, o oră mai târziu, am plecat în memorabila noastră expediţie. În visurile mele mă văzusem de multe ori ajungând corespondent de război. Dar niciodată nu mi-aş fi putut închipui sălbăticia campaniei pe care sunt dator să v-o descriu acum. Iată prima mea telegramă de pe câmpul de luptă.

 Trupa noastră fusese întărită în timpul nopţii cu un nou lot de băştinaşi veniţi din peşteri şi, în clipa când am început marşul, ne puteam socoti cam patru sau cinci sute de oameni. Un pichet de cercetaşi a fost trimis înainte, iar grosul coloanei şi-a croit drum, prin urcuşul plin de mărăcini, până la marginea pădurii. Acolo oamenii s-au înşirat într-un lanţ lung de arcaşi şi de lăncieri. Roxton şi Summerlee s-au aşezat în flancul drept, în timp ce Challenger şi cu mine ne-am aşezat în cel stâng. Însoţeam la luptă, cu arme care erau ultima expresie a tehnicii armurierilor din St. James’ Street şi din Ştrand o armată din epoca de piatră!

 Duşmanul nu s-a lăsat aşteptat prea mult. Un urlet sălbatic şi ascuţit a izbucnit din marginea pădurii şi, fără veste, un grup numeros şi compact de oameni-maimuţă înarmaţi cu măciuci şi cu pietre s-a năpustit asupra noastră: un atac eroic, dar nebunesc, deoarece făpturile acelea cu picioare scurte se mişcau foarte încet, în timp ce duşmanii lor erau sprinteni ca pisicile. Priveliştea acelor brute fioroase, cu spume la gură şi cu ochii injectaţi, care, aruncându-se asupra duşmanilor pe care nu-i puteau atinge, cădeau unul după altul străpunşi de săgeţi, era înspăimântătoare. Unul dintre ei a trecut pe lângă mine urlând de durere, cu vreo zece vârfuri de săgeată înfipte în piept şi în coaste. I-am dat lovitura de graţie cu un glonţ în creier, iar el s-a prăbuşit printre aloeşi. A fost singurul foc de armă, deoarece atacul fusese îndreptat spre mijlocul coloanei, aşa că indienii n-au avut nevoie de ajutorul nostru ca să-l respingă. Din toţi oamenii-maimuţă care năvăliseră din pădure în câmp deschis, nu cred să se mai fi întors vreunul.

 Când am ajuns printre copaci, a început să fie mai greu. După o oră sau două de la intrarea noastră în pădure s-a dat o luptă desperată, în care abia am izbutit să nu ne dăm bătuţi. Sărind din tufişuri înarmaţi cu măciucile lor uriaşe, oamenii-maimuţă ucideau uneori câte trei sau patru indieni înainte de a cădea doborâţi de săgeţile lor. Oriunde loveau, ucideau. Unul din ei, care sfărâmase în bucăţi puşca lui Summerlee, era gata să-i zdrobească şi ţeasta, când un indian l-a izbit cu securea în inimă. Alţii, cocoţaţi în copacii de deasupra noastră, aruncau în noi cu pietre şi cu crengi rupte. Uneori se lăsau să cadă printre noi şi luptau furioşi până la moarte. O clipă, aliaţii noştri au slăbit în învălmăşeala luptei, şi fără îndoială că ar fi dat bir cu fugiţii dacă nu i-am fi ajutat noi, cu armele noastre. Îndemnaţi vitejeşte de bătrânul lor şef, s-au avântat atât de năvalnic, încât oamenii-maimuţă au început la rândul lor să şovăie. E drept că Summerlee nu mai avea puşcă, dar eu trăgeam fără încetare, iar în celălalt flanc auzeam împuşcăturile neîntrerupte ale prietenilor noştri. Apoi, deodată, duşmanul a intrat în panică şi s-a dezorganizat. Răcnind şi urlând, bestiile au luat-o la fugă în toate părţile, în timp ce aliaţii noştri se aruncau pe urmele lor cu strigăte de izbândă; plăteau în ziua aceea o datorie care dăinuia de nenumărate secole, cu tot ce cuprinsese ea ca cruzime şi ură de-a lungul istoriei acestui mic popor. In sfârşit, omul avea ultimul cuvânt şi punea animalul la locul cuvenit. Chiar dacă ar fi zburat, fugarii erau prea greoi ca să mai poată scăpa de băştinaşii cei sprinteni. Şi din toate părţile pădurii, în şuierul săgeţilor şi în zgomotul pe care-l făceau oamenii-maimuţă zdrobindu-se de pământ în căderea lor din copaci, se auzeau strigătele de biruinţă ale învingătorilor.

 Veneam în urma celorlalţi, şi în curând lord John şi Challenger s-au apropiat de noi.

 — S-a terminat, a zis lord John. Acum cred că putem să le lăsăm grija de a curăţa locul. Cu cât vom vedea mai puţin, cu atât vom dormi mai bine.

 În ochii lui Challenger sclipea dorinţa de a ucide.

 — Am avut norocul, a strigat el, umflându-se în pene ca un cocoş de luptă, să luăm parte la una din acele bătălii tipice care, în istorie, au determinat soarta lumii. O ciudată întâmplare ne-a îngăduit să asistăm şi să contribuim la o asemenea victorie. De astăzi înainte, pe acest podiş viitorul va fi în mâna omului.

 Trebuia să ai o încredere oarbă în scopul urmărit, ca să îndreptăţeşti asemenea mijloace. Pe măsură ce înaintam prin pădure, descopeream cadavre de oameni-maimuţă zăcând unele peste altele, străpunse de săgeţi sau de lănci. Ici şi colo câte un morman de indieni, aproape cu totul zdrobiţi, însemna locul unde unul din aceşti antropoizi îşi vânduse scump pielea. Înaintea noastră se auzea un strigăt şi un muget, indicând direcţia în care continua urmărirea. Oamenii-maimuţă se îndreptau spre satul lor, consolidându-şi acolo o ultimă apărare, care le-a fost zdrobită, iar ochii noştri aveau să cunoască oroarea scenei finale. Vreo optzeci sau o sută de masculi, cei din urmă supravieţuitori, au fost mânaţi de-a curmezişul luminişului aşezat la marginea stâncii, acelaşi care, cu două zile mai înainte, fusese martorul aventurilor noastre, în clipa când am ajuns la faţa locului, un cerc de indieni înarmaţi cu lănci se închisese în jurul lor. Totul s-a terminat într-o clipă. Treizeci sau patruzeci au murit pe loc. Ceilalţi, scrâşnind şi zbătându-se, au fost aruncaţi în prăpastie unde, căzând unii peste alţii, s-au înfipt în ţepile de bambus, la o adâncime de 600 de picioare. Aşa cum spusese Challenger, omul îşi câştigase pentru totdeauna supremaţia în ţara lui Maple White. Masculii au fost exterminaţi, satul distrus, iar femelele şi puii luaţi în robie. O duşmănie ancestrală se sfârşea, înăbuşită în sânge.

 Această biruinţă a avut drept rezultat nenumărate avantaje pentru noi. Puteam să ne ducem din nou în tabără şi puteam să ne procurăm provizii. Puteam să reluăm legătura cu Zambo, înnebunit de spectacolul la care asistase: o adevărată avalanşă de maimuţe căzând de pe stâncă!

 — Coborâţi, stăpâni, coborâţi! striga el cu ochii ieşiţi din cap. Coborâţi, că altfel n-o să scăpaţi de diavol!

 — Ascultaţi glasul raţiunii! a zis Summerlee, cu convingere. Cred că am avut destule aventuri, care nu erau deloc potrivite cu caracterul şi cu situaţia noastră. Challenger, îţi amintesc promisiunea pe care ne-ai făcut-o: începând din clipa asta, să-ţi concentrezi toată energia ca să ne scapi din ţinutul acesta oribil şi să ne conduci spre civilizaţie.

 Cap13