Clintobamismul - o variantă de uselism

Americanii au căzut și ei în dilema celor șapte virgulă cinci milioane de români. Exact ca în cazul referendumului de la noi, deși americanii care au votat Clinton au fost mai mulți decât votanții contracandidatului,  președinte a fost declarat Trump. De ce? Pentru că așa spune legea la americani – nu votul popular contează, ci numărul de electori. De exemplu, în statul X sunt 30 de electori. Se votează și Trump ia 57% din voturi. Atunci el primește toți cei 30 de electori, iar Clinton nu primește niciunul. La sfârșit, s-a constatat că Trump a ajuns la 279 de electori, numărul de care avea nevoie fiind 270. Pe de altă parte, la votul popular, care numără efectiv ștampilele care au fost puse de fiecare dintre candidați, Clinton a ieșit învingătoare, cu un avans de circa 400 000 de buletine. Cum se explică asta? 

Niste monstri

Dupa cum era de asteptat, dupa plecarea lui Joe Biden, a inceput balacarirea lui in canalele si rigolele media. In plus, forumurile sunt pline de elucubratii legate de jidovime, de illuminati, de marea oculta si marea finanta etc. America este facuta praf si pulbere, pentru ca, evident, manipulatorilor marii turme de manevra pro PSD-PC nu-i convine ca vicele american l-a imbratisat pe Basescu si l-a numit prieten drag. Aceasta turma trebuie asmutita continuu contra lui Basescu si, prin ricoseu, in tot ce misca si pare a fi in favoarea lui Basescu.

Hatârul

Mă uit la o poză de-a lui Bruce Davidson - un important fotograf american. La vremea aia nu era la îndemâna oricui să facă așa ceva. Nici nu-mi pot imagina cum surprindeau artiștii diverse momente - ca să faci o poză dura o mulțime de secunde. În fine, poate că în asta stătea pe atunci o parte din geniul fotografilor. Dar uite poza:

Paranoia pe autostradă

Anul trecut, mergând către Budapesta să-mi recuperez familia care sosea cu avionul dinspre America, am avut prilejul să constat cât de departe poate merge paranoia. Rulam liniștit, cu viteza legală, totul era calculat ca să ajung la timp; aveam în mașină scaunul regulamentar pe care urma să stea Maria ca să evităm amenzile; în player se învârtea un disc nou - nouț, pe care îl făcusem cu o seară înainte, cu muzică din categoria „toate piesele adevărate s-au compus în anii 70”; sorbeam când și când din cafeaua făcută după procedurile esențiale; rezervorul era plin-ochi; mă sunase nevasta din Paris, de la aeroport, ceea ce însemna că partea cea mai lungă a călătoriei fusese parcursă cu bine. Așadar, totul mergea (ca) pe roate, când, brusc, prin minte mi-a trecut următorul scenariu: în momentul in care ajung la aeroport, avionul cu Maria se prăbușește, și nu oriunde, ci exact peste mașina mea.

Sa radem cu Leon Panetta

Dupa aparitia unui nou set de fotografii care arata la ce orori se dedau sodatii americani prin Afganistan, secretarul american al apararii a zis cam asa: "Soldaţii implicaţi în acest comportament inuman vor trebui să răspundă în faţa justiţiei militare americane". Pai sa nu te tavalesti pe jos de ras? Adica razboiul in sine, declansat de americani in Afganistan, nu e deloc inuman, nu-i asa? Inuman e sa te pozezi cu niste cadavre de afgani, nu sa-i impusti ca pe mistreti. 

Ceea ce ma mira pe mine e faptul ca Panetta si cei de-o teapa cu el o tot dau cotita. Nu ar fi mai fair o atitudine de tipul "fratilor, e razboi, daca vrem sa-l castigam nu mai stam sa pierdem vremea cu fleacuri ca astea - caporalul X s-a pozat cu cadavrul unui afgan". Adica pana la urma ce ar trebui sa intelegem noi, marea masa, ca razboiul ala e o activitate oarecare, chiar placuta si ca numai din cand in cand cate unii calca pe bec facandu-si niste poze cu cadavre? 

Sa ii impuscam pe aia care-si fac poze cu cadavre! Iar pe aia care omoara zeci de afgani dar nu se pozeaza cu ei, sa-i decoram! 

Bravo, Panetta, bravo, Obama, bravo, America!

Desene

Doua desene facute de Maria in America. Sigur, sunt mai multe, o sa mai urc din ele. Astea doua, insa, au un punct comun: sunt mancate. Mancate in sensul in care imi spunea mie tovarasa invatatoare prin clasa intai: "Raul, ai mancat o litera". Aici a mancat Maria o litera, si, in al doilea desen, niste picioare. Uite:

Dialog

Cand plec pe undeva, Maria se intristeaza. Cand pleaca ea, la fel. Ma strange in brate, ma pupa, se tot intoarce etc. Apoi, dupa ce ajunge, dorul scade sau chiar dispare - cel putin in forma lui manifesta. Poate ca il simte, dar nu il mai exprima. Acum, spre exemplu, e in America de pe 27 decembrie. Sunt noua zile. Nu telefon, nu mesaj. Ieri am prins-o pe Facebook. Iata dialogul:

Timpuri

Au fost cateva ore ciudate in seara de an nou. Mai precis, eu, la Breaza, am trecut in 2012 si Maria, aflata in America, a ramas in 2011. Adica, ma gandeam eu, noi doi traim in ani diferiti, cu toate ca suntem aceiasi care cu o luna in urma traiam in acelasi an, in aceeasi luna, in aceeasi ora. Carevasazica distanta determina si timpul. Acum s-a rezolvat, traim in acelasi an, in aceeasi luna. Dar tot nu traim in aceeasi ora. Cata vreme va

Cu colegii de facultate

Carevasăzică, luni am fost la Budapesta ca să-mi duc familia la aeroport. Marți am făcut vreo nouă ore până la Breaza, la Gogol. Miercuri, am plecat la București, de unde nu m-am putut întoarce decât pe la 8 seara. Ei bine, la ora 1 din noapte, m-am sculat de la masă și m-am dus să mă culc, lăsându-l pe Gogol să facă ce vrea el cu carafa de vin. Nu am mai putut să rezist, asta nu mi s-a mai întâmplat demult.
Am adormit rapid și, culmea, iar am visat, vise din cele lungi și clare, din care parcă nu ai mai vrea să te trezești. De data asta, mi-au apărut foști colegi de facultate, printre care Gabriel Naghy, zis Ghioși. Nu l-am mai văzut de atunci, am aflat că e în America. În vis, venea către mine cu bucurie și cu zâmbetul pentru care îl plăcea toată lumea. Mai erau și ceilalți acolo și mi se părea că nu trebuie decât să ne ducem până la facultate, să ne așezăm în bănci și să fim din nou cei de-atunci. Mi se părea absurd să fim alții, încercam să înțeleg și nu reușeam. Apoi a apărut și Maria și visul a mers mai departe, în alte direcții și cu alte personaje.

Promisiuni

Maine dimineata plec catre Breaza. O sa raman peste noapte la Gogol, iar poimaine voi fi la Bucuresti. Trebuie sa semnez niste hartii si nu se poate decat pe 28. OK, ma duc, asta e viata. Tot atunci, o sa fac, sper, parastasul de un an pentru mama. Nu stiu exact cum se face, daca se poate miercuri. Daca nu, o sun rapid pe tanti Florica si rezolva ea cumva. 

Maria e la Paris, a ajuns cu bine. Maine zboara mai departe, spre America. Ei, ce sa mai zic, asta da vacanta de iarna, cui nu i-ar fi placut? Eu, cand eram de noua ani, petreceam vacantele la munte - adica acasa. Nici prin cap nu-mi trecea sa ma gandesc la Paris. Mama, in schimb, se gandea. Si mi-a promis ca atunci cand voi avea 18 ani, o sa ma duca. Pentru ea, nu era greu sa faca promisiunea asta, credea sincer ca va reusi. Anii au trecut si eu nu am uitat. I-am amintit de promisiune pe cand aveam 17 ani si ceva. Si a inceput sa bata in retragere. Ba nu erau bani, ba nu ne dadea Ceausescu viza. Una peste alta, totul a cazut. Iar eu, dupa cum se vede, n-am uitat nici pana azi.

Din cauza fazei cu mama, nu ii fac Mariei niciun fel de promisiune pe termen mai lung. Cum as putea sa ma angajez ca peste 10 ani o sa fac cutare sau cutare? Cine stie ce vremuri vin?

Viitorul pe termen scurt

Maine la 7 o iau catre Budapesta. Maria si Liliana pleaca undeva in America. Le duc la aeroport, ma intorc acasa si apoi... chiar nu stiu ce o sa fac. Dar asta numai pana poimaine, cand plec si eu catre Bucuresti. Nu stiu cand ajung. Nu stiu daca ajung. Nu stiu nimic, doar ca plec. Trebuie, doar, sa fac cumva, pe undeva, parastas pentru mama. Pe 29 se face un an de cand a murit. Nu stiu exact cum se procedeaza, daca nu sunt la Sinaia. Acolo e tanti Florica, ea stie totul despre randuielile astea, nu trebuie decat sa-i dau telefon si organizeaza lucrurile de la A la Z. Ma refer la coliva, colaci, stergar, popa, bani si ce mai e. Stie exact si unde se afla sufletul raposatului in timpul slujbei. Pana acum numai ma duceam la Sinaia, participam la slujba si ii dadeam banii lui tanti Florica. Acum va trebui sa ma descurc.